Nu știu ce artist mai face așa ceva în aceste vremuri, adică să lucreze aproape live alături de urmăritorii săi, de publicul său, așa cum am făcut în ultimele trei luni de când am început seria dedicată fragilității noastre psihice.
Încă nu am un plan unde o să expun această serie, discut cu mai multe galerii, cu mai multe persoane și cumva simt că trebuie să o împing într-un loc foarte tare, chiar dacă va dura un pic de timp să conving.
În absența unei galerii fizice din Paris sau Londra sau Viena sau Berlin sau New York, vă invit deocamdată aici, la galeria mea virtuală de pe Substackul nr. 1 din România, căci tocmai am depășit 310 000 de subscriber-i.
Aici am decis să expun pentru voi în același loc taote cele 21 de pânze din seria “The Darfodill Lament”.
Dolores O’Riordan, un suflet chinuit cu o voce inconfundabilă, a folosit adesea muzica pentru a procesa traume personale și, din păcate, a îndurat mai mult decât partea ei de-a lungul vieții scurte – de la copilărie, abandon, abuz sexual, până la depresie, sindrom bipolar, abandon sexual. tulburare, tendințe schizofrenice, toate amplificate de episoade de abuz de alcool și droguri.
Dolores mi-a modelat adolescența din anii 1990 și, de fapt, sufletele a milioane de oameni — prin fiul ei amar ciudat, naiv, depresiv sau depresiv. Mulți dintre voi o cunosc doar prin celebrul „Zombie”, dar Dolores a fost infinit mai mult decât atât. Ea a fost un multivers emoțional.
Cele 21 de picturi, o referire la cântecul „Twenty One”, urmăresc să creeze o proiecție vizuală artistică a fragilității minții umane — personificări conceptuale ale bolilor mintale, dacă vreți. Te-ai întrebat vreodată cum ar putea arăta depresia sau abandonul? Vă voi arăta cum le văd pe parcursul acestor 21 de pânze.
Prin acest exercițiu artistic, îi aduc un omagiu acestui artist excepțional, ca o reamintire obsesivă a fragilității noastre emoționale. Mulți dintre noi o ascundem de rușine, mulți refuză să caute confort în noi înșine sau de la alții. Dolores a reușit să vâslească prin viață o vreme datorită cântecelor sale, până când „barca” ei s-a scufundat în cele din urmă într-o cadă dintr-o cameră de hotel.
Ați avut prilejul în aceste luni să mă vedeți la lucru, să vedeți cum gândesc și cum se formează un proiect artistic coerent, emoționant și cu sens.
Mulți dintre artiștii celebri din ziua de azi aleg izolarea, un soi de răsfăț artistic cu care eu nu sunt neapărat de acord, dar îl respect, eu nu pot sta izolat de societate, curiozitatea e un defect de care nu mă dezic
Hai sǎ intrăm împreună abrupt în lumea lui Dolores și vă garantez că atunci când veți ajunge la capătul celor 21 de pânze, veți simți tot ce am simțit eu creând această serie.
1.Empty
Prima se numește “Empty” și face referire la trauma abuzului sexual, Dolores fiind victima unui asemenea abuz de la 8 la 12 ani din partea unui prieten apropiat al familiei ei. În această pânză, durerea apare sub forma unor cioburi colorate care transformă corpul într-un vitraliu straniu, în interiorul corpului fiind captiv un copil ce pare că nu mai poate ieși niciodată de acolo. Așa suntem mulți dintre noi
2.Linger
A doua pânză se numește “Linger”, după melodia care i-a făcut celebri pe The Cranberries și care e povestea superbă și tristă a celor ce rămân blocați în ei înșiși sau undeva în peisajul vieții, nemaiputând înainta sau fi fericiți, rămânând captivi în propriile sforicele care sunt scuzele și regretele.
