Opus nr. 627 - Duminica în care vorbim despre trecerea timpului.
Strict Secret a dobândit multe mii de abonați în plus în ultimele două săptămâni și trebuie să le spunem, noi cei ce suntem de mai mult timp pe aici, că duminica aparține sufletului pe acest site, și nu comentariilor despre Veştea și Nicușor Dan.
Gândindu-mă la asta, m-a „spart” un gând: stai, când au trecut două săptămâni de la circul suspendării Strict Secret de către Substack? Dar, stați, când au trecut deja șase luni din an? Acum șase luni eram la Beijing și iată că azi privesc spre toamnă, ba poate că ar trebui să mă gândesc și să îmi cumpăr o pereche nouă de bocanci de iarnă. Și în iulie vine ziua lui Fane. Dar, mă, oameni buni, când au trecut zece ani cu Ștefan, ce s-a întâmplat cu timpul?
Timpul şi arheologia interiorului
de Liviu Alexa
Cățelul meu Alo e pe moarte. Tragem de el, îl pupăm în cur, îi pupăm lăbuțele și urechile, Alo se ține tare încă, dar nimeni nu știe cât timp mai are cu noi. Alo se adaugă la lista multor îmblăniți pe care ni i-a furat Timpul – Babeș, Dumbi, Morji, Gicu, Jessica, Mișu, Loto, dar tot e bine că i-am avut. Asta e consolarea amară a Timpului, mica sa răsplată – că îți lasă amintiri. Acuma, depinde de tine dacă triste sau frumoase. Sau poate nu depinde chiar de tine nici asta…
Timpul nu-i o linie dreaptă pe care sǎ o parcurgem cu o viteză constantă, ca sǎ-l economisim, ci e, mai degrabă, o eroziune, o subtilă, aproape imperceptibilă măcinare a stâncilor din interiorul nostru, până când ceea ce rămâne din cel care erai ieri devine o formă nouă, șlefuită de fluxul constant al momentelor care refuză să fie prinse.
Nu vorbim aici despre „nisipul care se scurge printre degete” – acea imagine obosită a literaturii ieftine, ci despre fizica reală a memoriei și a pierderii.
Ne obișnuim să privim timpul ca pe un container gol pe care îl umplem cu acțiuni, cu fapte, cu realizǎri, dar, pe măsură ce anii se adună, devine evident că timpul este materia însăși. Această realizare – că suntem ființe construite din absență – este cea care ne provoacă o neliniște surdă, pe care o simțim mai acut în diminețile de duminică sau în momentele de liniște forțată. Sau, no, cel puțin aşa simt eu.
Trecerea timpului devine vizibilă nu când te uiți în oglindă, ci când te uiți la felul în care privești lumea. La 20 de ani, timpul i-o promisiune, un orizont nesfârșit. La 40, 50 sau mai mult, timpul devine o monedă cu valoare de schimb tot mai micǎ. Începi să numeri nu cât mai ai de trăit, ci cât mai poți investi din tine în lucrurile care contează cu adevărat.
Dacă ar fi să fii arheolog şi sǎ poți sǎpa în propria conștiință, ai găsi straturi de „sine” abandonate. Cel care erai la 10 ani nu mai există, și nu doar pentru că celulele tale s-au reînnoit, ci pentru că referințele tale despre lume s-au schimbat atât de radical, încât copilul acela ar fi un străin pentru tine.
Distanțarea asta e cea mai dureroasă formă a timpului. Ne uităm la fotografii vechi și nu simțim nostalgie pentru obiecte, ci pentru o anumită stare de spirit care nu mai poate fi simțită. Ca și cum am fi îndoliați mereu cu noi înșine, jelim nu moartea cuiva, ci moartea propriilor noștri „eu” din trecut.
Fiecare etapă a vieții ne cere sacrificarea celei precedente. Pentru a deveni adult, trebuie să ucizi copilul; pentru a deveni omul care înțelege pierderea, trebuie să accepți că entuziasmul orb al tinereții a fost doar o necesitate biologică. O etapǎ.
Relațiile cu ceilalți sunt, probabil, cel mai clar barometru al timpului. Şi nu, nu mǎ refer doar la despărțiri, ci la felul în care oamenii se schimbă în paralel cu noi.
Timpul nu vindecă, așa cum se spune. Asta cu timpul vindecǎ orice ranǎ e un cǎcat.
