Opus nr. 642 - Cum mori pe stradǎ în limbi strǎine - diferența dintre sǎracul român şi homeless-ul occidental e ipocrizia fain împachetatǎ. O poveste tristǎ de iubire. Musk are 10 000 de lasere în cer
Scandalul azilelor ilegale de la Bihor ne-a mai demonstrat încă o dată ce viziune de căcat are Statul Român în privința cetățenilor săi.
Dar dacă rămâneți doar cu sudalma asta în cap, sigur, aveți tot dreptul. Eu vin azi să vă deschid ochii și mai tare, căci poate ați uitat de homeless-ii din statele „civilizate”.
Cum e posibil ca factura de curent a luminițelor de pe Tour Eiffel să coste 100.000 de euro pe lună și, dedesubtul magaoaiei, să doarmă pe asfalt, în frig sau caniculă, după anotimp, tone de amărâți?
Contabilitatea persoanelor vulnerabile o fac și țările „civilizate”, dar o împachetează mai cu ștaif pentru popor. O să vă dau azi detalii relevante.
La noi, lucrurile sunt brute. Nemachiate. Că așa e țara asta: când iese la suprafață mizeria, iese cu tona la hectar.
Porcăriile lui Pașca și tot ce s-a întâmplat sub veghea lui (bolnavi care produceau viermi în cangrene, abuzuri sexuale, asistență medicală analfabetă) sunt deja instrumentate de DIICOT. Vedem cum va evolua dosarul.
Dar ne este deja tuturor foarte clar, indiferent ce simțim despre cazul Dumbrava:
Statul român a fost clientul pervers al lui Viorel Pașca, i-a livrat „marfa” la ușă, cu girofar.
Sǎ revenim la tema mea provocatoare despre momentul când trecem cu privirea în pământn pe lângă sacul de dormit unde cineva zace pe grilajul de metrou din Paris, sub podul din Londra sau pe cartonul din Manhattan şi ne întrebǎm - cum e posibil?
Cum e posibil ca în orașele astea iconice, unde un metru pătrat costă cât o garsonierǎ la Turda, unde statul are bani să lumineze turnul Eiffel ca pe un pom de Crăciun permanent, un om să moarǎ pe stradă?
Uite cǎ e posibil. Am creat niște societăți în care omul a fost scos din ecuația umanitǎții.
Peste tot în Europa, contractul social a fost reziliat unilateral.
Când ești „inutil” economic, când ești prea bătrân, prea bolnav sau prea sărac, devii o problemă de contabilitate, nu de umanitate.
În Franța ești ascuns sub covor, în Marea Britanie ești lăsat la mâna proprietarilor lacomi, în Germania mori în frigul birocratic, în Spania ești scos din casă ca să se facă loc turiștilor, iar în România ești trimis la „lagăre” ilegale.
Indiferent de țară, am construit sisteme care exclud, în loc să includă, sisteme care văd cetățeanul ca pe o piesă de schimb ce trebuie aruncată la gunoi când s-a uzat.
Am uitat complet că o societate nu se măsoară prin cât de fițoase sunt clădirile din centru, ci prin felul în care trăiește cel mai amărât cetățean de la periferie.
Acesta e adevărul rece, tavarisci, am ales să clădim sisteme care au încetat să mai aibă grijă de oameni, lăsându-i pe cei mai slabi să se stingă în tăcere.
Franța drepturilor omului ascunde omul vulnerabil sub poduri
Franța, patria drepturilor omului, a făcut în 2007 un lucru interesant: a votat legea DALO, care transformă locuința într-un drept opozabil, adică poți da statul în judecată dacă nu te adăpostește.
Aşa, ca poveste la un cafei, sună superb. Acum cifrele: din 2008, comisiile au dat peste 477.000 de decizii favorabile, peste 307.000 de familii au fost relocate, dar aproximativ 118.500 încă așteaptă, majoritatea lor fiind în regiunea pariziană.
Statul francez a fost condamnat de propriile tribunale de peste 25.000 de ori pentru că nu a relocat oamenii în termenele legale, iar în 2015 a fost condamnat și de CEDO, pentru o familie recunoscută ca prioritară în 2010 și lăsată pe drumuri și în 2014.
De aproape 20 de ani, francezii mint şi se mint cǎ rezolvǎ problema şi cǎ legea DALO e ok, dar e nevoie de timp.
Pe dracu’!
