Opus nr. 652 - Kovesi, zeița Justiției ce distruge vieți. Povestea avocatei Mihaela Lupu, musai sǎ o citeşti!
Avocata Mihaela Lupu a stat la pușcărie timp de trei ani pentru niște infracțiuni care, la final, s-au dovedit inexistente, adicǎ „fapta nu există”.
Era pe vremea DNA-ului condus de Zeita Justitiei, matusa Laura Codruța Kovesi, asa ca orice dosar avea nu numai context politic, dar, cand era zamislit, era bagat in ventilatorul presei nevertebrate pentru ca poporul sa ia la cunostinta si sa se zborseasca: jos coruptia!
Dupa 12 ani de durere si nevinovatie, Mihaela Lupu a ales sa isi spuna povestea in cateva postari pe Facebook, fara sa caute audienta televiziunilor.
Am ales sa va aduc aceasta poveste pe Strict Secret, ca patimile acestei femei nevinovate sa nu ramana doar simple postari feisbuciene. Si poate va mai ganditi data viitoare cand veti lustrui cu carpa admiratiei statuia Lǎuricii.
8 ani de batjocură. Cine le înapoiază viața?
de Mihaela Lupu
În anul 2011 am primit un telefon de la un coleg avocat care m-a rugat să îl substitui într-un dosar instrumentat de DNA București, dosar cunoscut de întreaga țară drept „Dosarul Portul Constanța”.
Când am ajuns în cauză, cei 39 de inculpați primiseră deja mandate de arestare preventivă. Am intrat în recurs, așa cum prevedea legea la acel moment, însă fără succes. Cărțile erau deja făcute. Cei 39 trebuiau să devină imaginea luptei împotriva corupției.
La vremea respectivă, acuzațiile prezentate public erau impresionante. Procurorii DNA susțineau că la nivelul autorităților vamale și portuare din Constanța s-ar fi constituit un grup infracțional organizat care controla activitatea de import-export prin birourile vamale din Constanța și București. În comunicatele oficiale se vorbea despre prejudicii estimate între 50.000 de euro și două milioane de euro pentru fiecare transport de marfă, despre șpăgi cuprinse între 1.000 și 7.000 de dolari pentru fiecare transport și despre prejudicii de milioane de lei aduse bugetului de stat. Totul era prezentat drept una dintre cele mai importante lovituri împotriva corupției.
Presa a preluat imediat aceste informații. În fiecare jurnal de știri apăreau imagini cu oameni încătușați, iar în fața opiniei publice cei 39 de inculpați erau deja condamnați. Nimeni nu mai vorbea despre prezumția de nevinovăție.
Privind astăzi în urmă, este greu să nu te întrebi dacă acest dosar nu a fost influențat și de mizele politice ale momentului. Printre inculpați se afla și un senator, iar amploarea mediatică a cazului a alimentat percepția că era nevoie de un dosar care să producă un impact public major.
Clientul pe care îl reprezentam era un om obișnuit. Avea o soție și o fiică eminentă la școală. Arestarea tatălui i-a schimbat complet viața copilului. Îl vedea aproape zilnic la televizor, plimbat în cătușe, iar pentru un copil era imposibil să înțeleagă că ceea ce vedea nu însemna și vinovăție.
În același dosar se afla și un inculpat care avea doar jumătate de plămân. Suporta cu greu condițiile din arest. Vara, în Beciul Domnesc, căldura era sufocantă. Nu existau aparate de aer condiționat. Singura metodă prin care deținuții încercau să mai suporte aerul irespirabil era să ude cearșafurile și să le agațe în dreptul geamului minuscul al celulei. Nimeni nu îi asculta. Nimeni nu îi băga în seamă. Dosarul era deja construit, iar imaginea lor fusese deja distrusă.
Îmi amintesc și astăzi cum o simplă conversație a fost transformată într-o probă de acuzare. Pentru un procuror, faptul că într-o discuție apărea cuvântul „americancă” însemna automat că era vorba despre o mită în dolari. În realitate, oamenii discutau despre aducerea unor dansatoare la o petrecere. Explicațiile nu au interesat pe nimeni. Când cineva este convins că și-a construit dosarul perfect, adevărul nu mai contează.
