Opus nr. 624 - Duminica pentru suflet. Tatăl ca figură sentimentală a dispǎrut, asta e societatea, am rǎmas cu un tatǎ-funcționar sau "provaidǎr". Povestea lui Chat Baker.
Dacă m-aș plictisi mâine de presa de investigații sau un AI ar face munca mea mai bine, mi-aș face o firmă de crescut copiii altora. Pe bune, sunt foarte bun la asta. Sigur, mai am și alte idei: o firmă de turism pentru bătrânei, sunt foarte bun și la relaționarea cu ei. Aș mai face o firmă de entertainment la nunți împreună cu prietenul meu Răzvan, pe angajamente clare că îi îmbătăm pe toți nuntașii, că îi facem să se simtă mega bine, că îi ridicăm de la mese să danseze și că, la final, creștem valoarea plicului cu minim 35 la sută.
Dar aș putea deveni lejer un profesor de viață, empowering și educație al copiilor voștri. Mi se zice că sunt un tată ideal, hai să nu mâncăm rahat, nu există așa ceva. Am cunoscut la viața mea tatăl ideal ideal, un prieten bun, care apoi și-a distrus relația cu fiica, fiindcă pe aia a luat-o un pic cam drastic criza pubertății și s-a stricat de cap.
Sunt un tată bun fiindcă am alături o mamă bună. E prima calitate a unui tată bun.
Sunt un tată bun pentru că rolul meu a rămas clasic, un rol sentimental, jobul meu este să fiu sentimental alături de copilul meu, să întrețin sentimentele pe care le am față de mama lui, să o conving și pe ea să facă la fel, și apoi, împreună, să începem să ne croșetăm toți trei un pulovăr de sentimente comune care să reziste în fața căcatului ăla de pubertate care pare să înghețe tot între părinți și copii.
Sunt un tată bun pentru că îi arăt copilului meu și când sunt puternic, și când sunt vulnerabil, și când sunt ferm, și când sunt generos.
Sunt un tată bun pentru că, în ciuda faptului că mai scap câte un pârț în lift intenționat, cum am făcut acum la Airbnb-ul de Milano, când am lăsat bomba în timp ce el era cu Miha în ascensor și am ieșit fix la timp ca să mă salvez, reunindu-mă cu ei trei etaje mai sus, pe care le-am alergat că acuma nu mai îs gras, şi am râs de ne-am spart, sunt un tată bun pentru că am făcut cu Ștefan separația între a glumi și a fi serios în viață, explicându-i pentru fiecare dintre situații ce și cum, de ce e important să nu iei chiar totul în serios, dar să nu uiți cumva să fii serios atunci când trebuie.
Sunt un tată bun pentru că am și reușit să cresc împreună cu mama lui un copil foarte bun, care nu a avut niciodată accese de furie, atacuri de panică, adehașdeuri și plm mai știe ce au copiii de azi. Nu râd de chestiile cu adehașde și atacuri de panică, dar, la câte studii de psihologie și psihiatrie am citit la viața mea, fără să mă dau expert, pot și singur să îmi dau seama când e o problemă medicală reală sau când devine o problemă medicală din cauza părinților, care sunt în majoritatea dăților de vină pentru comportamentul copiilor.
Sunt un tată bun pentru că mă tem mai ceva ca de moarte să nu ajung un tată rău, și de aia mă antrenez cât pot să citesc despre psihologia copilului, să fiu alături de el și cu mintea, și cu timpul, ba chiar să nu fiu alături de el, când simt că are nevoie de un timp al lui, chiar și să frece menta.
Sunt un tată bun pentru că nu mi-am lăsat niciodată copilul să mi se cace în cap, pentru că am stabilit foarte repede și foarte solid rolul meu în viața lui, rolul mamei lui în viața mea și a lui, dar şi rolul nostru ca familie.
Și acum, haha, să trecem la subiect. Căci până acum v-am ținut captivi doar ca să vă încălzesc pentru adevărata temă.