Când tribunalul administrativ condamnă statul pentru că nu te-a relocat, îl obligă la plata unei penalități, dar penalitatea aia nu ți se plătește ție, reclamantului, ci alimentează, din 2011, un fond național numit FNAVDL — un fond administrat tot de stat.
FNAVDL are ca obiectiv principal finanțarea proiectelor sociale de sprijin pentru persoanele aflate în situații vulnerabile sau de mare dificultate, ajutându-le să obțină o locuință stabilă și să se mențină în ea
În fapt, totul e un bla-bla birocratic.
Nevoia de locuințe sociale e enormă și în creștere, dar problema fără rezolvare este prețul uriaș al locuințelor din orașele de top ale lumii, unde până și periferia devine inaccesibilă.
Așa că săracii și vulnerabilii n-au decât să se descurce, zic politicienii francezi: „Noi am încercat, dar uite cât de scump e Parisul imobiliar.” Așa că, sub pod, săracilor, dacă nu-s deja ocupate locurile.
La Londra, cinismul e cu ştaif
Britanicii au un sistem de asistență pentru cei fără adăpost care arată impecabil pe hârtie, doar că accesul în el trece prin trei site succesive, trei teste juridice care cern oamenii ca pe făină.
Primul: „priority need", nevoia prioritară.
Ai copii, ești gravidă, ești bătrân, ești bolnav grav? Treci.
Ești bărbat singur, sănătos, de 35 de ani, căruia i s-a dus chiria în cer și slujba în cap? Nu ești prioritar.
Legea nu spune că nu ești om; zice, aşa, mai elegant, că nu ești “urgent.”
Al doilea test: „intentional homelessness", adică statul verifică dacă nu cumva ți-ai provocat singur nenorocirea. Te doare capu’.
Ai plecat de acasă din cauza unui conflict cu mama? Ai rămas în urmă cu chiria fiindcă ai plătit datoriile altcuiva? Nişte funcționari pot verifica şi sǎ descopere că ești fără adăpost în mod „intenționat", astfel cǎ obligația statului se evaporă.
Bǎşiții de funcționari britanici o întorc în favoarea lor şi zic: băăăă, UK e singurul loc din lume unde victima poate să-și dovedească nevinovăția pentru propria catastrofă.
Al treilea: „local connection", legătura locală. Nu poți demonstra că aparții de cartierul unde ai cerut ajutor? Consiliul local te pasează altui consiliu, care te pasează înapoi, și astfel începe un Wimbledon cu destine, cu un om pe post de minge.
Rezultatul?
I want to be a part of it, New York, New York
În 1979, un avocat tânăr pe nume Robert Hayes a găsit pe Bowery un fost bucătar alcoolic, Robert Callahan, și a construit în jurul lui un proces istoric: a invocat articolul XVII din Constituția statului New York, scris în 1938, în plină Mare Criză, care spune că „ajutorul, îngrijirea și sprijinul celor nevoiași sunt preocupări publice și vor fi asigurate de stat”.
A câștigat.
New Yorkul a devenit, prin decretul de consimțământ semnat în 1981, unul dintre foarte puținele locuri din America unde există un drept legal la adăpost: ceri un pat, statul e obligat să ți-l dea.
Dar Robert Callahan, omul care a dat numele victoriei, a murit pe străzile orașului înainte ca decretul să fie semnat.
Mai trist, victoria lui a fost oarecum inutilǎ şi cam… semanticǎ.
Sǎ vǎ zic de ce.
Callahan a câștigat dreptul la shelter, adicǎ la adăpost. Nu la housing, la locuință.
Diferența e enormǎ: adăpostul e un pat la comun, pentru o noapte, cu regulament și oră de stingere. Locuința e un loc unde ți se poate trimite o facturǎ de utilitǎți şi unde ai intimitate.
Din mizeria asta de diferențǎ a crescut, în patruzeci de ani, un monstru: un sistem de adăposturi de miliarde de dolari, o industrie întreagă care administrează nefericirea în loc s-o vindece, cu zeci de mii de oameni reciclați la nesfârșit prin paturi de o zi.
Orașul plătește pentru un pat de adăpost, lună de lună, mai mult decât ar costa chiria unui apartament, și o face de decenii, fiindcă legea îl obligă la pat, nu la casă. Cam ca un spital obligat prin lege să-ți dea perfuzii la infinit, dar niciodată nu te va opera.