Dar cea mai grea încercare pentru clientul meu nu a fost arestul.
În timp ce el era încarcerat, soția lui a ajuns în spital cu pancreatită, având șanse minime de supraviețuire. Fiica lor, încă minoră, rămăsese singură acasă. El nu putea face nimic. Nu își putea vedea soția, nu își putea îmbrățișa copilul. Se ruga și plângea în tăcere, încercând să nu fie văzut de ceilalți. Nu era un om slab. Era un soț și un tată disperat.
Toată această mascaradă – arestările, cătușele, sechestrele, conturile blocate și umilința publică – a durat șase luni până când inculpații au fost puși în libertate. Dar coșmarul nu se terminase. Au urmat opt ani de procese, opt ani de control judiciar, opt ani în care acești oameni au trăit cu eticheta de „mari corupți”.
După opt ani, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a achitat definitiv pe toți cei 39 de inculpați.
Dosarul prezentat drept una dintre cele mai mari lovituri împotriva corupției s-a încheiat fără condamnări. Uriașele prejudicii despre care se vorbea în comunicate, milioanele de euro prezentate opiniei publice și întreaga construcție care justificase arestările nu au mai fost confirmate prin hotărârea definitivă.
Unul dintre inculpați spunea, după achitare, că timp de opt ani nu a mai trăit. Se culca cu gândul la dosar și se trezea cu același gând. Oportunitățile profesionale dispăruseră, iar liniștea familiei fusese distrusă. Cred că aceste cuvinte descriu drama tuturor celor implicați.
Și atunci întrebarea rămâne: cine le înapoiază acești opt ani? Cine spală rușinea? Cine îi spune acelui copil că tatăl lui nu a fost ceea ce ani la rând s-a spus despre el la televizor?
Unii dintre cei achitați au cerut despăgubiri. Însă li s-a spus că șase luni de arest preventiv, opt ani de procese, restricțiile controlului judiciar, cheltuielile uriașe cu avocații și distrugerea vieții profesionale nu justifică o reparație.
Eu continui să cred că nu statul, ca instituție, a greșit. Au greșit oamenii care au construit astfel de dosare și care au confundat puterea cu dreptul de a decide destine. Oameni care au crezut că sunt deasupra tuturor și că nu vor răspunde niciodată.
Adevărul a venit după opt ani.
Dar dreptatea venită atât de târziu nu poate înapoia timpul pierdut, sănătatea, liniștea și anii furați unor oameni care au avut doar ghinionul de a ajunge într-un dosar care, în opinia multora, a fost alimentat și de contextul politic al vremii.
Părintele Nae – lumina din Beciul Domnesc
În cele unsprezece luni petrecute în Arestul Central, loc cunoscut de mulți drept „Beciul Domnesc”, Dumnezeu mi l-a scos în cale pe părintele Nae, de la Biserica Copuzu.
În fiecare lună venea să mă vadă. Nu mă întreba niciodată de ce am nevoie, pentru că știa. Îmi aducea cărți despre sfinți care fuseseră judecați și condamnați pe nedrept, cărți de psihologie care să mă ajute să înțeleg mecanismele prin care omul este zdrobit psihic și, mai ales, îmi aducea speranță.
Nu zidurile mă sufocau cel mai tare.
Nu ușa de fier.
Nu gratiile.
Ci dorul.
Dorul de copilul meu de numai trei ani, căruia nu-i mai puteam spune „Noapte bună”, pe care nu-l mai puteam strânge în brațe și pe care îl vedeam doar câteva zeci de minute, sub privirile reci ale celor care păreau că uitaseră de mult ce înseamnă compasiunea.
Părintele îmi spunea mereu:
— Fii puternică, Mihaela. Toate sunt îngăduite cu un rost. Vei ieși de aici. Iar Dumnezeu îi vede și pe cei care fac rău.
