Opus nr. 614 - Dictatura perfectă
România, țara la care ne gândim în budǎ, în mașină, la cafeaua de dimineață când ne “dǎm” pe mobil și vedem din nou aceiași oameni, aceleași dosare, aceeași minciună reciclată sub țâşpe guverne și parlamente, e țara unde democrația pute a transpirație, a bancnote luate şpagǎ în “borbagajul” de la Duster, patria aia care duhneşte a promisiuni ce se evaporă după fiecare ciclu electoral. De ce mai râgâim solemn substantivul “democrație” dacǎ de circa 530 de zile nu mai avem democrație, ci haos administrat de cleptocrați?
Asta mă întrebam dis-de-dimineață în timp ce mă ștergeam la cur, moment în care mi-a venit ideea de a scris un text despre dictatura perfectă, un concept inedit pe care să îl creionez EU pentru voi în strictsecretul de azi, dar nu pornind de la puțin cunoscutul film mexican „Dictatura perfectă” (La dictadura perfecta) din 2014, pe care vi-l recomand, ci de la o întrebare perversă: dacă am lua tot ce s-a întâmplat bun în dictaturile trăite de până acum și am face o dictatură “cu de toate” ar ieși o dictatură perfectă?
Da, neicusorilor, alternativa istorică la haos a fost mereu o formă de autoritarism, dar ce s-ar întâmpla dacă am imagina o dictatura perfecta, perfect acceptabila, perfect nereptilian-asumat-gonflabila?!
Ne, ne, ne, textul meu de azi nu e o pledoarie pentru dictatură, ci un exercițiu de adult zbanghiu. Diferența contează.
Pledoaria pentru dictatură o fac analfabeții de pe Facebook care cred că Ceaușescu i-ar fi salvat de inflație și că Putin e un mare lider pentru că merge călare.
Exercițiul de adult zbanghiu înseamnă să accepți că lumea conține și gânduri periculoase, și că singura modalitate de a le controla e să le privești de îndeaproape.
Cum n-am avut niciodată bunici, mama mă mai “dădea” la țară câteva zile în grija unei prietene cu care fusese la casa de copii, Lina, o femeie uscățivă și înaltă, frumoasă și la cei 60 de ani, și care mă iubea nespus făcându-mi clătite cu gem în fiecare seară.
Cel mai tare mă fascina însă cum pregătea mâncarea pentru porci, din resturi de la masă, cartofi putreziți, făină și ce mai avea aruncat prin mica bucătărie, totul era pus într-un soi de ceaun și mirosea ciudat de bine, atât de bine că aș fi mâncat și eu dacă se putea, mai ales că mă lua cu salivă când îi vedeam pe porci cum înfulecau din fiertura răcită.
Așa îmi închipui și eu acum poporul român privind la România ca la un ceaun ruginit în care se face zamă pentru porci: e atât de apetisantă circăreala în care Grindeanu zice, Bolojan dă replica, Hunor intervine, Elena Udrea rezolvă criza politică și Adrian Minune ne vorbește despre divorț, încât știrea că un primar din Bihor a fost prins în flagrant luând o mită de 200 000 de lei pare un căcat plictisitor.
România are nevoie de o conversație onestă despre putere, nu despre forme constituționale, pentru că forma democratică, după treizeci și șapte de ani de la Revoluție, a produs un stat care fură de la el însuși, o justiție care își bate joc de propriile decizii, o școală care produce nefuncțional analfabeți funcționali pe bandă rulantă, o sănătate publică în care mori dacă nu cunoști pe cineva, o cultură care confundă vulgaritatea cu autenticitatea, o presă care s-a vândut din toate pozițiile.
Democrația în România chiar a ajuns un căcat împachetat.
Facem un pișpauze scurt, să vă arăt ce am mai pictat din seria “The Daffodil Lament” dedicată lui Dolores O’Riordan, fosta solistă a trupei The Cranberries, și a personificării artistice a bolilor psihice.