Cum stǎ treaba DOAR la New York?
350 000 de oameni sunt homeless.
Dar în restul Americii, acolo cum e?
Mai rǎu. Din iunie 2024, sǎ dormi pe stradǎ e infracțiune.
Grants Pass v. Johnson este o decizie istorică a Curții Supreme a SUA din iunie 2024, care a stabilit că orașele pot amenda sau aresta persoanele fără adăpost pentru dormitul pe domeniul public. Aceasta a decis că astfel de interdicții locale nu încalcă interdicția constituțională privind „pedepsele crude și neobișnuite”
Cinismul e maxim, cǎci legea nu pedepsește statutul de om al străzii, ci fapta de a dormi pe stradǎ. E interzis, dacǎ eşti cerşetor, sǎ îți fie somn.
Judecătoarea Sotomayor a scris în opinia separată exact acest lucru, că somnul e o necesitate biologică, deci a interzice unui om fără casă să doarmă oriunde în public înseamnă a-i incrimina existența. A pierdut la vot.
Efectul? Din iunie 2024, aproximativ 150 de orașe din 32 de state au adoptat sau au înăsprit asemenea ordonanțe, cu amenzi de la o mie de dolari și până la șase luni sau chiar un an de închisoare.
Amendă de o mie de dolari pentru un om care n-are nici zece parai.
Ei, cum vi se pare, neicuşorilor?
Pui cap la cap Bucureștiul, Parisul, Londra, Berlinul, Madridul, și parcǎ cinismul gulerelor albe e universal.
Diferă doar metoda de “arhivare” a vulnerabililor.
E greu peste tot, domnule, zic muiştii de politicieni, asta e societatea modernǎ, nu avem ce face. Scuza perfectǎ.
Finlanda - excepția
Finlanda e o țarǎ micǎ micǎ, dar tot avea în 1987 optsprezece mii de oameni fără adăpost. Astăzi, mai sunt circa 3.800, adică 0,06% din populație. Cum au reuşit?
Housing First e o idee pornită dintr-un raport cu titlu de poezie: „Nimi ovessa”, Numele tǎu pe ușă.
Finlandezii au întors piramida birocrației cu susul în jos: primești întâi cheia de la o locuință permanentă, necondiționată, cu numele tău pe ușă, și abia apoi se focuseazǎ pe restul, pe adicții, pe psihic, pe muncă.
Rezultatul: homelessness-ul de lungă durată a scăzut cu 68% între 2008 și 2022, dormitul în stradă a fost practic eradicat în Helsinki, unde a mai rămas un singur adăpost de noapte, cu 50 de locuri.
Cine plătește? Finlandezii au venit şi aici cu altǎ abordare şi au demonstrat cǎ fiecare om luat de pe stradă și pus într-o locuință economisește societății cel puțin 15.000 de euro pe an, din urgențe medicale, poliție și justiție al cǎror focus nu mai e consumat pe ei.
Omenia, culmea, iese mai ieftină la finlandezi decât abandonul. Statul finlandez nu e mai bogat pe cap de locuitor decât cel german și nu e mai catolic decât cel spaniol.
Finlanda a ales să îl trateze pe ultimul om ca pe un om, nu ca pe un dosar.
Diferența dintre România și „lumea civilizată” nu e, cum ne place să ne flagelăm, una de natură, ci de grad și de cosmetică. Francezul abandonat primește un număr de dosar DALO, englezul primește o cameră de hotel cu mucegai, neamțul primește un pat în Sammelunterkunft, spaniolul primește o suspendare de evacuare.
Vulnerabilii noștri au primit o saltea la Pașca și o groapă lângă cimitirul greco-catolic. Peste tot e aceeași injecție de cinism, dar la noi e fără anestezie.
Îți plac analizele mele?
Eu zic că sunt ceva total diferit față de zoaia din mass-media națională. De aceea, te conjur să te gândești să mă susții cu 26 de lei pe lună, o nimica toată, pentru ca Strict Secret să existe.
Ai aici butonul de subscribe.
Urmeazǎ mai jos, in sectiunea pentru abonatii platitori:
Radiografia Pfizer. Cum şi-a bǎgat sula popotarul de Ciucǎ în Romania. Nu a fost singurul. Musai sa citesti mai departe!
O poveste incredibila de iubire.
Planul perfect pentru salvarea litoralului românesc
Chiar are Musk 10 000 de lasere în cer?