3.Shattered
… este a treia pânză din cele 21 ale seriei „Daffodil Lament” („Lamentația narcisei”), pe care o dedic cântăreței Dolores O’Riordan, solista trecută în neființă a legendarei trupe The Cranberries. Așa cum am spus la debut, fiecare pânză va purta numele unei melodii cântate de ea, dar va reflecta și zbaterile ei psihice, traumele, chinurile sufletești cu care viața a încercat-o din plin.
Pânza mea e tulburătoare și pentru că oglindește vizual depresia majoră, un vid intern ca o gaură mare a sinelui, dar și imensul sacrificiu pe care artiștii adevărați îl fac pentru lume, aici sacrificiul fiind exemplificat prin naiul compus din coastele personajului pânzei.
Așa a fost și Dolores la un moment dat, o carcasă acustică a durerilor ei, o cutie de rezonanță care striga prin note după liniștea izbăvitoare a morții.
4.Zombie
Cea de-a 4-a pânză din seria „Lamentația narcisei” („The Daffodil Lament”) poartă numele de „Zombie”, cea mai cunoscută piesă a trupei The Cranberries, considerată o capodoperă a rock-ului alternativ, cântec compus chiar de Dolores O’Riordan, marcată de un eveniment trist în care doi copilași irlandezi și-au pierdut viața într-un atentat cu bombă.
Este o pânză puternică în care mă „leg” mult de versul celebru „in your head” din refren și conceptualizez o infrastructură a durerii unde totul se întâmplă în capul devenit o colivie, cap care nu mai gândește, căci demonii, ideologiile, amintirile, traumele și ura sunt cele care preiau controlul nostru total și ne devorează trupul.
În pânza mea, tema violenței inutile e dusă în mod ironic spre praștie, jucăria copilăriei acum transformată în armă mortală și coordonată de tot ce se întâmplă greșit în capul nostru. Praștia, arma inocenței, este proiecția exterioară a conflictului intern care ne zombifică „dincolo de tâmple”.
5.And the daffodils look lovely today. (The Dolores Portrait)
M-am gândit ce portret aş putea sǎ îi fac lui Dolores O’Riordan, vocea atât de stranie a trupei Cranberries, câteodatǎ mǎtǎsoasǎ, câteodatǎ stridentǎ ca țipǎtul unui bebeluş înfometat?
Cum sǎ o imaginez ca sǎ nu îi jignesc memoria, dar sǎ nici nu cad în penibil? Sǎ fie şi memorabilǎ arta mea despre ea…
“And the daffodils look lovely today” (The Dolores Portrait) este pânza-ancoră a seriei, un portret esențializat proj care mi-am zis sǎ refuz trăsăturile fizice ale unui tribut, mi-am dorit sǎ redau spiritul ei pur.
Ineditul conceptual al lucrării rezidă în transformarea stativului unui microfon — unealta muncii sale de o viață — într-o narcisă vibrantă.
Dolores a fost o narcisǎ.
Stativul nu mai susține vocea, ci devine el însuși Dolores, înflorind solitar pe o scenă mortuarǎ a tăcerii.
Narcisa e floarea ghinionistă a primǎverii, fragila rivală a lalelei, o floare care, deși de o frumusețe hipnotică, este condamnată să se stingă repede.
Ea nu supraviețuiește timpului, ci arde intens și scurt.
Aceasta este metafora supremă pentru Dolores O’Riordan: a compus și a cântat arzându-se pe sine.
E adevărul dureros din spatele legendei — Dolores a fost o voce mult prea mare pentru un trup atât de mic.
Asemenea narcisei care se înclină sub propria greutate, ea a purtat povara unui geniu vocal ce i-a mistuit mintea, lăsând în urmă, pe scena întunecată a lumii, doar această amintire de petale galbene care refuză să se ofilească în memoria celor ce au înțeles-o.