„Shattered” (Sfărâmat)
… este a treia pânză din cele 21 ale seriei „Daffodil Lament” („Lamentația narcisei”), pe care o dedic cântăreței Dolores O’Riordan, solista trecută în neființă a legendarei trupe The Cranberries. Așa cum am spus la debut, fiecare pânză va purta numele unei melodii cântate de ea, dar va reflecta și zbaterile ei psihice, traumele, chinurile sufletești cu care viața a încercat-o din plin.
Pânza mea e tulburătoare și pentru că oglindește vizual depresia majoră, un vid intern ca o gaură mare a sinelui, dar și imensul sacrificiu pe care artiștii adevărați îl fac pentru lume, aici sacrificiul fiind exemplificat prin naiul compus din coastele personajului pânzei.
Așa a fost și Dolores la un moment dat, o carcasă acustică a durerilor ei, o cutie de rezonanță care striga prin note după liniștea izbăvitoare a morții.
Zombie
Cea de-a 4-a pânză din seria „Lamentația narcisei” („The Daffodil Lament”) poartă numele de „Zombie”, cea mai cunoscută piesă a trupei The Cranberries, considerată o capodoperă a rock-ului alternativ, cântec compus chiar de Dolores O’Riordan, marcată de un eveniment trist în care doi copilași irlandezi și-au pierdut viața într-un atentat cu bombă.
Este o pânză puternică în care mă „leg” mult de versul celebru „in your head” din refren și conceptualizez o infrastructură a durerii unde totul se întâmplă în capul devenit o colivie, cap care nu mai gândește, căci demonii, ideologiile, amintirile, traumele și ura sunt cele care preiau controlul nostru total și ne devorează trupul.
În pânza mea, tema violenței inutile e dusă în mod ironic spre praștie, jucăria copilăriei acum transformată în armă mortală și coordonată de tot ce se întâmplă greșit în capul nostru. Praștia, arma inocenței, este proiecția exterioară a conflictului intern care ne zombifică „dincolo de tâmple”.
Revenim la eseul meu despre dictatura perfectǎ.
Dictatura perfectă, în viziunea pe care vreau să o explorez aici, nu are nimic de-a face cu omul providențial, cǎ nu există om providențial.
Toți cei care au fost vânduți ca fiind providențiali au sfârșit fie ca tirani de operetă, fie ca tirani serioși care au lăsat în urmă fose comune pline cu rahat ideologic sau cadavre.
Modelul Stalin, modelul Mao, modelul Ceaușescu, modelul Kim - toate au pornit de la ideea că un om providențial are suficientă claritate ca să decidă pentru o sută de milioane.
E o eroare antropologică, mâncați-as: niciun creier uman, oricât de strălucit, nu poate cuprinde simultan complexitatea unei economii moderne, a unei rețele de relații internaționale, a unei culturi naționale și a vieții de zi cu zi a unui țǎran din Vrancea. Cine pretinde că poate, minte, iar cine îl crede pe cel care pretinde, e un bou. Deci sǎ nu mai vorbim despre providențiali.
Sǎ privim aşadar, şi asta e propunerea mea, Statul care funcționează ca pe un sistem de operare. Ca pe un Windows sau iOS: un sistem în care regulile sunt scrise o singură dată, sunt scrise bine, sunt aplicate fără excepție, iar excepțiile produc consecințe imediate și ireversibile.
Dupǎ pǎrerea mea asta e definiția minimală a unei dictaturi în secolul XXI: nu absența opoziției, ci absența impunității, pentru că nu puterea concentrată ucide o societate, ci puterea iresponsabilă.
Or, în România de azi, puterea e fragmentată ca un borcan cu gogonele căzut pe parchet, unde fiecare ciob din el e absolut iresponsabil.
Știți care e lucrul comun pe care îl share-uiesc ca mentalitate miniștrii cu securiștii și cu procurorii de la DNA? Certitudinea că nu vor răspunde niciodată cu adevărat pentru ce fac. Asta e adevărata dictatură românească actuală: dictatura impunității de sistem.
