Opus nr. 641 - “Nimănuii lui Dumnezeu”, primul meu reportaj, scris la 19 ani, arată că România își tratează cinic de decenii cetățenii vulnerabili. Sunt mândru de mine că scriam așa la acea vârstă.
Nimănuii lui Dumnezeu - cum îngropa Funar morții neidentificați și oamenii străzii în gropi comune, în 1998.
Aveam 19 ani când am scris reportajul de mai jos, primul meu reportaj “adevărat”, așa cum avea să constate editorul Francisc Nona de la ziarul “Mesagerul Transilvan”, ziarul Caritasului scăpătat, de fapt, și ziarul era scăpătat, nu îl mai citea nimeni din ura pentru escrocheria Caritas.
Dar doar acolo se mai făceau angajări pentru ziariștii tineri ca mine, eram undeva prin toamna lui 1998, un an tare întunecat. Mi-a ieșit atât de bine reportajul încât am primit felicitări, dar și un telefon de la “conducere”, care fusese sunată de primarul Gheorghe Funar, supărat pe reportaj, că “așa ceva nu se face”. Atunci a fost prima mea amenințare cu datul în judecată, deci am început de timpuriu, hahaha.
Funar făcea la acea vreme o porcărie imensă prin Regia Autonomă a Domeniului Public: toți cerșetorii și morții neidentificați erau ținuți la frigider până se strângea un număr oarecare, după care erau îngropați în Valea Chintăului, în gropi comune.
Norocul meu, ca jurnalist începător, e că am prins fix o astfel de îngropăciune și am scris un reportaj zguduitor.
Acest reportaj e pentru mine o amintire frumoasă, pentru voi ar trebui să fie ca un soi de relicvă editorială, căci azi nu se mai citesc reportaje. Nu se mai citesc pentru că nu se mai scriu, nu se mai scriu pentru că, hei, suntem în 2026, și cititorii vor “altceva”. Lectură plăcută!
Nimănuii lui Dumnezeu
de Liviu Alexa (1998)
Când vrea Dumnezeu să-și aducă aminte de ei, de cei ce nu mai au pe nimeni, îi omoară.
Le scurtează viețile chinuite.
Nimănuii lui Dumnezeu adorm “întru dincolo” pe stradă, sub vreun carton maro sau cu capul într-un tomberon ruginit. Ori se trezesc în câte o dimineață că frigul le-a ciordit suflarea, ucigându-le trupul.
Imediat după ce pleoapele li se închid, sufletele sunt, cum s-ar spune, reabilitate. Ajung unde trebuie.
Dumnezeu își mai repară din greșeli. De ceea ce rămâne, adică cele câteva zeci de kilograme de carne, se ocupă tot oamenii. Din obligație. Fiindcă nu poți să-i lași „pe amărâțîi ăia” în stradă, să se împută. La casa morților cu ei!
În morgă, morții (tot ai nimănui) odihnesc vreo trei zile. Patru. Cinci… Și dacă nu vine nimeni (cine să vină?), îi iau studenții. Îi căsăpesc bine, se uită la ficații lor umflați („bețivan, dă-l dracului!”), la plămâniil argintii, la puțele păroase…
După ce nu mai pot alege nimic din ei sau după ce mucegăiesc bine în morgă, vine omul de la Primărie cu deciziile „într-un singur exemplar”: „ hai, încărcați-i în mașină pe toți nouă, că gata, le-a venit rândul, după ăștia nici dracu’ nu mai vine!”
Dar vine Dracu’, totuşi. Vine camioneta de la RADP.
Manipulanții de la “domeniu’ public”, cu chipiu hazliu, un pic vișiniu, mai mult negru, îi aduc de jos, behăind sacadat când dau de aer curat: „Bagă-mi-aș pula, îți vine să borăști cât de rău put ăștia!”.
Clădiți cu grijă, să nu se răstoarne, „Neidentificat” numărul 1, „Neidentificat” 2, şi tot așa până la 9, pornesc spre coșul de gunoi final…
I-am ajuns din urmă cu un taxi.
Nu m-au luat cu ei în mașină. Dacă n-am vrut să dau “din urechi”, n-au vrut nici ei, groparii și manipulanții, să mă încarce și pe mine, ca să îmi fac reportajul.