6.No need to argue
„Cea de-a şasea pânză, „No Need to Argue”, este imaginea resemnării în fața paraliziei sufletești, atunci când iubirea pierdutǎ iremediabil devine o vânǎtaie permanentǎ, iar amintirile sau “ce ar fi fost dacǎ” devin roțile unul scaun rulant care te imobilizeazǎ mental.
Conexiunea mea cu acest cântec e şi mai puternicǎ, aveam 15 ani când a apǎrut cel mai straniu album al The Cranberries şi pentru cǎ iubeam o inimǎ imposibilǎ la vârsta primelor încercǎri, am simțit altfel versurile şi ideea lui Dolores despre durerea unei inimi ce vrea sǎ iubeascǎ chiar dacǎ a greşit.
Figura centrală, așezată într-un scaun cu rotile ale cărui roți sunt bântuite de propriul chip, ne vorbește şi despre imposibilitatea de a mai lupta a lui Dolores, diagnosticatǎ cu tulburare bipolarǎ.
În mâna personajului confuz, un yo-yo descrie drumul chinuitor al bipolarității: sus și jos, speranță și prăbușire, totul sub privirea goală a unei fețe care și-a pierdut identitatea în favoarea durerii. Este punctul în care Dolores, obosită de „războiul din cap”, acceptă că uneori suntem purtați prin viață de propriile noastre resturi şi devenim blocați în fotoliul singurǎtǎții, cǎci cine vrea sǎ iubeascǎ un nebun?!
7.“Will You Remember?” (Praznicul miresei pǎrǎsite)
Pânza a șaptea este rugul pe care arde ultima fărâmă de iubire a lui Dolores. Nu este doar o mireasă părăsită, este o mireasă care se dezintegrează fizic sub privirea noastră, aşa cum se întâmplǎ în cântec care începe vesel cu un vals de flaşnetǎ ce anunțǎ şampania bucuriei şi se închide pe acelaşi ritm, dar al morții iubirii.
Rochia din vitralii care se destramă nu este piesa centrală a acestui dezastru. Dacă în „Empty” vitraliul era închisoarea copilăriei, aici el este însăși substanța din care e făcută femeia-Dolores. Dar sticla nu mai stă legată; se sfărâmă, curge de pe ea ca niște lacrimi solide, lăsând în urmă un gol pe care nicio rochie de mireasă nu-l mai poate acoperi.
“Viitorul planificat” cade la picioarele ei în mii de cioburi tăioase.
În locul chipului pe care ea îi cere iubitului să şi-l aminteascǎ, tronează un ochi ciclopic orb, o lentilă uriașă și fixă a dezamǎgirii.
E ochiul care nu mai clipește, e blestemul iubirii mutilate.
Din spatele acestei mirese-fantomă erup brațe de caracatiță, tentaculele negre ale unei memorii parazite, tentacule ce nu o îmbrățișează, ci o revendică, brațele faimei care o sufocă, sunt „limuzinele” care au venit să o ia nu spre nuntă, ci spre uitare.
Ca orice mireasǎ pǎrǎsitǎ ce nu vrea sǎ accepte asta, mireasa mea neagrǎ ține cu o disperare mută un tort mortuar cu o singură lumânare în formǎ de cruce, luminând praznicul absenței.
De-acum, poate sǎ vinǎ nu limuzina, ci dricul, care sǎ ducǎ mireasa definitiv în adâncuri.
8.Ridiculous Thoughts
„Ridiculous Thoughts” este a opta pânză din seria dedicată personificării bolilor psihice şi lui Dolores O’Riordan, solista The Cranberries trecută în neființă la 46 de ani.
Este momentul greu din viața unui artist când presiunea publicului şi presei îți cere să te oferi total pe tava lumii, cu trupul fizic şi cu sufletul, să accepți să fii feliat şi tranşat, ironizat şi chestionat sub toate aspectele.
Cântecul cu acest nume s-a dorit la acel moment un protest al lui Dolores față de intruziunea presei britanice în viața ei, dar versurile arată că exista mult mai mult în spate: un „twister”, o tornadă de gânduri reci ce începea să se creeze pentru a desăvârşi paranoia.