Hai să vedem ce ar putea împrumuta o societate bolnavă din regimuri pe care, în mod corect, le considerăm odioase.
Din maoism, eu zic cǎ nu colectivizarea forțată și foametea, ci ideea că un stat are dreptul și obligația să intervină atunci când elitele tradiționale au devenit paraziți.
Mao greșea în diagnostic, dar punea o întrebare corectă: cine deține mijloacele simbolice de producție? În România, răspunsul e jenant. Le dețin treizeci familii, două servicii secrete și un grup de maxim 50 de oameni de afaceri.
Dintr-o societate de douăzeci de milioane, viața publică e dirijată de cel mult două sute de oameni. E o oligarhie, nu o democrație.
O dictatură perfectă, în accepțiunea acestui text, ar începe prin a recunoaște și a desface această oligarhie - nu prin gulag, ci prin transparență radicală, prin impozit pe avere ferm aplicat, prin interdicția contractuală perpetuă pentru oricine a furat o singură dată de la stat.
Mao se înșela când voia să-i împuște pe oligarhi, dar avea dreptate când spunea că o societate nu poate avansa câtă vreme tolerează o castă care își transmite privilegiile genetic.
Din Singapore-ul lui Lee Kuan Yew - și aici fiți antenǎ, că Singapore e exemplul preferat al tehnocraților papagali care îl dau de exemplu fără să-l fi înțeles - sǎ împrumutăm nu autoritarismul electoral, ci două lucruri precise.
Primul: salariile mari pentru funcționarii publici de elită.
Lee a înțeles din prima cǎ un ministru plătit cu trei mii de dolari pe lună într-o economie în care un avocat de top câștigă zece mii pe sǎptǎmână, va fura, şi asta nu pentru că e ticălos, ci pentru că devine ticǎlos dacǎ e supus unei tentații matematic insuportabile. Singapore plătește azi un ministru cu 800 000 de dolari pe an și îl execută profesional dacă fură.
Al doilea lucru e rigoarea birocratică. În Singapore, dacă ceri o autorizație, primești fie un da, fie un nu, fie o amânare - dar primești în scris asta, cu termen și cu numele celui responsabil, iar dacă termenul nu e respectat, funcționarul răspunde.
În România, ești trimis acasă de patru ori, se pişǎ pe tine un funcționar de șase și plătești șpagă a opta oară.
Din Coreea de Sud împrumutăm modelul chaebol-urilor, dar inversat.
Un chaebol este un mare conglomerat industrial din Coreea de Sud care este deținut și controlat în mod tradițional de o singură familie fondatoare. Acest termen provine din limba coreeană și se traduce literal prin clanul bogăției sau familie bogată. Sistemul a apărut în anii 1960, când guvernul sud-coreean a oferit credite preferențiale și facilități fiscale unor companii private cu scopul de a reconstrui economia țării după război și de a stimula exporturile naționale. Această strategie politică a transformat rapid companii mici în giganți globali
Deși au propulsat Coreea de Sud ca putere economică globală, chaebol-urile se confruntă cu critici privind concentrarea puterii economice și politice. Structura de tip dinastie poate limita meritocrația, iar sistemul complex de participații încrucișate dintre companiile aceluiași grup a generat în trecut scandaluri de corupție și probleme de guvernanță corporativă.
Io nu vreau fuziunea dintre stat și marile capitaluri private, care a creat acolo probleme imense de corupție și concentrare, ci aş vrea ca noi, stat sărac, să ne alegem deliberat sectoarele strategice și să ne concentrǎm toată inteligența pe ele timp de o generație.
Coreea n-a devenit ce e azi prin libera piață, ci pentru că Park Chung-hee, un dictator pe care n-am dori să-l avem la Cotroceni, a decis că țara va face semiconductori, oțel și nave, și a turnat toți banii statului în asta.