Timpul ne ajută doar să digerăm durerea, să o transformăm în compostul amintirilor și să îi zicem frumos „experiență”.
Facem asta încât să putem continua să funcționăm fără a fi paralizați de greutatea trecutului, dar cicatricile rămân, purtând cu ele amintirea presiunii care le-a cauzat.
Scriam recent de nostalgie, dar am uitat sǎ scriu despre melancolia particulară din obiectele pe care le păstrăm. O carte pe care ai citit-o acum douăzeci de ani, un ceas care nu mai funcționează, o haină pe care nu o mai porți, dar pe care nu vrei să o arunci. Ele ancorele noastre în timp, ne oferă iluzia continuității. Când atingi un obiect care te-a însoțit în momente dificile, atingi o bucată din tine care a supraviețuit.
Dar n-ați vǎzut, dragii mei? În timp ce noi ne agățăm de ele, timpul le lucrează și pe ele. Obiectele se degradează, culorile se șterg, paginile se îngălbenesc, iar muistul de Timp ne reaminteşte cǎ tot ce atingem poartă amprenta efemerității.
Nu cred cǎ-s sigur sutǎ la sutǎ, dar cred (azi, cel puțin azi) cǎ viața nu-i altceva decât exercițiul repetat de a învăța cum să pleci. Învățăm să plecăm de acasă, să părăsim locuri de muncă, să închidem capitole din viața noastră, să ne luăm rămas bun de la oameni. Trecerea timpului ne forțează să practicăm „mici morți” zilnice, ca nişte teze trimestriale sau anuale, dupǎ cum are chef destinul.
Cea mai grea luptǎ a mea cu Timpul, de fapt, nu a mea, ci a neuronilor mei zglobii e când încearcă să dea sens haosului.
De ce ne sperie timpul? Pentru că ne confruntă cu neputința noastră.
Suntem singurele creaturi care știu că urmează să sfârșească și, în același timp, singurele care încearcă să creeze ceva durabil – artă, idei, copii – pentru a păcăli această realitate.
Alo nu ştie cǎ moare. Eu ştiu.
Frumusețea vieții nu stă în permanență, de-am fi veșnici, am fi iresponsabili. Am amâna totul pentru o eternitate fǎrǎ de sens. Tensiunea timpului – conștientizarea că acest moment este unic și nu se va repeta niciodată – este motorul meu suprem, motorul creativității mele, motorul ce mǎ face sǎ iubesc.
Uite un moment unic.
Nu toți suntem la fel, dar cei ce au ceva în inimi sunt arhipelaguri de conștiință, ridicându-se din oceanul timpului, luptând pentru câteva decenii să fie auziți, să fie simțiți, să lase o urmă, oricât de mică, pe țărmul realității.
Dar suntem la fel, când fluxul vine să ne ia înapoi, ca un întreg ştirbit care își reabsoarbe părțile.
E înfricoşǎtor cǎ timpul trece, dar eu cred cǎ mai tare trebuie să ne temem dacă, trecând, Timpul nu ne-a găsit cu adevărat prezenți.
Ești aici. Ești acum. Iar restul este doar istoria pe care o scrii în timp ce respiri. Mǎ duc. Am un tren de prins.
Vǎ place scrisul meu?
Sunt singurul jurnalist din România care are la activ, în 28 de ani, peste 100 de dezvăluiri de amploare ce vizează corupție morală, sexuală, în rândul oamenilor Bisericii, al politicienilor, al medicilor și profesorilor universitari de renume, singurul care a publicat constant anchete despre traficanți de droguri și fraude economice făcute de infractori rafinați și singurul care nu și-a tranzacționat pe bani subiectele.
Cu toate astea, multora li se pare că 26 de lei pe lună e o sumă imensă ca să susțină proiectul meu Strict Secret, care e newsletterul de investigații nr. 1 din România.
Poate că acum înțelegi că 26 de lei sunt un rahat pe băț în raport cu munca, oboseala și riscurile pe care mi le-am asumat timp de 28 de ani.
Ce am mai pictat între timp
Nu știu cum a trecut timpul, dar nu se poate spune că am pierdut vremea. Am înaintat bine de tot în seria „The Daffodil Lament”.