Mă agățam de aceste cuvinte ca un om care se îneacă și găsește o bucată de lemn plutind pe apă.
Într-o zi am primit pachet.
Țineam post, iar mama îmi pregătise o caserolă cu pateu de post, știind că îl împărțeam cu fetele din cameră.
La control era o polițistă pe nume Luminița.
Era tunsă foarte scurt, dar își lăsase o șuviță împletită pe spate, probabil ca să iasă în evidență. Era foarte mândră de unghiile ei cu gel, proaspăt făcute.
Numai că unghiile nu le folosea doar pentru frumusețe.
Le folosea și pe post de lingură.
A desfăcut caserola, și-a băgat degetele în pateu, a luat o porție zdravănă, apoi și-a lins tacticos degetele.
Mama a privit scena câteva secunde, apoi, cu bunul-simț al omului simplu, i-a spus:
— Doamnă, am aici o linguriță de plastic. Dacă vreți să gustați, vă dau una. Și dacă vă este poftă, vă fac data viitoare și dumneavoastră. Dar lăsați-o pe aceasta fetei mele. A promis că îl împarte cu celelalte fete.
Fără să ridice măcar privirea, femeia a răspuns:
— Asta este procedura.
Sora mea, care abia își stăpânea lacrimile, a întrebat încet:
— La procedură nu v-au învățat și să folosiți tacâmuri?
N-a răspuns.
A continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Dar momentul care avea să mă doară cel mai tare abia urma.
Vladimir venise la vizită.
Avea doar trei ani.
Ținea în brațe un buchet superb de trandafiri, așezat într-o cutie elegantă pe care scria:
„Mami, te iubesc! Hai acasă!”
Îl priveam și încercam să-mi ascund lacrimile.
Pentru câteva secunde uitasem unde mă aflu.
Luminița s-a uitat suspicioasă la cutie.
A luat un cuțit și a început să o taie bucăți.
Parcă dezamorsa un explozibil.
Cartonul pe care copilul meu îl alesese cu atâta dragoste a fost făcut bucăți și aruncat.
Mie mi-a întins doar trandafirii rămași înfipți în buretele floral.
Vladimir s-a uitat când la mine, când la cutia distrusă.
A început să plângă.
Și, printre suspine, i-a spus:
— Ești cea mai rea tanti… și foarte urâtă… Am să-i spun lui Doamne-Doamne să-ți dea una.
În fața unui copil de trei ani, nici măcar atunci nu s-a clintit.
Din contră, a ridicat din umeri și a spus:
— Ce dracu’ vă trebuie vouă flori?
N-am răspuns.
În arest înveți foarte repede că uneori tăcerea este singura formă de apărare.
Când a văzut că nu primește atenție, a încercat altceva.
S-a uitat spre soțul meu și a spus zâmbind ironic:
— Vai… ce soț frumos aveți. Oare nu și-o găsi pe alta?
Nici atunci nu i-a răspuns nimeni.
S-a așezat pe scaun și a început din nou să-și admire unghiile, pe care și le privea cu aceeași satisfacție cu care, cu câteva minute înainte, își linsese degetele din pateul meu.
Când am ajuns în cameră, fetele au văzut imediat că plânsesem.
Le-am povestit tot.
Una dintre colege era fiica unui florar.
Avea ochii migdalați, părul lung până la brâu și o bunătate care nu putea fi ascunsă nici între zidurile unei închisori.
A luat trandafirii în mâini și mi-a spus:
— De acum sunt și ai mei. Ai să vezi că o să-i ținem în viață.
Și s-a ținut de cuvânt.
În fiecare dimineață schimba apa.
Le tăia codițele.
Le îngrijea cu răbdare.
Parcă știa că nu erau doar niște flori.
Erau îmbrățișarea unui copil care nu-și putea îmbrățișa mama.
Au rezistat aproape două săptămâni.
În locul acela în care unii oameni uitaseră ce înseamnă omenia, trandafirii lui Vladimir mi-au amintit că iubirea nu poate fi confiscată, controlată sau distrusă cu un cuțit.