România n-a făcut niciodată o asemenea alegere. Sau, mai exact, a făcut-o pe invers - a decis că Dacia rămâne Dacia, că petrochimia se vinde, că IT-ul se descurcă singur, dǎi drecu de aitişti.
O dictatură competentă, dacă ar exista în România, ar alege cinci industrii pe care le-am face mai bine ca oricine - poate energia nucleară de mică putere, cǎ tot se încearcǎ distrugerea proiectului de la Doiceşti, poate agricultura ecologică de export, poate inteligența artificială aplicată în medicină, poate biotehnologie, poate cinema de autor - și ar concentra douăzeci de ani de bani publici și inteligență universitară acolo dictatorial, cum nu se poate mai dictatorial. Dar fac pariu cǎ ar fi rezultate.
Şi mai e Tito.
Tito a fost un dictator despre care am citit mult. Un dictator pur sânge, dar care umbla cu Rolls, fuma cigar, toatea astea în timp ce bǎga oameni în pușcărie, falsifica alegeri, adica făcea ce face orice dictator de cursă lungă. Și totuși, sub regimul lui, iugoslavii călătoreau liber în Vest, aveau o monedă convertibilă, o industrie cinematografică care concura cu aia italiană, un sistem universitar respectat în Europa, o politică externă demnă, fǎrǎ pupincurisme, o agricultură care exporta masiv.
Românii din anii șaptezeci, când veneau în Iugoslavia cu Trabantul, intrau într-o altă lume.
Tito a fost unul dintre cei mai interesanți dictatori din istoria recentǎ a lumii.
Ce a făcut Tito diferit? A separat puterea politică de gestiunea economică: Tito conducea statul, dar fabricile erau conduse de consilii muncitorești care aveau putere reală.
Sistemul a sfârșit prost, i-adevărat, dar nu pentru că ideea era proastă - ci pentru că Tito a murit fără să lase o structură de succesiune și pentru că naționalismul suprimate a explodat în absența unui arbitru.
Ce putem împrumuta de la Tito? Ideea că între statul atotputernic și piața abandonată ei înseși există o a treia cale: instituții autonome, profesionale, supravegheate strict de un stat care nu le dirijează, ci le controlează prin regulile jocului, bine stabilite de la început.
Asta nu a avut România niciodată. Avem fie monopol de stat, fie privatizări catastrofale. Niciodată instituții publice autonome cu management profesionist și răspundere directă.
Şi de la porcul de Pinochet, dictatorul din Chile, un criminal, avem ceva de furat vizavi de succesul economic avut: separarea ireversibilă a băncii centrale de puterea politică, sistemul de pensii privat cu garanție minimă publică, descentralizarea radicală a deciziei economice către regiuni.
România post-1989 a făcut exact opusul: Banca Națională, deși formal independentă, joacă politic, pensiile sunt o combinație încurcatǎ între public și privat, regiunile nu există ca actori economici reali.
Indiferent de porcǎriile dictatorilor menționați de mine, anumite decizii structurale luate corect au supraviețuit dispariției lor în tenebrele istoriei. Pinochet a plecat, democrația a revenit, dar instituțiile bune pe care le-a lăsat, paradoxal, au continuat să funcționeze.
Ce putem pune pe masǎ cu aceastǎ analizǎ?
Politicul, în România, suferă nu de prea multă democrație, ci de prea puțină reprezentare reală, avem partide care nu mai reprezintă pe nimeni - sunt vehicule electorale construite în jurul unor sigle şi a unor lideri care își vând mandatul cui plătește mai mult.
Dictatura perfectă, în sens politic, ar însemna desființarea finanțării publice a partidelor, interzicerea totală a finanțării private peste un prag minim, desființarea pragului electoral, introducerea votului uninominal pur, cu posibilitatea revocării deputatului de către circumscripția lui printr-un referendum local oricând.
Dictatură? DA. Dar o dictatură împotriva oligarhiei de partid, care e dictatura reală sub care trăim, oligarhie ce nu va ceda niciodată nimic din proprie inițiativă. Pentru a o desface, e nevoie de o presiune brutală, nu de blablauri #declic.