Tatăl ca figură de structurare a realitǎții a dispǎrut, azi avem tatǎl cu funcție socialǎ. Destructurarea tǎticiei
Una dintre cele mai canceroase probleme sociale ale prezentului este reducerea tatălui la o variantă opțională a mamei sau, mai rău, la un actor secundar de care se poate dispensa.
Nu discutăm doar de cazul în care, divorțat fiind, tatăl devine un punct pe orarul săptămânal, o „chestie” care trebuie să dea cashul pe lună, un soi de „și alții” dacă mama se recăsătorește, un om care nu va putea contribui real aproape niciodată la formarea sufletească esențială a copilului său, căci mama va avea „grijă” să îi fută icrele cu versiunea ei despre cum trebuie abordată viața.
Că nu doar tații divorțați au problema asta, ci chiar și tații căsătoriți, stați liniștiți.
În numele egalității – prost înțelese – rolul sentimental al tatălui a fost estompat până la dizolvare.
Tatăl nu este important pentru că este bărbat, ci e important pentru că îndeplinește o funcție diferită. Diferităăăă, băăăăă, nu superioară!
E o funcție care nu ține în primul rând de afecțiunea declarată, ci de structurarea realității pentru copil și, indirect, pentru el însuși. Tatăl este, istoric și cultural, figura care mediază ieșirea din cuib, contactul cu riscul, cu limitele, cu lumea exterioară, iar când această funcție dispare, pa şi pu, la revedere!, cǎci omenirea nu a inventat una echivalentă.
Reducerea tatălui la „adult suplimentar” este o cretinitate. Iubirea mamei este necesară, dar nu suficientă. Copiii au nevoie și de provocare, de expunere graduală la pericol, de învățarea gestionării fricii, eșecului și competiției.
Aceste lucruri nu sunt masculine prin esență, dar sunt cel mai frecvent oferite de tați, nu din construcție ideologică, ci din diferențe de comportament și raportare la risc.
Sigur, tot ce scriu eu acum e old school, teoriile progresiste ale egalității de gen și de rol mă fac în noua lume un papagal inadecvat. Mi se rupe.
Când tatăl dispare din viața copilului – fizic sau simbolic, efectele nu sunt imediate, dar se adunǎ în coşul cu rahaturi sufleteşti: băieții cresc fără o imagine concretă a responsabilității masculine integrate în familie, ca principiu, iar fetele cresc fără un reper masculin “de sânge”, care să le arate cum arată un bărbat stabil, predictibil, neamenințător (sigur, aici vorbim de situația în care tatăl exclus nu e, de exemplu, un jeg violent, drogat și alcoolist).
Oricum ar fi, golul este umplut ulterior de substitute: idealizări, frici sau caricaturi, le vor numi pentru ei mai târziu „traume” chiar psihologii desemnați să îi vindece de depresie.
Cred mult și într-o perspectivă pe care mi-am format-o observând transformările societății cretine de azi: tatăl ca funcție este esențial nu doar pentru copii, ci şi pentru bărbați.
Da, un tată își este necesar şi sieși ca bărbat, căci paternitatea este unul dintre ultimele mecanisme sociale care le oferă multor bărbați un sentiment clar de necesitate.
Un bărbat poate fi marginalizat economic, poate fi nesigur profesional, poate fi invizibil social, dar ca tată știe exact de ce trebuie să se ridice dimineața: pentru copil/copii, pentru a pune o pitǎ pe masǎ, pentru a avea rolul sǎu în societate.
Când această ancoră dispare sau este delegitimată cultural, bărbatul pierde una dintre cele mai puternice surse de sens.
Nasolică e faptul că societatea modernă a creat o formǎ paradoxalǎ de portret robot al “tatǎlui modern”: le-a cerut bărbaților să fie tați implicați, dar, ca şi Ministerul Finanțelor din România, a uitat sǎ dea şi “normele metodologice”, să definească ce înseamnă asta în termeni pozitivi, aşa cǎ avem pe lista de “to do” doar bla-bla-uri: să nu fie autoritari, să nu fie absenți, să nu fie duri. Dar ce înseamnă să fie prezenți? Ce înseamnă să fie buni? Fără idei clare, mulți bărbați se retrag din rol de teamă să nu greșească.