Uneori, cele mai puternice lucruri din lume sunt un copil de trei ani care își iubește mama, un preot care îți spune să nu-ți pierzi credința și o fată care îngrijește niște trandafiri ca și cum ar păzi o bucățică de speranță.
sustine proiectul Strict Secret cu doar 26 de lei pe luna!
Primii pasi in iad!
Și uite-așa, într-o bună zi, șeful de la „C.R.A.P.” s-a hotărât că nu mai sunt demnă de „Beciul Domnesc” și mi-a pregătit promovarea supremă: iadul numit Târgșor.
Trec poarta penitenciarului și ajung în faimosul P.P.D., locul unde începea marea integrare. Acolo mă întâmpină o domnișoară corpolentă, cu o expresie de parcă venise direct de la grajd și era convinsă că tocmai descoperise sensul vieții.
Scoate o fișă, își umezește vârful pixului și mă întreabă foarte serioasă:
— Câtă carte ai?
Îmi înghit zâmbetul și îi răspund politicos că am studii superioare. Notează conștiincioasă, cu aerul că tocmai a rezolvat o problemă de fizică cuantică. După ce termină de completat toate rubricile, ridică privirea spre mine și, cu o seriozitate dezarmantă, îmi adresează întrebarea care avea să mă lase fără replică:
— Știi să citești?
Pentru câteva secunde am crezut că este o cameră ascunsă. M-am uitat în stânga, în dreapta, așteptând să apară cineva și să-mi spună că e o glumă. Nimic.
Am răspuns timid:
— Încerc…
Nu apuc bine să-mi revin din șoc, că vine și următoarea întrebare, rostită cu aceeași gravitate, de parcă urma să decidă soarta omenirii:
— Păduchi ai?
În clipa aceea m-am întrebat dacă mai sunt avocat sau intrasem, fără să-mi dau seama, într-o comedie absurdă în care fiecare întrebare o întrecea pe precedenta. Am început să cred că examenul de admitere în penitenciar era mai complicat decât cel de la Facultatea de Drept și că, dacă răspundeam greșit, mă trimiteau direct la repetenție… în celulă.
După celebrul interogatoriu de la P.P.D., unde am aflat că, deși aveam studii superioare, cea mai importantă întrebare era dacă știu să citesc și dacă am păduchi, am fost condusă în carantină. Acolo aveam să petrec 21 de zile, perioada în care fiecare era observată, evaluată și încerca să înțeleagă regulile unei lumi complet diferite de cea de afară.
Primele două zile au trecut greu. Fiecare își măsura cuvintele, își ascundea fricile și încerca să pară mai puternică decât era în realitate. Eu priveam totul ca un spectator ajuns din greșeală într-un film prost, întrebându-mă dacă scenariul chiar putea deveni mai absurd.
Și, bineînțeles, putea.
Într-o dimineață, ușa celulei se deschide cu putere. Intră o femeie corpolentă, cu pas hotărât, pieptul înainte și privirea unui luptător care tocmai intră în ring pentru meciul vieții. Dacă ar fi avut și muzică de fundal, cred că nimeni nu s-ar fi mirat.
Se oprește în mijlocul camerei, ne privește pe toate și întreabă pe un ton autoritar:
— Care este șefa de cameră?
În cameră… liniște deplină.
Ne uitam una la alta, iar una dintre colege îi răspunde calm:
— Aici nu există șefă de cameră. Suntem în carantină.
Răspunsul părea că nici nu a ajuns la ea. Și-a început imediat discursul, explicând foarte apăsat din ce “clan” face parte, cine o cunoaște și că nimeni să nu-și permită să o provoace, pentru că nu răspunde de consecințe.
Noi ascultam cuminți. Nu pentru că eram impresionate, ci pentru că încercam să înțelegem dacă asistăm la o prezentare oficială, la un casting sau la începutul unei telenovele.
Dar piesa de teatru avea un final pe care nimeni nu îl anticipase.