În justiție, situația e mai dramatică, pentru că aici structura formală e bună, dar oamenii care o populează au fost selectați prost timp de trei decenii: avem judecători care semnează orice sentințǎ cu ochii închiși, avem procurori care fac dosare la comandă.
Soluția tehnocrată - „să avem judecători algoritmici” - e o prostie. Algoritmii nu există în vid; ei sunt scriși de oameni și antrenați pe date care, în România, sunt deja contaminate.
Soluția pe care o propun e brutalǎ: refondarea castei juridice printr-un examen național unic, sub supraveghere internațională, cu epurarea celor care au comis erori grave repetate, cu transparență totală a hotărârilor și cu interdicția pe viață pentru cei prinși cu un singur dosar trucat.
Singura dictatură pe care o tolerează un cetățean civilizat e dictatura unei legi care nu face excepții.
În economie, mi-e clar cǎ piața liberă nu funcționează în România.
Nu funcționează pentru că nu există o piață liberă - există, dar e o piață capturată de rețele politico-economice care își alocă reciproc contractele publice și își protejează reciproc proprietățile dobândite ilicit.
Soluția nu e statul socialist - aia am încercat-o cu cizmarul, n-a mers. Soluția e statul ca arbitru implacabil, adicǎ o naționalizare temporară și parțială a sectoarelor strategice care au fost privatizate prost între 1992 și 2010.
Nu pentru a le ține veșnic la stat, ci pentru a le retrage din circuitul oligarhic, a le restructura cu management profesionist și a le re-privatiza către capital instituțional real, cu condiții clare. Ce s-a făcut greșit la Petrom, la Electrica, la Distrigaz, la Romtelecom poate fi corectat, dar numai prin acte de autoritate.
În cultură, dictatura perfectă culturală ar elibera, nu ar îngrădi. Ar trebui dublat bugetul cinematografic național, dar nu dat tot lui Tudor Giurgiu, ar trebui finanțate o sută de doctorate anual în istoria artei și a literaturii române, ar trebui trimişi anual 1000 tineri la cele mai bune universități de profil cultural din lume cu obligația de a se întoarce,
Un guvern dictatorial perfect ar despărți serios cultura de divertisment în orice sector cultural. Statul nu e obligat să subvenționeze tot ce există. Statul are dreptul - ba chiar datoria - să aleagă ce promovează cu banii noștri.
În educație, dupǎ ce am construit treizeci şi şapte de ani o școală care produce ignoranță şi ignoranți, soluțiile reale nu necesitǎ IQ-ul lui Elon Musk.
O dictatură perfectă a educației ar însemna trei lucruri. Primul: triplarea salariului profesorilor din învățământul preuniversitar, dar cu evaluare anuală riguroasă și posibilitatea concedierii rapide pentru incompetență sau abuz. Profesia trebuie să redevină atractivă, dar trebuie să fie și exigentă.
Al doilea: rescrierea curriculei de la zero, cu eliminarea materiilor balast și introducerea unei pregătiri reale în științe, limbi, gândire critică și meserii.
Al treilea: descentralizarea radicală a deciziei pedagogice. Fiecare școală să-și aleagă manualele, fiecare profesor să-și construiască programul în limite largi, fiecare comunitate să poată influența ce se predă copiilor ei. O libertate organizată e exact ceea ce democrațiile slabe nu produc - pentru că sunt blocate de sindicate, de inspectorate județene de cǎcat, de un minister inept.
În presă, o sǎ vǎ surprindǎ propunerea mea, aş aplica o mǎsura dictatorialǎ şocantǎ. Azi, avem aproximativ trei mii de publicații în România. 10 la sutǎ fac jurnalism real, restul sunt fie organe de propagandă ale unor patroni cu interese, fie bordeluri de PR plătite la articol, fie agregatoare de știri preluate care există doar pentru bannere.