Când am ajuns la „Cimitirul Săracilor” din Valea Chintăului, ei începuseră treaba.
„Băăi, he,he ai ajuns, ziaristule? Ai venit, mă, cu ceva pentru gât?”, zice unul cu gură mare și cu ochelari de muscă. „Dacă n-ai adus nimica, nu te lăsăm să-ți faci poze cu vedetele!”.
Și când să mai adauge ceva, enervantul ăla bine îmbrăcât care era responsabil cu morții, i-a retezat avântul, înjurându-l: “Hai, bă, pulă, la muncă”.
Fără cei din sicrie, sunt cu totul zece oameni. Sau nouă. Nu-i mai număr, fiindcă mă atrage mai mult imaginea sicrielor descărcate pe iarba arsă. De ce e arsă iarba, suntem în septembrie?!
„Futu-i Dumnezeii ei de funie!”, constată unul aburcat pe o movilă de pământ maro. Se opintește în cizme mai bine și coșciugul cu eticheta “Neidentificat 3” coboară alene. La locul unde trebuie să coboare. Unde au hotărât ei că trebuie așezat.
„Dumnezeeu să-l odihneascăăă!”, lălăie un gropar și imediat fleoșc!, o flegmă mare și verde iese în viteză din gâtlej și aterizează pe o piatră.
E mare flegma. Și prost scuipată. E chiar pe marginea pietrei și tocmai se dă jos de pe ea. Alunecă. Gata, a ajuns în țărână și, din cauza vântuirii, se maronește la un capăt cu un pic de argilă…
„Dumnezeeu să-l odihneascăăă!”, se mai porcește unul în chip de popă. A mai coborât unul la groapă. Dar nu e groapă. E o gropiță îngustă în care gâfâie un om în salopetă albicioasă. Tre’ să o facă mai mare, că altfel nu încap 4 coșciuge în ea, e o gropiță comună, nu o groapă comună.
Mnia! Și hârlețul se împlântă în pământ. E tare pământul, că-i septembrie pe final. Argila-i îndesată. Că a plouat.
Mnia, mnia! Acum a intrat mai bine! Hăăă! Omulețul cu barbă ridică ditamai halca de pământ și abia o azvârle din groapă. Pfuu! se odihnește el. „Gata, bă, îi destul, io nu mai pot!” și iese. „Mă, nu va prostiți, că nu-i destul de adâncă. Marine, hai coboară tu și mai luați de acolo un pic!”, ordonă „responsabilul”.
Lângă gropiță, n-am fost atent, mai este o gropoaie. Aici s-a pus grosul de morți. Deja doi sunt așezați unul peste altul, cel de sus e un pic acoperit cu țărână maro. Sunt unul peste altul. Oare or fi doi bărbați, două femei, o femeie sub un bărbat? Ha, ha… Ce bou sunt! Un bulgăr de pământ îmi lovește pantoful.
Groapa asta e gata, presupun. Un vlăjgan și un negricios încep să lopǎteze argilă peste ele.
„Creștinilor, nu mai aruncați pământ pe ei, că nu mai pot să oficiez slujba”, pițigăie o voce savantă din spate.
E prea departe vocea, dar după negreala de pe haine, trebuie să fie preotul. Ajunge, el e, e popa!
”Dumnezeu să îi ierte și să-i binecuvânteze!”, turuie și apoi: „Respecte!”, către oamenii (din jurul) gropii.
Nu mai au mult oamenii, să stea liniștit, zice omul de la Domeniul Public. Stă liniștit popa, nu-i grăbit.
Fără să-l întreb nimic, îmi spune că vine aici din milă, pe gratis. Nu îi trebuie nici un ban. El e modest și nu se bate cu pumnul în piept. Cei de aici nu sunt oamenii nimănui. Nuu, sunt oamenii lui Dumnezeu.
Pe dracu, îmi vine să zic, dar devin atent la vorba cântată a părintelui: ”Acum câțiva ani era să mor așa, într-un mod mai ciudat, dar am scăpat cu bine. Asta mi-a schimbat viața. Că, dacă aș fi murit, ar fi fost rău, mai ales pentru soție. Copiii ar fi rămas și ei în durere. De aia, dacă aș putea, m-aș autoinvita oriunde e nevoie de ajutorul meu”.