După nici cinci minute de discurs războinic, aceeași femeie care intrase ca un general gata să cucerească penitenciarul izbucnește în plâns.
Plângea cu sughițuri și repeta că îi este foarte frică, că nu știe ce se va întâmpla cu ea, că viața ei s-a terminat și că nu credea vreodată că va ajunge acolo.
În clipa aceea am înțeles că penitenciarul dezbracă oamenii de toate măștile. Unii încearcă să-și ascundă frica în spatele amenințărilor, alții în spatele tăcerii, iar alții nu mai reușesc să o ascundă deloc.
În cele 21 de zile de carantină am învățat că, dincolo de dosare, condamnări sau poveștile fiecăreia, toate aveam un lucru în comun: în spatele aparențelor eram doar niște oameni speriați, care încercau să supraviețuiască unei lumi pe care nimeni nu și-ar dori să o cunoască.
Ceasul „periculos” și cea mai mare operațiune antidrog din Târgșor
Când trebuia să „mi se bage mințile în cap” și să înțeleg cine este șeful, își făcea apariția personajul principal al zilei: șefa de la văcuțe. Așa am poreclit-o eu. Purta tabla aceea pe coadă cu atâta mândrie, încât aveai impresia că fără ea penitenciarul nu ar mai fi putut funcționa.
Într-o dimineață geroasă de ianuarie urma să ies, pentru câteva ore, din iadul numit Penitenciarul Târgșor. Eram citată la Parchetul General, unde aveam calitatea de persoană vătămată. Eram fericită. Nu pentru drum, ci pentru că aveam speranța că, în sfârșit, cei care îmi fabricaseră probe și îmi distruseseră viața vor răspunde pentru ceea ce făcuseră.
La ora șase dimineața am fost scoasă din camera 33 și dusă în celebrul PPD. Acolo mă aștepta șefa de la văcuțe. Mi-a făcut percheziția corporală și mi-a controlat rucsacul. La un moment dat și-a oprit privirea asupra mâinii mele și, cu un zâmbet ironic, a spus:
— Fă, creato, ce ceas frumos ai! Este Lolo…
Am ales să nu-i răspund. Era clar că orice replică ar fi fost inutilă.
După control mi-a spus:
— Hai, creato, mergem în cameră. Lași rucsacul. Acolo unde mergi nu ai nevoie nici de cărți, nici de coli de scris.
Ne-am întors în camera 33. A deschis vizeta și a strigat-o pe Borzoș – copilul PNT ului. Executa o pedeapsă pentru omor și era încadrată la GSR, fiind considerată o persoană cu grad ridicat de risc.
Paradoxal, dintre toți oamenii pe care i-am întâlnit în acea perioadă, tocmai ea avea să-mi ofere unul dintre cele mai frumoase gesturi de omenie.
Parcă presimțise că mă voi întoarce în cameră înainte de plecare. Îmi pregătise o pungă în care pusese un croissant, o pungă de covrigei, o sticlă de Cola și, ascunse cu grijă, patru coli de hârtie.
Mi-a întins punga și mi-a spus simplu:
— Mamă, ia-le. O să-ți prindă bine.
N-am apucat nici să-i mulțumesc. Șefa de la văcuțe a luat imediat punga, a început să o controleze și, râzând, a spus:
— Ia uite, fă, creato, ce grijă are Borzoș de tine…
Nu am băgat-o în seamă. Am luat punga și am urcat în dubă fără să bănuiesc că, peste doar câteva ore, acea pungă avea să declanșeze cea mai mare operațiune antidrog din istoria Târgșorului.
Am fost duși mai întâi la Curtea de Apel București, iar de acolo am fost preluată de escorta de la Rahova și transportată la Parchetul General.
Audierea a durat aproximativ o oră. Pentru prima dată după mult timp aveam senzația că respir alt aer decât cel dintre zidurile penitenciarului.
La final, procurorul a ieșit împreună cu mine pentru a mă preda escortei.
Și atunci și-a făcut din nou apariția șefa de la văcuțe.