Just My Imagination
Dolores O’Riordan, solista plecatǎ de la The Cranberries, spunea despre cântecul ăsta că l-a scris gândindu-se la “happy days”, vremea când rămânea în pat până duminică la amiazǎ, privind la cai verzi pe pereți, fără copii care să o tragă jos din aşternut, fǎrǎ faimǎ sau dureri sufleteşti. Suntem și noi la fel, abia mai târziu, când avem tone de responsabilități, depresii şi neîmpliniri, înțelegem ce-am avut.
Paradoxal, timpurile mai libere se întorc, dar suntem bǎtrâni şi nu mai avem ce face cu ele. Cântecul e un cerc, al vieții noastre.
Asta am pictat, o creatură prinsă în rotirea ei. Diavolul roșu, descărnat până la nervuri, cântă la o chitară făcută dintr-un craniu de caprǎ — instrumentul plăcerii și unealta morții, ca în orice viață în care bucuria și prețul ei sunt pe aceeaşi facturǎ.
În spate, aripile unei mori de vânt din vechea Irlandǎ se învârt fără sfârșit, ne macină, aşa cum face viața.
Diavolul înroşit n-are coarne, ci petale de narcisǎ galbenă — semnătura întregii serii, semnǎtura lui Dolores și, totodată, masca celei ce a rǎsǎrit prea devreme şi a plecat fix când sǎ vadǎ ce putere are soarele. Versurile pe care le-am scris pe pânză — “you’ve got me wrapped around your finger”, “I gave all I could but you left me sore” — nu sunt din cântecul ăsta, sunt din altele, fiindcă durerile se amestecă. Așa ține mintea minte: ne bagǎ pe grumazul sufletului la grǎmadǎ răni din ani diferiți și ne fraiereşte cǎ am fi o singură poveste, o poveste unicǎ.
Dar noi nu suntem decât nişte minciuni.
„Salvation”
„Salvation” este una dintre cele mai înșelătoare piese ale celor de la The Cranberries. La suprafață pare un cântec despre dependențe și salvare, despre Dolores care îi îndeamnǎ pe cei tineri sǎ fugǎ de heroina. Dar piesa asta mie mi-a spus mereu altceva, mult mai profund: mi se pare cǎ e mai mult despre lupta disperată a omului de a nu se pierde pe sine.
Pânza mea cu numǎrul 13 din seria “The Daffodil Lament” nu vorbește despre droguri, ci despre fragilitatea ființei umane atunci când viața îi oferă prea multe adevăruri, prea multe promisiuni și prea multe drumuri către o mântuire falsă. Personajul central al picturii mele e orbit nu de întuneric, ci de excesul de direcții.
Panglicile care îi înfășoară capul sunt gânduri, doctrine, obsesii, reguli, credințe și ispite.
Fiecare pare prețioasă, fiecare strălucește asemenea unei coroane, dar toate împreună îl împiedică să mai vadă limpede.
Râurile de pastile şi perle sunt toate căutările noastre: iubirea, credința, puterea, succesul, arta, gloria sau simpla nevoie de a fi acceptați, toate promițând același lucru: falsa mântuire.
Legătura cu Dolores O’Riordan este una profundă. Toată viața ei a fost o luptă între lumină și umbre, între credință și durere, între nevoia de a fi iubită și nevoia de a se ascunde. În vocea ei exista mereu speranța că undeva, dincolo de zgomotul lumii și de demonii interiori, există o formǎ de izbǎvire. Din pǎcate, mântuirea ei a venit într-o vanǎ dintr-o camerǎ de hotel, sub apǎ şi-a ferecat respirația ca sǎ poata trage în piept, de-acum liberǎ, praful stelar.
„Icicle Melts”
„Icicle Melts” este a 14-a pânzǎ din seria dedicată lui Dolores O’Riordan, solista The Cranberries. În cântecul ǎsta Dolores îşi exprimǎ furia pentru moartea unui copil ucis la Liverpool, dar pentru mine cântecul e dovada unei alte probleme psihice a ei, o anumita hipersensibilitate fațǎ de problemele societǎții și de felul în care anumite suflete nu reușesc să privească lumea de la distanță cǎci absorb totul - fiecare nedreptate, fiecare cruzime, şi fiecare dezamăgire devine o rană intimă, ca și cum ar fi fost provocată direct asupra propriei ființe.
Personajul din tablou țipǎ frustrat, iar țipetele sale se transformǎ în păsări origami colorate, fragmente de gânduri, idealuri, speranțe și spaime care nu mai încap într-o minte omenească. Sunt toate cauzele pierdute, toate tragediile lumii, toate luptele morale pe care unii oameni și le asumă până la autodistrugere. Nu mai există o graniță între sine și societate. Durerea altora devine propria durere.