Mă plictisește deja. Nici nu-l mai ascult. Privesc spre al șaselea coșciug desfăcut, că nu-s închise ca lumea.
Mai interesant e diplomatul pe care popa îl desface tacticos. Înăuntru se ghemuiește o sutană. Ca să încapă mai bine. Dar încă nu e momentul pentru ea. Scoate doar cădelnița gri și o lumânare albă. Cu fitil boțit.
Până acum, am stat degeaba aici. N-am simțit esențialul. Am stat de partea gropilor unde bătea vântul. Și n-am simțit mirosul. Putoarea. Oare „miros” și „putoare” sunt sinonime? Nu, nu cred.
Fiindcă putoarea de aici miroase mai nasol ca putoarea de mâță călcată de mașini și plină de muște. Asta e putoare de oameni. E o putoare acră, care îmi rămâne în gât. Iar în gât sunt ca deșertul, n-am pic de scuipat.
Mai coboară încă doi morți. Și mai apare un popă. Cu barbă mare, neagră și un pic argintie, lângă buze. Ăsta da popă! Cu obraji plini și înroșiți! Cică de frig.
Și mai e un miros. Mirosul e altfel, nu e ca putoarea de oameni. Mirosul pute a nisip de la mare, când trece dimineața valul sărat.
Groparii se odihnesc. Deocamdată, ei au terminat. Manipulanții mai au doar un sicriu de băgat la răcoare. Și gata. E timpul pentru o țigară. Respiră toți aerul din țigară, parcă înciudati că trebuie să asude pentru niște… Mă uit la sicrie. Sunt așezate cu grijă. Unul e un pic deschis și se tot mișcă în jos. Mai bine zis alunecă. Tot nu e bun cuvântul. „Lasă-l, Ioane, nu trebe să te sui pe el, că se așează singur!”
Pe cantul unui sicriu scrie: „Suta Gheorghe” și mai jos „neidentificat”. Cum naiba e asta? Și Suta, și neidentificat. Pe altul scrie Otilia nu știu cum. Pe altul iar „neidentificat”. Scrie pe o hârtiuță, nu pe lemn. Pe o hârtiuța lipită pe lemn. Cum adică, băi, și cu nume și neidentificat? Nu-mi aude nimeni gândul. Dumnezeu e atât de pedant, mă gândesc, încât nu poate să primească așa, „pe neveu”, sufletele, cum le toacă capul celor vii . Să le pună nume! Și cred că numele au fost puse de nevoie. Așa, ca să aibă ce pomeni popa.
Cum ar fi să lălăie: „și odihnește-L, Doamne, pe robul Tău, Neidentificat”?
Și iar mă uit la sicrie. Din alea de doi lei, așa, de mântuială. Ca să nu-i îngroape în saci de rafie. Stau și ele acolo, stinghere, cu morții în ele, morți înnegriți sau gălbejiți la piele, care nu fac nimic, doar se odihnesc. Îmi vine să râgăi vomă de la miros. Dar, animalul de mine, mă surprind că inspir și mai cu sârg duhoarea.
Popii se conversează cu amabilități și dintr-o dată încep să îmbrace sutanele. Cel mai „galonat” pupă haina la inferior. Apoi și-o pupă și pe a sa, bâțâind mâna pe piept, într-un plus. Nu o cruce. N-a fost chiar ca o cruce. Mai mult un plus. Inferiorul, cel cu „moartea ciudată”, are datoria de a aprinde tămâia cădelniței. Tămâia ascuțită fumegă înecăcios și se lumește cu fumul de mahoarca scuipată de gropari.
Se aprinde lumânarea cu fitil boțit. Așa cum e ea acum, împlântată în țărâna sfărâmată, dă bine. E din ceară albă și flacăra galbenă se potrivește cu maroul argilei. Vântul suflă mai mult fiindcă are chef să o stingă. Îmi zic în gând: pun pariu că nu se va stinge, fiindcă ăștia au fost prea amărâți și au fost cu sufletul bun. Obidiții lui Dumnezeu. Na, uite că s-a stins. Dar unde e fumul? Nu, nu s-a stins, dar flacăra l-a păcălit deja pe popa, care s-a și prezentat lângă ea, amenințând-o cu brichetă.
