Opus nr. 626 - Textul genial al unui avocat clujean despre aroganta judecatorilor, dar si despre cum au picat magistratii in capcana furiei populare. 600 de tablete muci de la DEER

A treia roatǎ

de Radu Chirițǎ

Acu ceva vreme eram pe hol la o instanţă, aşteptând să se reia o şedinţă, când o picat pe telefoane ştirea că CCR o zis că reducerea pensiilor magistraţilor e ok. Holul ăla, plin de oameni cu procese, o explodat de bucurie. Nu de aia discretă, ci de aia cu „bravo, le-o dat-o”, cu zâmbete largi şi cu satisfacţia omului care simte că, în sfârşit, s-o făcut dreptate cu ăia care îl ţin de doi ani în amânări de pronunţare. Singurii cu mutre mai încurcate erau vreo doi avocaţi, care pricepeau cumva ce înseamnă asta în plan mai larg. Dar şi ăia, dacă erau sinceri, simţeau un mic fior de payback pentru fiecare şedinţă în care or fost umiliţi de vreun zmeu în robă.

Scriu asta de la început ca să nu creadă careva că textul de mai jos vine din dragoste pentru magistraţi sau că şi-or pus ăştia vreo pilă. Am o dragoste enormă pentru justiţie, mai puţin pentru judecători. Susţin în continuare că independenţa s-o confundat de prea multe ori cu iresponsabilitatea. Susţin că ura faţă de judecători nu vine, în cea mai mare parte, din soluţiile cu care nu eşti de acord sau din faptul că pierdut ceva proces. Vine din citarea pe ora 9 şi luarea cauzei la 13.30 (constant, nu ca eveniment excepţional), din 12 amânări pe un căcat de cerere, din comunicarea aia unidirecţională din ciclul „mi se rupe, eu decid”, din isteriile şi exerciţiile de forţă din sală. Realitatea e că dacă 80% din juzi tratează lumea normal, iar 20% se poartă ca trimişii lu’ sfântu Petru pe pământ, imaginea generală o să fie proastă. Nedrept pentru ăia 80%, dar de înţeles. De cele mai multe ori, sistemul de justiţie a fost cel care fost unul dintre ciocanele de belire, nu de protecţie împotriva unor abuzuri ale statului. Şi nu mă refer aici deloc la dosarele penale, ci la cele non-penale. E foarte greu să îi explici unuia să fie solidar cu sistemul de justiţie, pentru ăsta e singurul care îl poate proteja pe el împotriva unui stat care vrea să te fută, cât timp protecţia aia e complet inexistentă.

Dar ce se petrece de doi-trei ani încoace nu este despre asta şi nici despre păcatele sistemului de justiţie sau a unora dintre judecători. E despre altceva. Toată discuţia din ultimii ani o fost redusă la pensii. Şi asta o fost o capcană în care judecătorii or căzut prea uşor. Cât timp atenţia tuturor o fost capturată de cifre, de tabele de calcul şi de grafice cu vârste de pensionare din Belgia, s-a pierdut din vedere fix esenţa. Iar esenţa nu e cuantumul pensiei lu’ unu care a stat 25 de ani la o instanţă.

Pensia la 50 şi ceva de ani o fost o anomalie. O fost muniţie gratis pentru orice campanie de presă şi i-o vulnerabilizat masiv pe magistraţi în faţa opiniei publice. Numa’ că treaba aia o fost tranşată rezonabil acum trei ani. Faptul că azi subiectul e redeschis, cu o agresivitate şi mai mare, îmi spune că miza reală nu o fost niciodată sustenabilitatea casei de pensii.

Acu, peste discuţia despre pensii, o venit proiectul noii legi a salarizării unitare. Şi aici se vede mai clar ce se urmăreşte. Ideea de fond e simplă: băgăm magistratul în aceeaşi grilă cu tot bugetarul, cu valoare de referinţă, coeficient şi un spor stabilit de cine vrea muşchii lui, fără garanţii serioase contra arbitrariului. Îngheţăm, „aliniem”, „corectăm discrepanţele”. Pe scurt, judecătorul ajunge să fie plătit ca un funcţionar de la un minister oarecare, după o grilă pe care i-o umflă sau i-o dezumflă executivul după cum îi convine şi după cât de cuminte o fost.