Zbiară femeia că tatǎl e autoritar și prea dur când o ceartǎ pe copilǎ cǎ mănâncă 3 Mecuri și bea un litru de Cola pe zi, de s-a făcut fetița cât o cisternă? N-o să mai zbiere!
Cam despre asta e vorba. Pot da tone de exemple.
Nu mai zic de discursuri culturale de tip “emancipat” cum că tații sunt interschimbabili sau secundari, de proliferarea LGBT...
Când un bărbat asimileazǎ mesajul că nu este esențial, comportamentul lui se modifică în consecință, fiindcǎ oamenii se implică acolo unde simt că sunt necesari, nu acolo unde sunt tolerați.
De aia, azi avem multe familii mai fragile, rate enorme de divorț, copii cu dificultăți de autoreglare, băieți care caută validare în afara familiei cu droguri sau violențǎ sau adoptarea curentelor de genul trans sau orice confuzie de identitate de gen, de aia avem tot mai multe fete care oscilează între idealizare și neîncredere față de bărbați.
Prieteni şi duşmani, ascultați la mandea Alexa, toate acestea nu sunt rezultatul „lipsei de iubire”, ci al lipsei de structură.
Să nu mă frece feministele la icre că susțin reafirmarea stupidă a importanței tatălui pentru a minimaliza rolul mamei sau pentru că mi-e dor de modele patriarhale, nu, bre, dar eu cred că egalitatea reală nu presupune uniformizare și azi de aia avem probleme cu fiii și fiicele noastre, fiindcă societatea nu mai știe ce să facă cu tații.
Nu îndrăzniți să veniți cu dume de sfertodocți că poate nu știu, că poate îmi dau cu presupusul, unless dacă citiți ca mine constant articole și analize despre probleme societale. Citiți despre ce se întâmplă în Japonia sau Coreea de Sud, citiți ce se întâmplă în China despre refuzul tinerilor de a face copii și lăsați-mă să vă zic constatarea lui Ștefan, 10 ani, de acum două săptămâni de la Berlin, când mi-a turnat scurt o constatare: „Cred că știu de ce am văzut așa puțini copii în parcuri și pe stradă, tata, fiindcă am văzut mulți gay și multe lesbiene!”.
Da, la 10 ani, știe ce și cum, discutăm despre LGBT, despre cum trebuie să fie tolerant, nu pentru că aș fi de acord, ci pentru că în lumea asta va crește și tot ce pot să fac e să privim cu echilibru totul până când își va forma el o părere, nu tac’su.
Sunt dovada modestă că tații nu au dispărut complet, dar problema este că nu mai știm ce să le cerem și nu îi mai lăsăm să fie decât „provaidări”, ciorchinei sociali.
Iar dacă ei nu mai sunt de folos, se refugiază în jocuri video, pornografie, pariuri, substanțe, online excesiv.
Luăm o scurtă pauză de muzică și revenim la fraza de mai sus, subliniată cu albastru.
Până atunci, fă și tu naibii un abonament de 26 de lei pe lună, dacă vrei să citești captivantele mele editoriale și anchete. Eu nu scriu pentru proști, dar nici nu îmi place să fiu luat de prost. Nu fii caccaro!
Dacă aș fi consultant la firma ta, la cât îs de deștept și modest, minim 26.000 de euro pe lună ți-aș cere, așa, mai ai cu doar 26 de lei! 😁
Am zis că luăm o pauză scurtă de muzică. Uite un cântec trist despre relația pierdută dintre un tată care nu a avut timp pentru fiul său și fiul care, atunci când a putut, i-a plătit înapoi moneda ignoranței tatălui absent:
Falsa explicație a „alegerilor proaste”
E o realitate: tot mai mulți bărbați de peste 40 de ani se îndreaptă spre jocuri video, pornografie, pariuri, substanțe, stat pe online excesiv. Sunt arătați cu degetul, despre ei se spune că nu mai au „coaie” să fie bărbați, „să lupte” pentru familie, că își pierd banii și timpul și sănătatea cu „alegeri proaste”.