M-a păcălit și pe mine.
Popa superiorul dă ture gropilor, bălăngănind cădelnița. Celălalt începe repede și cântat: “Sfinte Doamne, Sfinte Mare, Sfinte fără de pǎcaaat…”
Apoi se oprește. Și grav. Chiar normal: „Tatăl Nostru, carele ești în Ceruri, sfințească-se numele Tău, facă-se voia Ta…”
Plec. Eu nu cred în voia lui Dumnezeu.
Emisiunea de joi a ieşit maximǎ! Musai sǎ o citeşti!
Cozmin Gușă:
Am revenit, prieteni, într-o ediție condensată, pentru că trebuie să respectăm și timpul lui Liviu Alexa, pe care îl salut cu drag.
Liviu Alexa:
Putem sta și până pe la trei, că mi-am mai rezolvat apele. Începem în mod tradițional ziua, adică de dimineață. Am văzut că deja au băgat prietenii noștri goldiști: La mulți ani, Cozmin Gușă!
Cozmin Gușă:
Mulțumesc frumos!
Liviu Alexa:
Un băiat adevărat, un bărbat adevărat, un prieten adevărat. Mă bucur că te cunosc, că îți sunt prieten. Mă bucur că avem această relație foarte ciudată pentru timpurile astea.
Cozmin Gușă:
Da, chiar că e ciudată pentru vremurile astea.
Liviu Alexa:
Păi e ciudată, da.
Am și scris pe TikTok, am zis pe TikTok, scuze, că mai sunt din ăștia isteții de serviciu analfabeți, Facebook, TikTok, care îmi zic, bă, da cum poți fi prieten cu Gușă? Și le zic, cred că și pe ll îl întreabă mulți alții cum poți fi prieten cu Alexa, n-aveți voi treabă. În primul rând, nu-mi spuneți mie cum să-mi aleg prietenii și doi, eu nu o să pot explica niciodată ce vibrații avem, energie între noi, ce preocupări. Adică, astea sunt de neexplicat.
Sper ca cei care ne ascultă, ăia mai finuți, ăia pe care i-am văzut și la Daria la lansare, și la mine, care înțeleg cu adevărat că suntem energii chiar superioare, îmi cer scuze de lipsa de modestie, să înțeleagă de ce suntem prieteni.
Eu chiar sunt onorat că-ți sunt prieten și că beneficiez de sfaturile tale, de grijă ta, de dragostea ta, de tot ce înseamnă prietenie.
Cozmin Gușă:
Mulțumesc frumos și...
Liviu Alexa:
La mulți ani!
Cozmin Gușă:
Da, gata, preluat, receție.
Liviu Alexa:
Dumnezeu să-ți dea sănătate multă, că ai avut o viață plină de încercări.
Cozmin Gușă:
Eu valorizez foarte mult această prietenie, această frăție cu tine. Nu dau nimănui explicații. Nu prea se întâmplă. Nu s-a întâmplat, de fapt, în ultima vreme să mă întrebe cineva de sănătate în ceea ce te privește, pentru că eu nu funcționez așa. Nu dau voie nimănui. Prieteniile și frățiile mele sunt sfinte și nimeni nu se poate atinge de ele. Asta e viața cu certurile între noi. Bineînțeles, ne certăm cât putem sau ne contrazicem cât putem, dar asta nu diminuează legătura. Vă sfătuiec și pe voi, prieteni.
Liviu Alexa:
Să zicem și asta, că nu ne-am mai ciondănit de mult.
Cozmin Gușă:
De mult, da. De mult n-am mai fost blocat de Liviu Alexa. Liviu, ca să nu ne certăm, are o metodă. El, ca să nu se certe în niciun fel cu mine, mă blochează o perioadă. Și atunci e liniștit, măcar nu se ceartă.
Auzi, dar, scuză-mă, cine v-a sugerat această metodă?
Liviu Alexa:
Nu ne putem certa, pentru că am avut dreptate că Franța o să fie echipă extrem de puternică. Și ca Africa, tura asta, nu, dar vă zic eu, la următorul campionat mondial, băi, o să le crape capul la toți îngâmfații din... Băi, deci nu se poate ce meciuri am văzut, m-am uitat la toate.