Nu întâmplător, dintre toţi, fix oamenii din sistem or sesizat că asta e problema, nu cifra de pe ultimul fluturaş. Includerea magistratului în grila unică pentru bugetari nu e o chestiune contabilă. E o coborâre. Îl iei pe judecător de pe soclul lui constituţional şi îl bagi în arena negocierilor sindicale, unde forţa argumentului juridic e strivită de pragmatismul politic şi de majoritatea de moment.

Unii or să spună: bre, da’ ce-mi pasă mie pe cine şi cum plătesc ăştia? Tot un drac, judecătorul tot judecă, fie că ia salariu mare, fie mic. Ba nu e tot un drac.

Independenţa justiţiei nu e un privilegiu de castă al judecătorului. Am mai scris asta şi o repet, că pare că tot nu pricepem. Independenţa aia e un drept fundamental. Al meu, al tău, al oricărui bou din ţara asta care ajunge vreodată suspect, inculpat, reclamant, pârât sau pur şi simplu om care s-o pus de-a curmezişul intereselor statului. Judecătorul, cât timp poartă roba, nu are dreptul la o justiţie independentă, are obligaţia să fie el ăla independent. Independenţa e dreptul fraierului din faţa lui.

Or, un judecător a cărui pâine atârnă, an de an, de puterea pe care o judecă a încetat de mult să mai fie independent, chiar dacă încă poartă roba. Nu trebuie să-l şi sune cineva să-i spună cum să dea soluţia. E suficient să ştie că, dacă supără pe cine nu trebuie, anul viitor i se „recalibrează” grila, i se „revizuieşte” sporul, i se mai taie o felie din pensie peste noapte. Frica funcţionează. Iar prima victimă a fricii ăleia nu e judecătorul. Sunt eu şi orice alt bou din ţară, pe care nu-l mai apără nimeni de stat, pentru că ăla care ar trebui să-l apere stă cu ochii pe fluturaşul lui şi pe ce mai zice guvernul mâine.

Statul român are nişte obligaţii constituţionale care nu sunt opţionale. Una dintre ele e echilibrul puterilor. Şi echilibrul ăsta nu e o stare de lenevie, în care fiecare stă în banca lui. E o obligaţie activă de a nu lăsa o putere să o sufoce pe alta. Predictibilitatea şi stabilitatea statutului fac parte din asta, nu sunt moft. Regulile jocului nu se schimbă în timpul partidei, mai ales când ăla care le schimbă e şi jucător, şi arbitru, şi proprietar de stadion.

În meciul deceniului dintre puterile statului, ce vedem acuma nu e o ceartă punctuală pe bani. Executivul şi legislativul joacă în acelaşi tricou, în acelaşi bloc compact, şi împing în aceeaşi direcţie: să scoată din teren a treia echipă. Pensiile o fost prima repriză. Salariile sunt a doua. Iar la pauză nu se discută despre cât costă justiţia, ci despre dacă justiţia mai are voie să fie o putere sau devine un departament.

Pentru că asta se încearcă, dacă punem cap la cap toate piesele. Nu o reformă a pensiilor şi nu o aliniere salarială. Ci transformarea puterii a treia într-o anexă administrativă. Un fel de ANAF cu robă. O direcţie în subordinea de facto a guvernului, cu oameni plătiţi pe grilă, evaluaţi de sus, ţinuţi în frică prin buget şi cuminţiţi prin imprevizibilitate. Constituţional, mai scrie acolo că sunt trei puteri. În fapt, se lucrează intens la varianta cu două puteri şi un ghişeu.

Şi ca să meargă treaba, s-o turnat doi ani de discurs populist peste o frustrare reală care era oricum acolo. „Pensii nesimţite”, „caste”, „privilegiaţi”. Repetat obsesiv, până când oricine din ţara asta ştie că magistraţii sunt o castă. Discursul ăsta o prins fix pentru că frustrarea era reală. Băgaţi acelaşi discurs despre pensiile militarilor, ale poliţiştilor sau ale securiştilor care ies la 50 de ani şi care sunt de zece ori mai mulţi, şi n-o să prindă, că acolo nu e nimeni supărat. La judecători o prins, pentru că terenul era pregătit. Faptul că terenul ăla a fost arat de judecători prin ani de aroganţe e irelevant.

