Opus nr. 643 - Am ratat duminica, dar tot ne vom gândi împreunǎ dacǎ e real cǎ trebuie sǎ suferim ca sǎ devenim puternici
Trimit atât de târziu ediția asta fiindcă nu am stat mai deloc tot week-end-ul și m-am luat cu treabă.
Nu am boala procrastinării, dar nu pot să creez mereu la comandă și am nevoie de o stare anume. Sigur, nu mă veți crede, judecând după câte lucruri fac în general, și fac foarte multe. Mi-am dezvoltat o ambiție aparte în a-mi disciplina programul și dozajul de creativitate.
Nu las garda jos, dar sunt zile în care mă concentrez doar pe un lucru și altele în care pot evolua la mai multe „aparate”.
În ultimii ani însă am observat ceva. E bine să las timpul să stea peste unele lucruri.
Exact acum un an se întorcea Mihaela de pe Camino și, în timpul cât am stat singur, fără ea, am scris cartea „Kit de gândire pentru fiul meu”. A stat în „sertarul” Mac-ului cam mult, așa că în acest week-end am recitit și corectat și updatat totul și sunt pregătit să o public și în print.
De doi ani „croșetez” la cartea „Școala Vieții” și am uitat (sau nu am dat atenție la faptul ăsta) că am scris aproape 90 la sută din ea și e genial tonul pe care l-am găsit și nici pe ea nu am publicat-o. Alexa, prostule, stai cu munca sub cur!
Dar stați, că nu se termină cu scrisul aici. Am aproape jumate scris din noul volum de poezii „Enamorador” de care sunt foarte mândru fiindcă poeziile mele sunt de această dată scrise în alt ton, mai cinic-melancolic decât precedentele.
În fine, în secret, de vreo câteva luni scriu și scriu când pot la continuarea romanului „2100”. Ați zice că „2100” nu mai are unde să continue dacă 11 miliarde de oameni au murit fizic și s-au topit la final de carte într-o singură conștiință. Vă înșelați. Alexa are mereu o continuare. Zic că o să vă surprindă TOTAL ce idee am născocit.
Și ar mai trebui să fac o continuare la „Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, pentru că au trecut cinci ani de la publicarea ei și de atunci am avut de trăit Covid, războaie, Trump, modificarea percepției omenești despre cinismul politic și a mai apărut și AI. Probabil că în toamnă mă apuc de ea.
Mă simt bine când știu că rămân relevant pentru piața din România.
Nu oi fi eu mare vedetă, dar sunt nr. 1 cu Strict Secret pe Substack, mi-am vândut singur cărțile fără librării și edituri în tiraje la care 99 la sută dintre autori nici nu visează, și sunt cel mai bine vândut artist emergent din România. Pe doveditelea. O să fac curând o postare pe această temă.
A propos, iată ce am pictat săptămâna asta:
Never Grow Old
A 19-a pânză din seria The Daffodil Lament marchează momentul pe care l-am amânat cel mai mult: plecarea lui Dolores O’Riordan din lumea noastră.
Am ales ca această lucrare să poarte numele Never Grow Old nu pentru că piesa ei vorbește despre “ziua perfectǎ” când poți muri sau despre frica de bǎtrânețe, ci pentru că mesajul real al melodiei este unul aparte: rǎmâi mereu tânǎr în minte şi inimǎ, indiferent ce fac anii cu corpul tǎu.
În pictura mea, Dolores nu moare, ci traversează victorioasǎ linia magicǎ de care ne temem cu toții şi, pentru asta, nu are nevoie de niciun corb sau şacal magic pentru a o însoți în drumul spre Dincolo, are propriul ei psihopomp, un cal curajos ce o trece prin bǎierile înnodate ale Lumii.
Dolores n-are nevoie de vreun bǎnuț ca sǎ plǎteascǎ bunǎvoința lui Charon, ci cu narcisa delicatǎ din mânǎ sparge singurǎ Moartea definitiv, într-un gest aproape liturgic.
După optsprezece lucrări despre durere, iubire și pierdere, asta e prima în care nu mai privesc înapoi şi o las pe Dolores să meargă înainte cu o singură narcisǎ în mână. Mie îmi rǎmân cântecele ei.
Trebuie sǎ suferim ca sǎ devenim puternici?
Moartea timpurie a mamei a făcut-o pe Lidia, “micuța” de 16 ani, mai puternică, mai matură, mai atentă cu banii și nevoile familiei.
Marius a fost părăsit de prietena lui după cinci ani de relație, chiar când se pregătea să o ceară în căsătorie.
Pe Andrei l-au găsit vinovat colegii pentru ratarea unui proiect important la firma unde lucrează, deși el nu a făcut decât să acționeze potrivit cerințelor șefului sau de echipă.
Căcaturi, căcaturi de viață.
De ce trebuie să fie așa de grea viața? Mereu ne întrebăm.
Apoi observăm ceva ciudat: că “încercările” vieții fac din cei încercați oameni mai puternici, mai curajoși, mai stăruitori. Și ne intră și mai tare în cap ideea că numai suferința și piedicile ne pot duce mai sus ca indivizi, ne pot “modela” în bine caracterul.
Ne zicem, de aia a ieșit campion mondial, fiindcă i-au pierit părinții în accident de mașină.
De aia e așa generos, fiindcă nu a avut de nici unele când a fost mic.
Este adevărat că suferința ne face mai puternici, ne dezvoltă în bine personalitatea? Da, este adevărat.
Se poate și altfel? Se poate să creștem din punct de vedere caracterial și fără suferință. Eu zic că…
De aici, conținutul e disponibil doar pentru abonații plǎtitori.
Mereu incerc sa fac diferenta cand scriu, atat in ceea ce priveste anchetele, cat si analizele despre suflet si minte. Am nevoie insa de sprijinul tau.