Nu se poate, bă, belgienii ăia nenorociți trebuiau să meargă acasă, dracu’ să ia și...
Cozmin Gușă:
Tu știi că eu m-am culcat liniștit că a câștigat Senegalul. Nu m-am uitat până la final. Am văzut 2-0, mi-a ieșit și pariul. Și când am văzut de dimineață că, ăia au dat gol în minutul 128. Da, ceva de groază.
Liviu Alexa:
Africanilor știi ce la mai lipsește? Un pic de mentalitate. Și asta nu poate să le dea decât, dacă își vor cumpăra, un antrenor din ăsta occidental, străin, pentru că acolo au pierdut. Englezii, varză, rușinea pământului, englezii, Anglia, rușinea pământului. Tot bătrânul Kane i-a salvat.
Am observat ca pattern, în afară de ce ați văzut și voi, nu mă dau eu mare expert, o agresivitate incredibilă în recuperarea mingilor africanilor, o diferență enormă de ambiție și o diferență enormă de bășini în cap.
Cozmin Gușă:
Și foarte multă forță fizică, Liviu, o diferență de forță fizică, adică în duelurile 1 la 1, te loveai de africani ca de stânci.
Liviu Alexa:
Da, domnul Gușă, dar până acum era discuția că nemții 1-90, 1-90, 2 metri, nu știu ce, sunt ca tancul, da? Și uite-te că, nu știu, la meciul cu Germania asta de nu s-au calificat, băi frate, a fost o bătaie de joc.
Dacă așa arată, cum se zice, Mannschaft-ul… Am înțeles din presa germană că nu știu ce greșeli a făcut antrenorul, că nu a prea comunicat cu ei. Hai, mă, mă lăsați.
Nu. Este un duș incredibil de rece, chiar înghețat pentru toate figurile în cap ale jucătorilor europeni în mod special.
Aștept din inimă Columbia. Aștept. Eu am așa încă o speranță în sufletel pentru Columbia, că va confirma și va merge bine de tot. Și chiar sper ca englezilor să nu le mai iasă la următoarea tură. Niște nesimțiți.
Cozmin Gușă:
Mă bucur și eu. Este un fotbal total lipsit de spectaculozitate. Ca și al Belgiei, ca și al Elveției, ca și al Olandei, ca și al Germaniei. Germania și Olanda au fost pedepsite. Belgia mai merge o tură. Să vedem cu Elveția. Mă bucur că urmărești.
Liviu Alexa:
Părerea mea că și Belgia trebuie să o ia în freză.
Narcis Drejan, cred că zicea, jurnalistul sportiv. Cred că el, să nu fur ideea.
Cozmin Gușă:
Este un jurnalist foarte, nu-l cunosc, dar e foarte talentat. Scrie bine.
Liviu Alexa:
Ce bulan a avut Infantino din nou, pentru că două lucruri s-au întâmplat, într-un fel sau altul. Și bă, și le-a marcat. Asta este. Nici eu nu-l suport, dar ce contează?
A remarcat foarte bine. Primul lucru incredibil este că toate stadioanele sunt pline. Dacă n-ar fi existat interes, n-ar fi venit nimeni,mai ales în America, care n-are nicio treabă cu soccer-ul, cu fotbal.
Și au existat...
Cozmin Gușă:
Să stăm puțin pe subiectul ăsta și după aia ajungem la alea pe care le-am planificat. Fiind atât de scumpe biletele, fiind atât de scumpă șederea pe stadion, că stai acolo 3 ore, cam 3 ore să stă și iei o bere cu 10 dolari, dacă nu mai mult. Care e explicația ta că sunt totuși atât de pline într-o țară care nu este o țară a fotbalului?
Liviu Alexa:
În America, dacă ați fost la meciul de NBA, cam 3 sferturi din participarea, prezența oamenilor, este despre show. Asta e părerea mea. Și cred că s-a făcut un marketing bun.
Vreau doar să remarc că... Da, ai dreptate cu... Rămâne sportul rege-fotbalul ăsta, orice ar fi. Dar această participare, și mergem la punctul 2, extinsă, extinsă, a dat posibilitatea mai multor țări, mai multor, să zicem, emigranți din America să fie acolo, sau din Mexic, sau din Canada. Canada este, practic, un puzzle de etnii și de cetățenii.