Poate unii dintre ei merită ceea ce păţesc acum, o fi de discutat. Unii sigur nu merită. Ceea ce e sigur este că noi, restul nu merităm o justiţie în genunchi. O justiţie cu defecte se poate repara. Poţi să schimbi rolul CSM-ului, aşa cum zicea şi doamna Chiş. Poţi să-i scoţi pe ăia 20% care fac de râs roba. Poţi să tai din amânări, din detaşări, din aroganţă. Poţi să faci educaţie juridică, să nu mai credem toţi ca dobitocii că orice om trimis în judecată e vinovat şi că, dacă nu-l condamnă, judecătorul l-o „scăpat”. Astea toate se pot discuta şi se pot face. Sunt sănătoase, chiar.

Ce nu se mai repară uşor e o justiţie care a încetat să mai fie o putere. Pentru că, în ziua în care a treia putere devine un ghişeu al guvernului, nu mai există nimeni între tine şi stat. În ziua aia, când statul vrea să-ţi ia casa, copilul, libertatea sau dreptatea, te duci în faţa unui funcţionar care se gândeşte, înainte să semneze, ce-o să zică şefii lui de la Victoriei despre grila lui de anul viitor. Aia nu mai e o instanţă. E o vamă. Defectele justiţiei trebuie corectate cu justiţia rămasă la locul ei în arhitectura constituţională, nu prin închiderea prăvăliei. Nu repari o casă dărâmând zidul de rezistenţă pentru că are el o fisură. Or, exact asta se face acum: sub pretextul că peretele e crăpat (şi e crăpat pe alocuri), se umblă la structura de rezistenţă a statului de drept.

Zic unii că toate astea sunt „reformă”, că aşa curăţăm sistemul. E un discurs seducător, pentru că, da, sistemul are nevoie de curăţenie. Numa’ că, atunci când „reforma” înseamnă să readucem justiţia sub controlul de fapt al executivului, ăia nu mai sunt reformişti. Sunt conservatori, tati. Vor înapoi la cum o fost. Iar „cum o fost” nu e o ţară de basm. „Cum o fost” era atunci când se ascultau preventiv judecătorii cu zecile, când unii mergeau la servicii să-şi facă studii de securitate, când candidaţi erau acuzaţi penal cât să piardă alegerile şi apoi achitaţi în linişte, fără ca cineva să răspundă vreodată la vreo întrebare.

Aia e cealaltă variantă pe care ţi-o vinde restauraţia asta agresivă. Nu o justiţie mai bună. O justiţie ascultătoare. Şi între o justiţie cu defecte şi o justiţie ascultătoare, eu o aleg, fără ezitare, pe prima. Defectele le pot critica, le pot da în judecată, pot scrie despre ele, pot pierde procese şi mă pot enerva pe blog. Cu o justiţie ascultătoare nu mai am ce discuta, pentru că nu mai am cu cine.

Nu spun că justiţia e bine cum e. Nu spun că nu sunt judecători care n-ar trebui să fie acolo. Nu spun că nu e nimic de corectat, din contră, e foarte mult. Spun doar atât: ceea ce se petrece acum, pensiile plus legea asta de salarizare luate împreună, nu e o corecţie a defectelor. E o tentativă, după mine destul de limpede, de a muta România de la trei puteri la două, transformând a treia într-un fel de ANAF sau de vamă în subordinea de facto a guvernului. Iar asta e mult mai periculos decât o justiţie cu defecte. Defectele le-am dus cumva în spate până acum şi le-am mai dus. O justiţie care nu mai e o putere o ducem mult mai greu, pentru că, în ziua în care nu mai e, ne trezim noi, restu’, fix ăia care azi exultam pe holurile instanţelor că „le-or dat-o”, singuri în faţa statului. Şi atunci n-o să mai aibă cine să ne dea nouă dreptate, oricât de tare am bate cu pumnul în masă.

Ştiu că textul ăsta n-o să-l dea Recorder pe primetime şi nici n-o să mă pună zeu’ Ţuc pe algoritmi. Şi mai ştiu că imensa parte a celor care îl citesc tot or să zică „bine le face nesimţiţilor”. Pricep. Numa’ respiraţi de două ori înainte. Holul ăla pe care eram, cu toţi oamenii bucuroşi, e fix holul pe care o să stăm tot noi, peste câţiva ani, când o să avem nevoie ca cineva să ne apere de stat şi n-o să mai fie nimeni acolo, în afară de un funcţionar cu grilă, care se uită la noi de după ghişeu.