Lumea o voia cu totul, problema e că Dolores s-a şi oferit acestei lumi cinice cu carnea, mintea şi, până la final, şi cu viața.
Paranoia este o boală obositoare, aparte, când mintea e ținută în priză de gânduri ridicole care te înfricoşează secundă de secundă până când te dezintegrezi, oglinzi interioare care se hrănesc cu tine până când ajungi să refuzi să mai fii om. N-ai ieşire, pentru că uşa salvatoare e în spatele pleoapelor tale, iar acolo e deja întuneric.
9. I Will Always
“I Will Always” e al nouălea tablou din seria dedicată cutremurelor sufletești din noi și din Dolores O’Riordan, solista The Cranberries care avea o voce unică, paradoxală, și căreia îi dedic pe post de tribut efortul meu artistic.
Cântecul ăsta e special pentru că, deși durează mai puțin de trei minute, te face să pici într-o transă stridentă ascultând un cântec de leagăn al morții despre sinele care a fost și sinele care a devenit.
Tabloul ăsta e și un autoportret de-al meu între două timpuri, dar poate fi și biportretul tău, sigur e și al lui Dolores.
Mai ales al lui Dolores matură pe care am îmbrăcat-o în uniforma copilăriei — cămașa albă cu două dungi ca într-un caiet de clasa întâi, pe care au rămas petele vieții.
Dolores e aici un craniu ciclopic, e sinele ars care nu a plecat din viață, care încă mai vrea să se joace cu tigrul de pluș, și el cu un singur ochi ce vede tot și nu uită nimic.
O oglindă ciudată încadrată într-o cruce roz cu sclipici reflectă icoana unei Dolores copil — e sinele vechi, sinele de dinainte de toate, cu care Dolores cea arsă vorbește: “Voi fi mereu lângă tine”. Nu știm care sine a spus asta prima oară și care sine s-a ținut de cuvânt.
Tabloul meu nu-i despre moarte, ci despre faptul că nu suntem o singură persoană în timp, că suntem o conversație stranie între eu de acum și eu de ieri, și că amintirile noastre se țin unele pe altele de mână, așa cum își țin foștii iubiți mâinile peste masă într-un bar ieftin, privindu-se în tăcere, când nu mai e nimic de spus, dar nimeni nu vrea să plece primul.
10.When you’re gone
Piesa asta superbǎ a fost scrisă inițial de regretata solistă a trupei The Cranberries, Dolores O’Riordan, ca un medicament sufletesc la moartea bunicului ei, dar, ulterior, artista a mărturisit că versurile și emoția cântecului au căpătat noi valențe pentru ea de-a lungul anilor, adicǎ dorul față de tatăl ei sau dorul de familie resimțit în timpul lungilor turnee.
Ne tot zicem sǎ trǎim clipa, dar nu prea ştim cum sǎ o prețuim. În loc sǎ legalizǎm marijuana, mai bine am legaliza nostalgia. Ador sǎ îmi fie dor de timpuri şi momente, chiar dacǎ mǎ dor amintirile.
În pânza mea, cea de a zecea din seria “Lamentatia narcisei”, mi-am închipuit pentru voi cum aratǎ dorul pentru cineva plecat din aceastǎ lume. Nu trebuie sǎ vǎ dau alte explicații pentru aceastǎ picturǎ. Dacǎ ați simțit vreodata “acel” dor pentru mama sau iubirea sau fericirea pierdutǎ, cuvintele n-au rost.
11.Sunday
Am avut luptele mele grele cu negreala sufletească pe care o numim mai modern „depresie severă”. Simțeam atunci că mă prăbușesc în sus.
Noi credem greșit că a te prăbuși e despre jos, prăbușirea adevărată e când te desprinzi de tine însuți și nu mai înțelegi care e direcția corectă a lumii, care e cerul și care e pământul.