Și a doua chestie, această, sigur, pentru mine, pentru tine, cu gusturile noastre despre fotbal mai, zic eu, mai focusate, să vezi 470 de echipe a fost destul de plictisitor.
Dar uite că fără această strategie, echipe precum Ecuador, precum Bosnia, precum, zi, Capul Verde, precum ce vrei tu, da?
Cozmin Gușă:
Paraguay.
Liviu Alexa:
Paraguay.
Bun, și aici, scurt, mai zic o poveste la Senegal despre, zi, puțin știu ce se întâmplă în Senegal în acest moment, cu Sadio Mane, cu jucători celebri.
Acolo s-a creat un parteneriat public-privat de școli de, cum să zice, din astea cum, are Hagi, zi, școli de școli.
Cozmin Gușă:
Academii de fotbal, da.
Liviu Alexa:
Academii. Dar nu bășinile lui Gică Hagi, îmi cer scuze. Acolo se face o selecție absolut incredibilă, 5-6.000 de copii, senegalezi, vin în fiecare an la selecții. Acolo se investește, au un deal cu clubul FC Metz și au un fel de drept de a le lua talentele pe... Ceea ce e și corect, se duc în Franța, acolo în Senegal, asistăm la rezultate cu echipa asta, pentru că s-a investit corect.
Hagi, astăzi e nervos, mâine nu e nervos, azi vin de la Dedeman, mâine e de la Gică Popescu, azi are o bășină în cap, mâine faci un tantrum cu presa și realitatea este că Farul a pornit bine, dar Hagi n-a fost niciodată un deștept. În cer mii de scuze, un jucător de geniu pe teren, dar iertați-mă la inteligență, cam slab.
În fine.
Și a treia veste, că după aia intram în... vreau să anunț că de o oră, asta e exclusivitate pentru Gold FM, pentru mine contează și că pot să zic aici, că știu că o să asculte cine trebuie.
Am sesizat inspecția judiciară, vis-a-vis de judecătorul Sergiu Cârlan, judecătorul Untold, care m-a curentat acum trei săptămâni. Poate Cârlan credea că nu o să mă duc până la capăt. Eu am sesizat inspecția judiciară pentru porcăria de sentință susținătoare de pedofilie a acestui om. Vedem ce o să fie.
Cozmin Gușă:
Și aici am discutat subiectul. Aici am discutat subiectul în special cu...
Liviu Alexa:
Și dacă pierd, nu e nicio problemă.
Mă duc la inspecția judiciară cu sufletul împăcat, că pot să pierd sau pot să câștig, dar nu mai vreau să fiu... Și asta o să le fac tuturor judecătorilor clujeni. M-am săturat. Nu mai am nicio variantă.
Eu nu sunt judecat pentru ceea ce am scris. Sunt judecat pentru că am viziunile mele, pentru că am atitudinea mea și vezi, doamne, și n-am văzut în codul penal sau în codul civil, scuzați-mă că la mine despre asta este vorba că trebuie să fiu judecat după opțiuni politice sau opțiuni editoriale sau nu știu ce.
Dacă asta vor judecătorii clujeni, îi port pe toți în inspecții judiciare până în ninge cu cârnați, așa cum mă ard și ei. Pentru că tot voi breakui la un moment dat.
Și oricum vreau să-mi strămut cam toate procesele, pentru că nu mai rezist cu useriștii din justiția clujeană.
Cozmin Gușă:
Acea justiție clujeană, care a fost mult prea mult timp mângâiată pe cap și unde, de fapt, și doamnele sau domnii care păreau în regulă erau, de fapt, niște iscusit acoperiți de către sistem, ca să pară mai ingurgitabili.
Avem primul subiect foarte neobișnuit, foarte ciudat.
Pfizer împotriva României, pe aliniamentul ROMATSA, scenarii, întrebări din partea goldiștilor, dacă se opresc zborurile în acest caz, pentru că ROMATSA nu mai poate să le monitorizeze.
Cum se ajunge ca mereu ROMATSA, apropo de frații Micula, să fie blocatǎ