— Fac percheziție!
Primul lucru asupra căruia și-a oprit privirea a fost… ceasul meu.
Același ceas cu care plecasem dimineață din penitenciar.
Același ceas pe care îl văzuse.
Același ceas pe care îl comentase ironic câteva ore mai devreme.
Numai că, dintr-odată, memoria îi dispăruse miraculos.
S-a purtat ca și cum nu aș fi avut acel ceas când plecasem din penitenciar și a început să insinueze că l-aș fi primit în timpul audierii, de la procuror.
Am rămas fără cuvinte. Cu doar câteva ore înainte îl văzuse, îl verificase și îl comentase. Acum se prefăcea că îl vede pentru prima dată.
A urmat controlul pungii primite de la Borzoș.
Interesant este că nu a verificat tot.
Croissantul nu prezenta niciun interes.
Sticla de Cola era perfect nevinovată.
În schimb, a desfăcut doar punga cu covrigei, unde a găsit niște pastile și un fond de ten.
Concluzia a venit instantaneu:
— Procurorul ți le-a dat!
În mintea mea mă întrebam dacă nu cumva urma să fie cercetat penal și croissantul pentru complicitate.
Drumul spre Târgșor a fost lung.
Pe tot parcursul lui îmi repeta:
— Stai liniștită, creato… este o greșeală.
Aveam să aflu foarte repede că nu era nicio greșeală.
Ajunsă înapoi la Târgșor, în jurul orei 15:30, șefa de la văcuțe a intrat triumfătoare, de parcă tocmai capturase cel mai periculos infractor din România.
A dat alarma în tot penitenciarul. După agitația creată, ai fi zis că descoperise un cartel internațional, nu o deținută care se întorcea de la Parchetul General.
În câteva minute au început să apară gardieni din toate turele. Cred că erau aproape șaizeci. Priveau spre mine de parcă urma să scoată cineva un arsenal de sub hainele mele.
Din momentul acela au început și înjurăturile.
— Cine p… mea ești tu?
— Ce p… mea ai crezut, că faci tu legea aici?
— Lasă că-ți băgăm noi mințile în cap!
— Te crezi prea deșteaptă? Ai ajuns unde trebuie!
Fiecare simțea nevoia să mai adauge o înjurătură sau o amenințare, de parcă participau la un concurs în care câștiga cel care mă umilea cel mai tare.
A urmat un șir nesfârșit de percheziții: dezbracă-te, îmbracă-te, întoarce-te, ridică mâinile, iar dezbracă-te… Totul a durat aproape opt ore.
La un moment dat mi-am spus în gând că, dacă tot au fost deranjați din „grajdul” lor și mobilizați în asemenea efectiv, probabil intenția era să-mi „umple frigiderul cu carne”, cum se spune în popor, adică să mă bată zdravăn.
Norocul meu a fost că planul nu le-a ieșit. Când taurul cu grade s-a apropiat amenințător și era gata să treacă de la vorbe la fapte, un coleg de-al lui, un băiat firav și vizibil stânjenit, i-a spus:
— Șefu’, nu da… Este avocat și o să aveți probleme.
Pentru câteva clipe s-a făcut liniște. A fost suficient cât să scap de ceea ce părea inevitabil. Cum nu găseau nimic, taurul cu grade devenea tot mai nervos.
Amenințările nu funcționau.
Umilințele nu funcționau.
Așa că a trecut la următorul nivel.
A dispus sesizarea BCCO.
În scenariul lor devenisem o mare traficantă de droguri. Chipurile, procurorul îmi dăduse droguri, tehnică de înregistrare și cine mai știe ce. Cred că, dacă mai stăteam puțin, descopereau că eram și capul unei rețele internaționale.
Nici asta nu a fost suficient.
A ordonat percheziționarea întregii secții și le-a spus fetelor că „creata le-a turnat”, că eu aș fi spus că ascund produse cosmetice primite de la polițiste. Scopul era simplu: să le întoarcă împotriva mea și să mă lase pe mâna lor.