Și atunci plutești cu capul în jos într-o catedrală goală, într-o duminică în care Dumnezeu a uitat să vină la slujbă.
Tabloul ăsta e a unsprezecea pânză din „Lamentația narcisei” și nu-i despre sinucidere. Când mi-era greu, și nu mint, mă ascundeam amiezile într-o biserică, căutam liniște sau priveam în sus. Și am tot căutat până m-am regăsit. Dolores n-a mai avut puterea asta.
12.Just My Imagination
Dolores O’Riordan, solista plecatǎ de la The Cranberries, spunea despre cântecul ăsta că l-a scris gândindu-se la “happy days”, vremea când rămânea în pat până duminică la amiazǎ, privind la cai verzi pe pereți, fără copii care să o tragă jos din aşternut, fǎrǎ faimǎ sau dureri sufleteşti. Suntem și noi la fel, abia mai târziu, când avem tone de responsabilități, depresii şi neîmpliniri, înțelegem ce-am avut.
Paradoxal, timpurile mai libere se întorc, dar suntem bǎtrâni şi nu mai avem ce face cu ele. Cântecul e un cerc, al vieții noastre.
Asta am pictat, o creatură prinsă în rotirea ei. Diavolul roșu, descărnat până la nervuri, cântă la o chitară făcută dintr-un craniu de caprǎ — instrumentul plăcerii și unealta morții, ca în orice viață în care bucuria și prețul ei sunt pe aceeaşi facturǎ.
În spate, aripile unei mori de vânt din vechea Irlandǎ se învârt fără sfârșit, ne macină, aşa cum face viața.
Diavolul înroşit n-are coarne, ci petale de narcisǎ galbenă — semnătura întregii serii, semnǎtura lui Dolores și, totodată, masca celei ce a rǎsǎrit prea devreme şi a plecat fix când sǎ vadǎ ce putere are soarele. Versurile pe care le-am scris pe pânză — “you’ve got me wrapped around your finger”, “I gave all I could but you left me sore” — nu sunt din cântecul ăsta, sunt din altele, fiindcă durerile se amestecă. Așa ține mintea minte: ne bagǎ pe grumazul sufletului la grǎmadǎ răni din ani diferiți și ne fraiereşte cǎ am fi o singură poveste, o poveste unicǎ.
Dar noi nu suntem decât nişte minciuni.
13.Salvation
„Salvation” este una dintre cele mai înșelătoare piese ale celor de la The Cranberries. La suprafață pare un cântec despre dependențe și salvare, despre Dolores care îi îndeamnǎ pe cei tineri sǎ fugǎ de heroina. Dar piesa asta mie mi-a spus mereu altceva, mult mai profund: mi se pare cǎ e mai mult despre lupta disperată a omului de a nu se pierde pe sine.
Pânza mea cu numǎrul 13 din seria “The Daffodil Lament” nu vorbește despre droguri, ci despre fragilitatea ființei umane atunci când viața îi oferă prea multe adevăruri, prea multe promisiuni și prea multe drumuri către o mântuire falsă. Personajul central al picturii mele e orbit nu de întuneric, ci de excesul de direcții.
Panglicile care îi înfășoară capul sunt gânduri, doctrine, obsesii, reguli, credințe și ispite.
Fiecare pare prețioasă, fiecare strălucește asemenea unei coroane, dar toate împreună îl împiedică să mai vadă limpede.
Râurile de pastile şi perle sunt toate căutările noastre: iubirea, credința, puterea, succesul, arta, gloria sau simpla nevoie de a fi acceptați, toate promițând același lucru: falsa mântuire.