O dictatură perfectă a presei ar însemna mai puțin stat în presă, adicǎ interzicerea totală a publicității de stat în presa privată.
Fiecare leu de la primării, ministere, regii, companii de stat, dat unei publicații, sǎ fie interzis.
Suprimarea acestei publicități ar omorî în trei luni nouăzeci la sută din ce numim azi „presă” în România - și ar fi cea mai bună veste pentru jurnalism din ultimii treizeci şi şapte de ani. Ce ar rămâne? Ar rămâne ce există acum sub forma de modele alternative: publicații cu abonament, modele de tip newsletter independent, fundații finanțate de cititori, cooperative de jurnaliști - un peisaj mic, sărac, dar curat, pe care s-ar putea reconstrui ceva.
Serviciile de informații. România are mai multe servicii decât are școli funcționale în mediul rural - șase, dacă numărăm cu degetele de la o mână și un pic. Și nimeni, niciodată, nu a făcut o reformă reală a acestei zone. Atât instituțional, cât și uman. Cadrele care în 1989 erau căpitani și colonei sunt astăzi consilieri ai consilierilor, șefi de catedre universitare, patroni de firme, mentori ai unor politicieni vizibili. Statul paralel din România nu e o conspirație - e un fapt sociologic observabil cu ochiul liber. Sub democrațiile noastre slabe, autoritatea reală s-a mutat treptat în zone neelectorale, neresponsabile, neauditabile. O dictatură perfectă - aici fac o pauză, pentru că enunțul e periculos - ar putea însemna nu desființarea acestor servicii, lucru care e oricum imposibil într-o lume în care războiul informațional e mai mortal decât cel cinetic, ci punerea lor sub un control parlamentar și judiciar atât de strict încât să devină inutil să te plângi de „stat paralel”. Câteva măsuri concrete: parlamentari ai opoziției obligatoriu majoritari în comisiile de supraveghere a serviciilor. Hotărâri de instanță pentru orice interceptare, fără excepție, cu jurnalizare publică agregată anuală. Interdicția pe viață pentru orice fost ofițer SRI sau SIE de a deține funcții publice de decizie - politice, judiciare, în mass-media de stat. Plafonarea bugetelor secrete la un procent rezonabil din PIB, cu audit Curtea de Conturi. Toate astea sună a măsuri democratice - și sunt. Dar pentru a le impune într-o țară în care serviciile au o influență difuză și omniprezentă, ai nevoie de o concentrare temporară de putere democratică de tip aproape autoritar. E paradoxul fundamental: ca să faci democrația să funcționeze, ai nevoie de un moment de autoritate care nu seamănă cu democrația obișnuită. De la o reformă constituțională serioasă, până la o decizie pe muchie de cuțit care nu va fi populară, dar va fi necesară.
Dictatura perfectă, în accepțiunea pe care am construit-o eu, nu e o formă de guvernare, ci o formă de exigență, cǎci după treizeci și șapte de ani de improvizații, România ar putea încerca, pentru zece ani, să fie serioasă, adicǎ să taie cu o mână fermă tot ce e parazitar, oligarhic, leneș, tot ce e lașitate instituționalizată.
Ne lipsește curajul de a suferi pentru câțiva ani consecutivi, mestecǎm temǎtori bomboana unui paradox dulce, cǎci democrația noastră - exact pentru că e atât de slabă - face imposibile reformele care ar salva-o, cam ca un pacient cu cancer cu şanse mari de vindecare ce refuză chimioterapia pentru că ar putea să-i cadă părul. Nu înțelege cǎ rahatul ǎla de cancerul îi va lua tot, inclusiv părul.
E o utopie ce scrie aici Liviu Alexa? V-am zis cǎ da.
Utopii ca a mea au mereu un punct slab, mereu același: oamenii.
Cine implementează această dictatură perfectă? Cine garantează că cei zece ani de mǎsuri nu devin cincizeci, că tehnocrații nu se transformă în nomenclaturiști, că examenele riguroase nu sunt trucate la un moment dat de cei care le supraveghează, că salariile mari ale funcționarilor nu devin pretexte pentru concentrarea unei noi caste?