Numai că planul a eșuat.
Fetele nu l-au crezut.
Mă cunoșteau prea bine.
În tot acest haos și-a făcut apariția și taurul cel mare. Un bărbat masiv, gâfâind de nervi, care semăna izbitor cu Obelix. S-a apropiat de mine și, cu un limbaj care sigur nu se învăța la Academia de Poliție, mi-a spus:
— Ia ascultă, fă! Cine te crezi tu? Că-ți dau două…
În clipa aceea a apărut salvarea mea.
Un băiat firav și rușinat, care era și el acolo, i-a spus încet:
— Șefu’, nu da. Este avocat și o să aveți probleme.
Pentru câteva secunde s-a făcut liniște.
Și, datorită acelor câteva cuvinte, am scăpat de o bătaie care părea inevitabilă.
La sfârșitul zilei, marea operațiune antidrog se încheiase spectaculos.
Nu se găsiseră droguri.
Nu se găsise nicio tehnică de înregistrare.
Nu se confirmase niciunul dintre scenariile construite cu atâta înverșunare.
Rămăseseră doar câteva rapoarte, opt ore de umilință, un ceas care, în aceeași zi, fusese văzut, admirat, apoi „uitat” convenabil, și o zi pe care nu o voi uita niciodată.
Și toate acestea doar pentru a-mi „băga mințile în cap”.
Lecții de „înaltă ținută” la Penitenciarul Târgșor
Umilințele de la Târgșor nu se opreau la întrebările existențiale precum: „Știi să scrii?”, „Știi să citești?” sau „Ai păduchi?”. Nu. Programul educațional era mult mai amplu și beneficia de cadre didactice extrem de… dedicate.
Personajul principal al acestei povești este Cristi, tablagiului cu ochii albaștri, responsabil cu scoaterea deținutelor la magazin și la vizite. Un om măcinat de o curiozitate științifică ieșită din comun, mai ales când venea vorba despre viața intimă a altora.
Într-o zi am fost scoasă la magazin împreună cu trei judecătoare aflate și ele în detenție, două fete cu studii superioare și alte câteva deținute. Evident, pentru ca tabloul să fie complet, Cristi s-a gândit că ar fi util să mai aducă și câteva persoane cu alte preocupări intelectuale. Diversitatea, până la urmă, trebuie încurajată.
În timp ce așteptam cuminți să intrăm pe rând în magazin – un loc unde prețurile te făceau să ai impresia că faci cumpărături pe Champs-Élysées, nu într-un penitenciar – Cristi s-a transformat brusc în profesor universitar de educație sexuală.
Și-a ales interlocutoarea și a început seminarul:
„Auzi, cum a fost la intim? Te-a satisfăcut? Ți-a tras-o bine? Ai făcut și tu…?”
Convinsă probabil că participă la un colocviu academic, tânăra a început să răspundă cu lux de amănunte, explicând inclusiv de ce o dor genunchii. Iar noi, public captiv, fără posibilitatea de a pleca, eram obligate să asistăm la această demonstrație de cultură generală.
La un moment dat nu am mai rezistat și i-am spus că nu sunt obligată să particip la satisfacerea curiozităților lui sexuale și că, dacă este atât de interesat de astfel de subiecte, poate le discuta în altă parte, nu cu noi de față.
Brusc, marele profesor s-a simțit ofensat. A început să țipe la fata pe care tot el o provocase să vorbească, certând-o că povestește prea multe. O scenă demnă de teatrul absurdului: el întreabă, ea răspunde, iar apoi tot ea este vinovată.
Ironia era că exact cei care ne țineau zilnic lecții despre moralitate și ne priveau ca pe cele mai corupte și periculoase femei din România reușeau, prin propriul comportament, să demonstreze un nivel de educație și profesionalism care nu mai avea nevoie de niciun comentariu.
Așa arătau uneori „lecțiile” de la Târgșor. Nu despre respect, nu despre reintegrare, ci despre cum unii confundau uniforma cu dreptul de a umili oameni.