Legătura cu Dolores O’Riordan este una profundă. Toată viața ei a fost o luptă între lumină și umbre, între credință și durere, între nevoia de a fi iubită și nevoia de a se ascunde. În vocea ei exista mereu speranța că undeva, dincolo de zgomotul lumii și de demonii interiori, există o formǎ de izbǎvire. Din pǎcate, mântuirea ei a venit într-o vanǎ dintr-o camerǎ de hotel, sub apǎ şi-a ferecat respirația ca sǎ poata trage în piept, de-acum liberǎ, praful stelar.
14.Icicle Melts
„Icicle Melts” este a 14-a pânzǎ din seria dedicată lui Dolores O’Riordan, solista The Cranberries. În cântecul ǎsta Dolores îşi exprimǎ furia pentru moartea unui copil ucis la Liverpool, dar pentru mine cântecul e dovada unei alte probleme psihice a ei, o anumita hipersensibilitate fațǎ de problemele societǎții și de felul în care anumite suflete nu reușesc să privească lumea de la distanță cǎci absorb totul - fiecare nedreptate, fiecare cruzime, şi fiecare dezamăgire devine o rană intimă, ca și cum ar fi fost provocată direct asupra propriei ființe.
Personajul din tablou țipǎ frustrat, iar țipetele sale se transformǎ în păsări origami colorate, fragmente de gânduri, idealuri, speranțe și spaime care nu mai încap într-o minte omenească. Sunt toate cauzele pierdute, toate tragediile lumii, toate luptele morale pe care unii oameni și le asumă până la autodistrugere. Nu mai există o graniță între sine și societate. Durerea altora devine propria durere.
La început pare o formă de noblețe. Apoi devine o închisoare. Simți că trebuie să salvezi totul, să repari totul, să răspunzi pentru tot ce este stricat în jurul tău. Iar când lumea refuză să se schimbe, începi să te topești odată cu ea, ca un țurțure.
Aici se află și legătura mea cu Dolores. În spatele vocii care umplea stadioane exista un om care simțea enorm. Prea enorm.
Pânza mea nu vorbește despre nebunie, ci despre costul sensibilității unui artist.
Artiştii par puternici pentru cei din jur, dar în interior se topesc lent, încercând să schimbe lumea.
Dar lumea nu se schimbă. Ea rǎmâne aceeaşi, imprevizibilǎ şi plinǎ de haos, şi tot ce e sigur însǎ în haos e cǎ țurțurii dispar primii.
15.Pretty
Pretty”, cea de a 15-a pânzǎ din seria “Lamentația narcisei” revine la tema subsidiarǎ a tulburǎrilor psihice ale unul artist de geniu, iar Dolores O’Riordan a avut felia ei groasǎ din ele.
Nu numai Dolores suferea de fragmentarea sinelui, mulți dintre noi nu ştim cǎ “pǎțim” şi noi asta.
Cel putin eu… eu recunosc cǎ accept ca oamenii să mǎ consume.
Asta e soarta visǎtorilor, ne tǎiem singuri în bucǎți.
O bucată pentru familie. O bucată pentru cei care mǎ iubesc. O bucată pentru cei care mǎ admiră. O bucată pentru cei care mǎ judecă. O bucată pentru cei care au nevoie de mine.
Chipurile suspendate din pânza mea nu sunt “versiuni” ale eu-lui, ci datorii emoționale pe care le-am fǎcut ca sǎ acceptați. Copilul care voia să facǎ le plac. Adultul care voia să demonstreze. Artistul care voia să fie înțeles. Omul care a uitat sǎ mai cânte.
Firele care ne leagă pe noi de noi chiar noi le-am întins. De aia cu greu pot fi tǎiate, cǎci ne rǎnim şi ne doare.
Noi am țesut pânza de pǎianjen în care ne-am capturat definitiv.
16.Ordinary Day
„Ordinary Day”, pânza cu numǎrul 16 este jokerul seriei “The Daffodil Lament”, singura pânzǎ pe fundal alb, în totalǎ disonanțǎ cu celelalte douǎzeci de picturi întunecoase.
E o pânză despre oamenii care nu pot trăi la suprafața vieții.