600 de tablete moarte la DEER

Nu știu ce a vrut să zică conducerea Distribuție Energie Electrică România (DEER) când a botezat proiectul „Workforce Management” — adică, în românește, managementul forței de muncă —, dar impresia mea e că singurul lucru pe care îl managerizează cu adevărat în clipa asta e forța de muncă pusă să semneze cu pixul în mână ceva ce, în teren, pur și simplu nu există.

Pentru cei care au prins serialul meu doar de la jumătate: DEER e cel mai mare distribuitor de curent din țară, patru milioane de români, optsprezece județe, sediu la Cluj, condusă de doamna director general Mihaela Rodica Suciu. Iar azi vă povestesc despre proiectul WFM — cel care, dacă ar funcționa cum scrie pe cutie, ar fi cam ultimul lucru pe care și l-ar dori cineva de acolo. Veți înțelege imediat de ce.

Ce s-a cumpărat, ce a venit și ce lipsește.

Un proiect WFM serios face un lucru simplu și sănătos: îți spune, în timp real, cine lucrează, unde, la ce, cât a stat și ce a rezolvat. Adică pontaj automat, lucrare trasabilă, totul scris undeva unde nu mai poți să-l ștergi cu guma. Exact genul de transparență de care orice companie cinstită ar fi încântată.

Acum partea nasoalǎ. Pe partea de software, la WFM-ul DEER s-a livrat în jur de 60% din ce scrie negru pe alb în caietul de sarcini. Restul de 40% — funcționalități promise, plătite, semnate în contract — pur și simplu lipsesc. Nu sunt „în curs de implementare”. Lipsesc.

Pe partea de hardware, am aflat că au venit în jur de 1.200 de tablete. Dintre ele, peste 600 — adică mai bine de jumătate — sunt defecte. Moarte din cutie. Nu „necesită update de firmware”. Moarte.

Deci cumperi 1.200 de tablete. Jumătate, peste 600, nu funcționează. Adică ai plătit, ca stat, ca cel mai mare distribuitor de energie din România, pentru un teanc de cărămizi cu ecran. Iar acum, atenție, urmează partea de magie administrativă marca DEER: în loc ca cineva să ridice mâna și să spună „băieți, jumătate din marfă e defectă, nu semnăm recepția”, presiunea internă merge fix invers. Să se semneze. Să se închidă. Să se bifeze.

[DOCUMENT: procesul-verbal de recepție WFM]

Care e graba?

Mi se spune că presiunea pe oameni e una singură, repetată ca o mantră: proiectul trebuie închis repede, indiferent de starea reală a livrării. De ce repede? Păi, din motive care se țin frumos de mână.

Firmele își vor banii. Pentru că, vedeți dumneavoastră, contractul WFM e legat, ni s-a confirmat, de două nume — o firmă pe care o cheamă BENTO și gigantul de consultanță EY. Iar firmele, când și-au făcut treaba pe jumătate, vor totuși plata pe întreg. Recepția semnată e cecul lor.

Vreți să știți de ce, de fapt, unii din interior chiar își doresc proiectul ăsta mort și îngropat? Tocmai pentru că, dacă ar funcționa, ar spune adevărul.

Gândiți-vă o secundă. Un WFM care merge înseamnă pontaj automat și lucrare trasabilă. Înseamnă că nu mai poți să scrii pe hârtie că o echipă a fost opt ore pe stâlp, când a fost două. Înseamnă că nu mai poți să umfli, să roluiești, să inventezi. Pe scurt: ar fi mult mai greu de mințit.

Iar pentru anumiți oameni, un sistem care te obligă la adevăr e cea mai periculoasă achiziție din lume. Mai periculos decât un atac cibernetic.

Țeapa „Virtual Power Plant”

Nu știu ce și-au imaginat cei de la Distribuție Energie Electrică România când au botezat proiectul „Virtual Power Plant”, uzină virtuală de energie, dar impresia mea e că, la cum arată caietul de sarcini, „virtual” se referă mai degrabă la rezultat decât la tehnologie. Pentru că, după ce citești ce-au scris ei acolo, rămâi cu un singur gând: au cheltuit douăzeci și trei de milioane de euro pe o uzină care există mai mult pe hârtie decât pe fir.

Ce trebuia să fie chestia asta?