Așa cum majestatea mea încerca să vă explice mai sus, retragerea bărbaților, mai bine zis refugiul în porn, pariuri, băutură, droguri, nu este cauza crizei, ci mecanismul de adaptare la ea.
Bărbații nu s-ar retrage niciodată dintr-o lume care le oferă sens, statut și perspective, dar sunt nevoiți să se retragă dintr-o lume care îi respinge, îi umilește sau îi face invizibili. Iar jocurile, online-ul, pariurile sau pornografia devin panacee, e drept, pline de adicție, dar universuri unde ei mai pot lupta măcar pentru progres, profit, recunoaștere, validare sexuală sau comunitate.
Nu e mare șmecherie cu aceste universuri, dar vă zic sigur că funcționează și vor funcționa tot mai bine (din păcate) pentru că oferă exact ceea ce societatea progresistă a încetat să mai ofere multor bărbați: o structură clară.
Nu râdeți, fiți cinstiți și recunoașteți că, orice am discuta despre pariuri sau porno sau jocuri video, măcar știi ce ai de făcut. La pariuri: știi dacă ai reușit. La jocurile StarCraft sau Total War sau FIFA 2025, ierarhie transparentă: știi unde te afli. La XHamster sau sex chat: recompensă rapidă, ești la mâna ta, cum se zice. Nu-i nicio șmecherie, tovarăși, daaaaar vă atrag atenția că discutăm de aceleași ingrediente care făceau munca, sportul, armata sau meseriile tradiționale atât de eficiente în integrarea masculină.
Cum viața reală nu le mai oferă nimic comparabil, retragerea devine permanentă. Cu politici oarbe, problema se va acutiza.
Ideea că dependențele sunt expresia unei lipse de voință individuală poate fi acceptatǎ, dar numai dacǎ corelǎm totul cu lipsa de scop.
Experiențe care ar fi trebuit să existe în lumea reală: muncă, echipă, mentorat, progres - s-au dus pe apa sulii. A venit pandemia, ideea de echipa a murit, AI intra tot mai tare in profesii, se duce dracu’ si ideea de munca, mentoratul inseamna azi cum sa slabesti in 30 de zile cat ai mancat 15 ani, adica imposibil.
Argumentul meu când vorbesc de lipsa de scop, că este o ruptură mai profundă decât pare la prima vedere, este acesta:
avem milioane de bărbați care se retrag simultan în aceleași tipare: pariuri, porno, jocuri video. Discut aici doar de România, dar în lume e la fel. Așadar, nu avem de-a face cu milioane de decizii proaste independente, ci cu un mediu care a devenit nociv pentru ideea de bărbat.
Din pǎcate, dependențele s-au transformat deja din anomalii în consecințe logice.
Tovarǎşi, frumoasǎ e viața!
Spectacol total. Doamne!
Povestea unui geniu muzical
Dați play la asta:
Când trupul lui Chet Baker a fost găsit strivit, pe un trotuar din Amsterdam, vineri, 13 mai 1988, sub fereastra de la etajul trei al hotelului în care era cazat, la început nimeni nu l-a recunoscut. Anii de abuz de droguri și alcool l-au făcut pe bărbatul de 58 de ani de nerecunoscut, față de tânărul elegant care, la începutul anilor ‘50, cu înfățișarea sa rafinată, era perceput ca personajul emblematic al jazz-ului cool de pe Coasta de Vest a Americii.
Deși moartea lui Baker a fost considerată oficial un accident tragic, dispariția trompetistului a fost una degradantă pentru un muzician de jazz a cărui carieră începuse atât de spectaculos.