În imaginația mea, din bulbii rahidieni ai unui trup aparent liniştit nu ies nervi, vertebre sau țesuturi, ci tuburi de orgă ce cântă gânduri colorate, așa cum numai oamenii frumoși la minte pot crea. Fiecare tub devine o conductă a imaginației şi fiecare explozie de culoare este un acord interior, o emoție, o amintire sau o idee care refuză să rămână captivă înăuntru.
Am asociat această lucrare cântecului „Ordinary Day” al lui Dolores O’Riordan fiindcă piesa vorbește despre miracolul discret al existenței și despre felul în care o zi aparent banală poate deveni extraordinară atunci când este privită prin ochii potriviți.
Pentru majoritatea oamenilor, lumea este compusă din obiecte. Pentru cei sensibili, lumea este compusă din semnificații.
De aceea figura nu are cap. Corpul a devenit inutil ca formă, rǎmâne o catedralǎ sonorǎ în care numai cei cu inima deschisǎ pot asculta Slujba Culorilor.
17.The Daffodil Lament
Lucrarea asta este dedicată, în mod profund și personal, plecării lui Dolores O’Riordan de pe această lume, capturând momentul precis în care angoasa interioară se întâlnește cu decizia suverană a retragerii.
Vreau sǎ o vedeți ca pe un requiem vizual, aşa cum cred cǎ a arǎtat ultimul ei cântec nescris vreodatǎ, o negociere ontologică a ei cu Viața însăși.
Întrebarea sfâșietoare pe care i-o pune Dolores chiar Vieții - “Would you notice, if I left you?” (Ai observa dacă te-aș părăsi?), capătă o greutate infernalǎ: o conștiință se simte irelevantă în mecanismul imens și adesea impasibil al universului.
Pânza mea oglindeşte acest proces de detașare cu straturi multiple și tremurătoare de culoare – bronz, ocru, aur și sânge - imaginând-o pe Dolores în plin proces de dizolvare sau de transfigurare, o sigilare a suferinței.
În mâna stângǎ, o singură narcisă galbenă. Nu mai e simbolul primǎverii, ci plata pe care Dolores o dǎ lui Charon ca sǎ poatǎ trece Styxul. E ultima platǎ din Contract ca sǎ poatǎ cânta liberǎ de-acum pe vecie.
18.The Last Day of the Last Daffodil
Artişti ca Dolores O’Riordan de la The Cranberries şi-au petrecut jumǎtate din viațǎ în camere de hotel. Ca si Jimmy Morrison, şi ultima zi pe Pǎmânt a lui Dolores a fost într-o camera tristǎ de hotel.
„The Last Day of the Last Daffodil” este încercarea mea de a-mi imagina nu moartea lui Dolores O’Riordan, ci liniștea înfricoșătoare care a precedat-o.
A optusprezecea mea pânzǎ din serie nu vǎ vorbește, ci vǎ transmite acea stare de nelinişte agasantǎ, Dolores e aici compusǎ din mai multe umbre: una pleacǎ la baie, una respirǎ sacadat pe fereastrǎ din negrul nopții, alta priveşte la chitara miratǎ ce trebuie sǎ cânte o melodie imposibilǎ. Patul curge mortuar, războiul cu sufletul s-a terminat.
Iatǎ, durerile, amintirile, refrenurile încetează să mai fie o stare și devin un loc în care doar tu poți intra.
Pe noptieră, se află o narcisă. Ultima narcisǎ de pe planetǎ, martor tǎcut ce cântǎ-n surdinǎ o baladǎ despre câtǎ durere poate ascunde un suflet înainte ca lumina din el să plece.
19.Never Grow Old
A 19-a pânză din seria The Daffodil Lament marchează momentul pe care l-am amânat cel mai mult: plecarea lui Dolores O’Riordan din lumea noastră.