Un agregator. Atât. Imaginați-vă o uzină virtuală care adună la un loc toți producătorii mărunți de energie cârpiți pe rețeaua de distribuție — panourile de pe acoperișuri, micile turbine, toți cei care bagă curent înapoi în sistem — și îi pune să cânte în cor, ca și cum ar fi o singură centrală mare. Pentru asta, un agregator are nevoie de un singur lucru, esențial, fără de care nu e nimic: date. Multe date, în timp real, despre ce se întâmplă pe rețea.

Iar grosul acelor date, în orice țară în care energia se ia în serios, vine dintr-un singur loc: SCADA. Sistemul prin care se controlează, practic, curentul. Da, exact SCADA aia de care v-am tot zis, cea pe care comunicatele oficiale ne-au jurat în decembrie 2024 că e „izolat și complet funcțional”. Ne mai jucăm cu sintagma asta, v-am spus că o să ne mai jucăm.

Hahaha! Fix integrarea cu SCADA „lipsește” din proiect.

Dar din caietul de sarcini al acestui agregator de douăzeci și trei de milioane de euro a fost omisă tocmai integrarea principală — cea cu SCADA. Adică, pe românește: au comandat o uzină care strânge date, dar au „uitat” să o conecteze fix la locul de unde vine grosul datelor.

Eu, ca tot omul care a mai văzut un caiet de sarcini la viața lui, nu pot să nu mă întreb: cum „uiți” tu, când construiești un agregator de date, exact integrarea cu sursa principală de date? E ca și cum ai construi o moară de douăzeci și trei de milioane și ai „omite” din proiect canalul care aduce apa. Funcționează moara? Funcționează. Virtual.

Iar oamenii din interior spun exact unde duce „omisiunea” asta atât de convenabilă: nu nicăieri, ci fix spre încă un contract. Pentru că piesa lipsă nu rămâne lipsă la nesfârșit — la un moment dat cineva o să „descopere”, uimit, că agregatorul nu prea agregă mare lucru fără SCADA, și-atunci o să fie nevoie de o completare. Încă un milion. Încă o procedură. Încă o extracție.

Cine prezidează frauda, ia ghiciți?! Tot Rotaru.

Da, ați citit bine. Președinte de comisie la acest proiect e, ni s-a confirmat din surse din interiorul companiei, tot Eusebiu Rotaru. Cei care urmăriți serialul de la episodul întâi îl recunoașteți deja — devine un fel de personaj recurent, omul-orchestră al comisiilor de la DEER. Pare să aibă lipici la procedurile cu probleme, cum ar zice un om răutăcios. Eu doar semnalez că, oriunde scotocesc în dosarele astea, dau peste același nume la prezidiu, ca un dirijor care conduce mereu aceeași simfonie cu aceleași instrumente dezacordate.

Şi bijuteria. O firmă, subcontractor la doi concurenți deodată. În aceeași licitație.

In licitația asta de uzină virtuală, firma Energobit apare ca subcontractor la doi lideri de consorțiu diferiți. Diferiți. În aceeași procedură. Cu alte cuvinte, aceeași firmă ține de mânuță doi „adversari” care se presupune că se bat pentru același contract.

Hai să zicem, ca să fim corecți până la capăt, că totul e perfect legal și o pură coincidență de piață mică. Hai să zicem că Energobit e atât de bună și de indispensabilă în domeniu încât n-ai cum să faci o uzină virtuală fără ea, indiferent cine câștigă. Bun. Atunci întreb și eu, ca prostul satului: dacă aceeași firmă e în ambele oferte, ce mai e de fapt competiția aia? Două plicuri care duc, pe drumuri ușor diferite, în aceeași curte? În orice țară în care concurența ar însemna ceva, Consiliul Concurenței ar fi pus deja câteva întrebări incomode. La noi, însă, asta nu deranjează pe nimeni. E liniște.

Sunt singurul jurnalist din România care are la activ, în 28 de ani, peste 100 de dezvăluiri de amploare ce vizează corupție morală, sexuală, în rândul oamenilor Bisericii, al politicienilor, al medicilor și profesorilor universitari de renume, singurul care a publicat constant anchete despre traficanți de droguri și fraude economice făcute de infractori rafinați și singurul care nu și-a tranzacționat pe bani subiectele.

Cu toate astea, multora li se pare că 26 de lei pe lună e o sumă imensă ca să susțină proiectul meu Strict Secret, care e newsletterul de investigații nr. 1 din România.

Poate că acum înțelegi că 26 de lei sunt un rahat pe băț în raport cu munca, oboseala și riscurile pe care mi le-am asumat timp de 28 de ani.