Opus nr. 619 - 47 de ani. Gândurile mele pentru voi.

La 47 de ani, câți împlinesc azi, nu mai am dreptul la surpriza pe care o are un om la 27, nu mai pot spune că nu știu cum sunt oamenii, cum funcționează puterea, ce face frica dintr-un om altminteri decent.

Le-am văzut pe toate, le-am scris pe toate, aproape treizeci de ani, iar lucrul care m-a salvat de cinism — boala profesională a meseriei mele — n-a fost optimismul, ci curiozitatea.

La 47 de ani încă mă uimește un om, o întâmplare, o floare, un val de ocean.

La 47 de ani însă, mă simt ilegal de tânăr ca minte. Mi-e ciudă că s-au acumulat anii, că apar riduri de labă de gâscă la ochi, că părul mi-e tot mai argintiu, dar mă doare la caras de toate astea, SIMT și ȘTIU că sunt tânăr, sau fără de vârstă, un sentiment pe care nu pot să îl explic cu tot talentul meu la scris.

Aș putea să scriu că la vârsta asta nu mai am timp de fandoseli sau că m-am săturat de oamenii care se prefac sau că răbdarea mea pentru prostie a scăzut teribil. Dar, hahahaha, n-am avut niciodată timp de fandoseli, că aveam 17 sau 37 de ani, am detestat proștii încă din adolescență, iar lista mea cu oameni ipocriți scoși din viața mea e foaaarte lungă, ca un roman de Balzac.

Un lucru bun e că am rămas la fel de viu, poate și mai viu, și că nu mai sunt atât de trist ca în alți ani, ba, din contră, aș putea să spun că am alungat tristețea din mine în proporții majore. Sigur, e ca după o curățenie generală, ai aruncat tone de prostii, ai aspirat viguros, tot o să mai rămână urme de praf. Dar e bună și niște tristețe câteodată.

Cățelul meu, Alo, are cancer. Un maidanez care nu era sortit să trăiască nici un an pe stradă a trăit cu noi 14 ani câinești de senzație, ne-a fost pansament și arbitru atâția ani și acum trebuie să plece. Alaltăieri seară, când pictam în garaj, de fapt, era unu noaptea, s-a apropiat de mine scâncind ca și cum ar fi vrut să zică ceva. I-am luat urechile în palme și l-am pupat pe creștet și i-am zis: „Alo, dacă vrei să pleci, du-te, nu mai sta după mine aici, sunt ok, o să plâng, evident, dar nu-s supărat dacă pleci, fiindcă m-am bucurat cât ai stat, sper că și tu, bulangiule!”. Probabil că mai are câteva zile, cât își rezolvă cu Dumnezeu pașaportul.

Azi e ziua mea și mi-am început-o îmbrățișat de Miha și Fane, și sunt cel mai fericit.

Nu mă gândesc că am 47 de ani, fiindcă nu îi simt, nu mă gândesc cât o să mai trăiesc, mă gândesc doar ce ficat bun de vițel cu ceapă marinată am mâncat ieri, cum ne-am plimbat pe un ponton din Venezia la un apus superb și, vrând eu să le fac o poză, iubiților mei de Ștefan și Miha, cum stăteam așa cu mobilul deschis, gata să apăs pe foto, m-a căcat un pescăruș de m-a rupt, hahahaha, și am fost iarăși fericit.

A fost semnul lui Dumnezeu că îs norocos. Norocos că am întâlnit o femeie superbă și caldă, iubitoare și veselă, norocos că am un copil sănătos cu combinația perfectă de blândețe (de la mama) și șmechereală (de la tata), norocos că mi-am păstrat coloana vertebrală, norocos că îs liber să cred și să simt și să scriu ce vreau (ieri am făcut festival pe Strict Secret – am dat două dezvăluiri nucleare și o muie celor ce au zis că n-am mai scris anchete tari demult, hahaha), norocos că am prieteni super sufletiști și că încă mai întâlnesc an de an oameni cu suflet ce îmi vor deveni prieteni, norocos că am ținut aproape de Dumnezeu și de ideea de a face bine.

Mai sunteți și voi, cititorii mei, sunt norocos că vă am, n-am primit niciodată vreun premiu de la organizațiile profesionale, că, deh, nu-s „conform”, dar, de fapt, voi sunteți premiul meu de zi cu zi și sper că vedeți și simțiți că nu îmi bat joc de încrederea voastră prin comoditate, că muncesc și scriu ca să ținem împreună sus steagul principiilor noastre.

Nu cred în bilanțuri la zile de naștere, mai ales la o cifră atât de neceremonioasă ca 47 — nu e nici rotundă, nici tragică, nici un prag. E o vârstă cinstită, nu m-am resemnat să visez la pensie și odihnă.

Dacă există un loc bun de stat, ăsta e, aici, pe Strict Secret, și pentru mine, și pentru voi. Și de aici, din locul ăsta, vă mulțumesc că sunteți de partea cealaltă a paginii.

Dacă vreți să îmi faceți un cadou de ziua mea, abonați-vă cei care sunteți free cu doar 26 de lei pe lună. Pic cu pic se face mult, da, știu, dar aia 26 de lei nu vi-i cer pentru ideea de bani, ci pentru legitimarea respectului vostru pentru mine.

Actorii au aplauze. Eu nu am. Scena mea e virtuală. Aplauzele mele sunt fiecare abonament plătit, care înseamnă că cineva cu adevărat mă respectă și mă susține.

Dacă ai deja abonament plătit, dar tot vrei să îmi faci un cadou de ziua mea, susține-mă ca artist. Cu ce sumă îți tihnește. Îmi voi cumpăra de acești bani culori, rame pentru tablouri, tequila sau poate, dacă se vor strânge mai mulți, voi participa în iulie la Roma cu patru tablouri la un mare târg de artă, unde numai transportul și asigurarea lor mă costă câteva mii de euro, dar unde pot fi văzut și de un public internațional.

Acesta e IBAN-ul meu:

Alexa Liviu

RO43BTRLRONCRT00N5212203

---

Un poem scris de mine pentru ziua de azi

Poneiul din Marlboro

de Liviu Alexa

am avut străzile mele.

bănci goale,

femei prea dornice,

trotuare în lacrimi

nopți fără de casă

și ochi care spuneau „te cred”

dar n-aveau timp.

n-am semnat contracte cu Viața niciodată.

doar promisiuni de vânzare.

cu sânge, cu vin, cu Guinness,

cu „mâine fugim”

și n-am fugit.

doar m-am pierdut

eu de mine

în același oraș.

calul meu din Marlboro era tăcut.

era, de fapt, cǎmila din Camel.

mint. calul meu era, de fapt, un ponei si nu venea din reclame.

nu era un cowboy falnic.

era un ponei cu căcat la coadă, un circar plictisit.

veneau din el pădurile,

râsul meu de la 3 dimineața,

răspunsurile care nu s-au dat niciodată.

și mergeam cu el, mergeeeeam,

că n-aveam ce dresa la un ponei.

poneii nu-s cai adevǎrați, ei poartǎ doar copii ca mine.

e singura lor povară.

dar poneii au alte calități.

al meu așteaptǎ.

să-mi treacă furia.

să-mi treacă mândria.

să-mi treacă prostia

că o să-mi iasă totul,

doar pentru că vreau.

azi, poneiul meu din Marlboro stă.

într-un colț de vers

și nu se mai mișcă.

dar respiră.

și când trag fumul ăsta de Camel,

îmi zice când mai gâfâi:

„ești încă viu.

nu-i nimic.

doar mergem mai încet.”