Am ales ca această lucrare să poarte numele Never Grow Old nu pentru că piesa ei vorbește despre “ziua perfectǎ” când poți muri sau despre frica de bǎtrânețe, ci pentru că mesajul real al melodiei este unul aparte: rǎmâi mereu tânǎr în minte şi inimǎ, indiferent ce fac anii cu corpul tǎu.
În pictura mea, Dolores nu moare, ci traversează victorioasǎ linia magicǎ de care ne temem cu toții şi, pentru asta, nu are nevoie de niciun corb sau şacal magic pentru a o însoți în drumul spre Dincolo, are propriul ei psihopomp, un cal curajos ce o trece prin bǎierile înnodate ale Lumii.
Dolores n-are nevoie de vreun bǎnuț ca sǎ plǎteascǎ bunǎvoința lui Charon, ci cu narcisa delicatǎ din mânǎ sparge singurǎ Moartea definitiv, într-un gest aproape liturgic.
După optsprezece lucrări despre durere, iubire și pierdere, asta e prima în care nu mai privesc înapoi şi o las pe Dolores să meargă înainte cu o singură narcisǎ în mână. Mie îmi rǎmân cântecele ei.
20.Wake me when it’s over
Spectacolul s-a încheiat, dar cortina a uitat să mai cadă. În această a douăzecea iterație a seriei Daffodil’s Lament, penultima din cele 21 pe care mi le-am propus, spațiul nu mai este doar un fundal, ci un amfiteatru monumental, un templu pǎrǎsit al uitǎrii acum cufundat într-o tăcere absolută. Rândurile nesfârșite de scaune goale devin crucile unei absențe colective – un cimitir al memoriei în care publicul a devenit umbră, iar muzica a fost înlocuitǎ de greutatea întunericului.
În acest gol vast, centrul scenei este revendicat de o prezență neașteptată: o narcisă solitară ce răsare prin crăpăturile realității, scaldată într-o lumină aurie de concert care pare să pulseze în disonanță cu liniștea sălii. O fi o antiteză brutală – fragilitatea biologică a narcisei în contrast cu austeritatea rece, metalică, a amfiteatrului, dar pentru mine e victoria adevǎratǎ a unui artist care chiar a lǎsat urme palpabile pe Pǎmânt.
Wake me when it’s over e despre suspendare, am vrut sǎ sǎ ”îngheț” pe pânzǎ acel moment între respirații, între dispariția spectatorilor și ivirea unei noi ordini. Nimeni nu mai poate cumpǎra bilet la acest concert al singurătății, dar cu toții mai putem asculta vocea de narcisǎ a lui Dolores.
21.A place I know
“A place I know” este a 21-a pânză și ultima din seria “The Daffodil Lament” dedicată lui Dolores O’Riordan, vocea The Cranberries.
Sunt fix 90 de zile de când am început acest proiect artistic dedicat fragilității sufletului omenesc, cu cântecele și sentimentele lui Dolores.
Am stat în garaj și am cântat ca un dement cântecele ei în timp ce pictam, am plâns în timp ce pictam, am fost Dolores. Cred că ați simțit și voi.
Am făcut cu voi drumul ei prin viața ei plină de lupte, un experiment aproape live în care ați fost martorii mei la călătoria mea cu degetele și pensula. Simt că mi-a reușit și sunt mândru, sunt mândru că am început, am continuat și am închis perfect seria.
“A place I know” e cântecul ciudat al lui Dolores care ne indica încă de atunci unde va ajunge când va pleca: priviți! e un loc cum n-ați mai văzut ițit din imaginația mea, dar sunt sigur că există, e un câmp calm și fără de sfârșit din pământul căruia cresc microfoane și narcise, iar Dolores pășește alunecând printre ele, unde nu-i nevoie nici de aripi, nici de vise, unde e liniște.
E liniște.
saru manaa
O colectie de valoroasa .
Eu va urez mult succes in ceea ce faceti.
Free to decide 😜