Baker a fost remarcat alături de saxofonistul Gerry Mulligan în 1952 - asocierea lor fiind considerată revoluționară la acea vreme, deoarece nu aveau pianist. Configurația neortodoxă le-a permis celor doi instrumentiști mai multă libertate armonică și abordarea unui registru variat.
Concertele duetului au atras un interes imens, ceea ce i-a ajutat să înregistreze o interpretare instrumentală a celebrei melodii de jazz „My Funny Valentine” care a devenit apoi rapid hit.
Spre deosebire de majoritatea trompetiștilor care cântau rapid și agresiv, semnul distinctiv al lui Baker era o elocvență minimalistă. La fel ca și colegul său trompetist Miles Davis, el putea comunica în câteva note alese ceea ce alți muzicieni nu puteau exprima dacă ar fi avut o sută la dispoziție.
Baker a început să cânte solo când Mulligan a fost încarcerat pentru infracțiuni legate de droguri și a impresionat atât ca vocalist, cât și ca trompetist, lansând ‘’Chet Baker Sings’‘ în 1954. Vocea sa avea un timbru blând și languros, ceea ce a contribuit la creșterea popularității sale în rândul publicului larg.
Trompetist instinctiv, analfabet muzical, care a cântat mai ales după ureche, Baker a ocupat totuși în mod regulat primul loc în sondajele pentru cei mai buni trompetisti de jazz, depășindu-i pe Dizzy Gillespie și Miles Davis, ambii urmând scoli de muzică.
Dar a fi muzician de jazz avea pericolele sale și, din acel moment, drogurile au început să joace un rol major în viața trompetistului. Ca mulți interpreți de jazz din acea perioadă, Chet Baker fusese sedus de narcotice, probabil crezând că drogurile i-ar putea ajuta creativitatea. În schimb, însă, acestea au ajuns să-i distrugă viața.
Baker a părăsit SUA pentru Europa la sfârșitul anilor ‘50, căutând refugiu din fața autorităților americane care îl urmăreau pentru consumul său de droguri.
Europa s-a dovedit însă departe de a fi un refugiu sigur, deoarece, deși a fost primit cu entuziasm acolo, în 1960 a fost încarcerat în Italia pentru posesie de heroină și ulterior a fost dat afară din Marea Britanie și Germania din cauza problemei sale cu drogurile.
Înapoi în SUA, Baker a continuat să compună muzică pentru o varietate de case de discuri la începutul anilor ‘60, dar în 1966, cariera sa a luat o întorsătură proastă când i-au fost scoși dinții în timpul unei încăierări. Agresiunea i-a diminuat capacitatea de a cânta la trompetă atât de mult, încât a acceptat un loc de muncă ca operator la o benzinărie. Abia după ce i s-a montat proteză dentară a putut reveni la trompetă.
În anii ‘70, Baker a încercat să-și reconstruiască cariera.
Noile tendințe nu au făcut insă posibilă relansarea spectaculoasă a carierei sale în declin. În 1978 s-a mutat iar în Europa, unde a fost sărbătorit ca un erou care se întoarce. A rămas acolo până la moartea sa, în 1988.
Totuși, interesul pentru viața și muzica lui Baker nu a scăzut cu adevărat niciodată. A fost subiectul a două filme - Born To Be Blue din 2015, în care Ethan Hawke l-a interpretat pe Baker; și documentarul lui Bruce Weber din 1988, „Let’s Get Lost”.
De-asemenea, s-au scris mai multe cărți, despre el, inclusiv biografia revelatoare și completă a lui James Gavin, „Deep in a Dream: The Long Night Of Chet Baker”.
Și, bineînțeles, muzica sa continuă să intereseze oameni din întreaga lume și să fie reluată intens de cântăreți celebri
La aproape patru decenii de la moartea sa, fascinația lumii pentru Chet Baker este la fel de puternică ca întotdeauna.
Când era la apogeul său, muzica pe care o făcea cu trompeta sa era poezie pură și de aceea continuă să rezoneze cu ascultătorii, atât tineri, cât și bătrâni, și astăzi.
Eu îl ador.