La început pare o formă de noblețe. Apoi devine o închisoare. Simți că trebuie să salvezi totul, să repari totul, să răspunzi pentru tot ce este stricat în jurul tău. Iar când lumea refuză să se schimbe, începi să te topești odată cu ea, ca un țurțure.
Aici se află și legătura mea cu Dolores. În spatele vocii care umplea stadioane exista un om care simțea enorm. Prea enorm.
Pânza mea nu vorbește despre nebunie, ci despre costul sensibilității unui artist.
Artiştii par puternici pentru cei din jur, dar în interior se topesc lent, încercând să schimbe lumea.
Dar lumea nu se schimbă. Ea rǎmâne aceeaşi, imprevizibilǎ şi plinǎ de haos, şi tot ce e sigur însǎ în haos e cǎ țurțurii dispar primii.
Pretty
Pretty”, cea de a 15-a pânzǎ din seria “Lamentația narcisei” revine la tema subsidiarǎ a tulburǎrilor psihice ale unul artist de geniu, iar Dolores O’Riordan a avut felia ei groasǎ din ele.
Nu numai Dolores suferea de fragmentarea sinelui, mulți dintre noi nu ştim cǎ “pǎțim” şi noi asta.
Cel putin eu… eu recunosc cǎ accept ca oamenii să mǎ consume.
Asta e soarta visǎtorilor, ne tǎiem singuri în bucǎți.
O bucată pentru familie. O bucată pentru cei care mǎ iubesc. O bucată pentru cei care mǎ admiră. O bucată pentru cei care mǎ judecă. O bucată pentru cei care au nevoie de mine.
Chipurile suspendate din pânza mea nu sunt “versiuni” ale eu-lui, ci datorii emoționale pe care le-am fǎcut ca sǎ acceptați. Copilul care voia să facǎ le plac. Adultul care voia să demonstreze. Artistul care voia să fie înțeles. Omul care a uitat sǎ mai cânte.
Firele care ne leagă pe noi de noi chiar noi le-am întins. De aia cu greu pot fi tǎiate, cǎci ne rǎnim şi ne doare.
Noi am țesut pânza de pǎianjen în care ne-am capturat definitiv.
„Ordinary Day”
„Ordinary Day”, pânza cu numǎrul 16 este jokerul seriei “The Daffodil Lament”, singura pânzǎ pe fundal alb, în totalǎ disonanțǎ cu celelalte douǎzeci de picturi întunecoase.
E o pânză despre oamenii care nu pot trăi la suprafața vieții.
În imaginația mea, din bulbii rahidieni ai unui trup aparent liniştit nu ies nervi, vertebre sau țesuturi, ci tuburi de orgă ce cântă gânduri colorate, așa cum numai oamenii frumoși la minte pot crea. Fiecare tub devine o conductă a imaginației şi fiecare explozie de culoare este un acord interior, o emoție, o amintire sau o idee care refuză să rămână captivă înăuntru.
Am asociat această lucrare cântecului „Ordinary Day” al lui Dolores O’Riordan fiindcă piesa vorbește despre miracolul discret al existenței și despre felul în care o zi aparent banală poate deveni extraordinară atunci când este privită prin ochii potriviți.
Pentru majoritatea oamenilor, lumea este compusă din obiecte. Pentru cei sensibili, lumea este compusă din semnificații.
De aceea figura nu are cap. Corpul a devenit inutil ca formă, rǎmâne o catedralǎ sonorǎ în care numai cei cu inima deschisǎ pot asculta Slujba Culorilor.
Poemul de azi
Timpul
de Ion Pillat
În sticlă nu-i, în ceasul cu nisip
Ce curge lin şi sec aceeaşi oră.
Nu-i în apus şi nici în auroră,
Şi urma-i pe pământ nu are chip.
Dar îl aud târziu, la foc de sobă,
Cum pasu-i apăsat îşi face drum
Venind din ţara umbrelor şi cum
În inimă îmi bate ca-ntr-o tobă.
Recheamă tot ce-a fost şi o să fie.
Toţi anii mei cu clipa lor învie
Dintotdeauna, fără ieri şi azi.
Simt mâna-i cum m-atinge ca o moarte,
Şi în oglindă stă un alt obraz,
Îngălbenind ca fila dintr-o carte.