Nimeni şi nimic nu garantează asta. Niciodată.
În istorie, fiecare dictatură care a pornit cu intenții bune - iar unele chiar au pornit așa, vezi Erdogan, a degenerat.
Puterea concentrată e o substanță alchimică incompatibilă cu morala umană obișnuită, cine o atinge îndelung, se schimbă. Nu există excepții.
Singapore-ul lui Lee a degenerat lent într-o oligarhie familială, China lui Deng a devenit China lui Xi, Cehoslovacia lui Havel - ea însăși un experiment, dar de un soi diferit - s-a destrămat în două state mediocre. Nimic nu durează.
Diferența între democrație și dictatură nu e că prima nu se altereazǎ, ci că prima permite corectarea fără sânge vǎrsat.
Am scris atâta, dar trebuie sǎ vǎ spun ca stiam inca de la inceput ca dictatura perfectă nu există. Se poate construi teoretic, am construit-o aici, pas cu pas - dar oamenii care ar implementa-o sunt aceiași oameni care au stricat democrația, fiindcǎ nici o țarǎ nu are un rezervor secret de cetățeni virtuoși care așteaptă să fie chemați la putere. Existăm doar noi, cei care suntem, cu defectele noastre acumulate generațional, cu deformările noastre comuniste și post-comuniste, capitaliste sau post-capitaliste, cu lipsa noastră de încredere reciprocă, cu obsesia noastră pentru șmecherie și slǎnină.
Dictatura românească ideală ar fi gestionată de aceiași Liviu, Marcel, Cătălin, Klaus, Nicușor, Sorin, George, Ilie pe care îi vedem la televizor de ani buni, doar că fără opoziție.
Dar ar fi o greșeală să închid acest text cu „deci democrația, oricât de putredă, e tot ce avem”.
Chiar cred cǎ avem nevoie de instrumente dictatoriale puse în mâini democratice, avem nevoie de o democrație care să poată tăia adânc fără să degenereze, care să poată impune lucruri nepopulare fără să se transforme în autocrație, care să admită că majoritatea nu are mereu dreptate, dar nici expertul nu are mereu dreptate, și că soluția stă undeva într-un dans dificil între cele două.
Avem nevoie de un președinte cu puteri reale, cu mandat scurt și nereînnoibil. Maxim trei ani.
Avem nevoie de un parlament restrâns, dar incoruptibil.
Avem nevoie de un sistem judiciar independent cu adevărat, nu de unul care doar zbiară că e prin asociațiile magistraților.
Avem nevoie de o presă care sǎ nu poate fi cumpărată, nu pentru că e virtuoasă, ci pentru că modelul ei economic îi permite să nu fie.
Dar, la dracu’, nu le vom avea niciodatǎ. Nu în România.
Suntem prinși între două imposibilități. Iar timpul, măsurat în decenii pierdute și în generații emigrate, lucrează împotriva noastră.
România nu are nevoie de un dictator.
Are nevoie de zece milioane de cetățeni care să refuze să mai dea o șpagă, să nu mai voteze cu năravul, să nu mai tolereze hoțul de la șefia firmei, să nu mai râdă cu cinism când vede alt scandal la știri.
Am vrea mereu să ne salveze cineva, pentru că nu vrem să facem treaba noi înșine.
Noi nu suntem un popor adult, un popor cumpǎtat, înțelept, dornic de mai bine prin propria muncǎ.
Un popor înțelept n-are nevoie să-l împingă cineva de la spate. Și nici nu are nevoie de un text ca acesta, al lui Liviu Alexa.
Desigur, nu e nevoie nici să dai 26 de lei pe lună ca să mă susții ca jurnalist independent și smart ce îs, dă-l în morții lui pe Alexa, deși îți place să îl citești moca, că așa e românul, dacă mere, mere.