Opus nr. 653 - Tații muți. Cine se pregătește deja pentru era post-Putin. Cum arată un stat puternic, cum arată o națiune unită? Con gloria morir.
10 ani
S-a pupat băiatul din tălpi până în freză, s-a cântat, s-a mulțumit lui Dumnezeu că suntem sănătoși și veseli, s-a înjurat trecerea timpului.
Ștefan Efrem Alexa e un copil minunat, blând și înțelegător, deșteptoc și șmecheroi. Nu a avut niciodată aniversare la Mc, nici paranghelie cu plozi cretini pe care nu îi cunoaște ca să fie la număr. A fost de mic înconjurat de prietenii noștri, acum ai lui, de copii cu care chiar interacționează.
Și niciun cadou niciodată. Primește orice în restul anului.
A înțeles de la început că nu despre asta e vorba.
Desigur, nimic nu ar fi fost posibil fǎrǎ hlizita asta:
Cum arată un stat puternic, cum arată o națiune unită?
Nu vă stresați, că nu e vorba de România. Țara noastră nu ar fi în stare să facă așa ceva dacă ar fi lovită de un taifun precum Bavi, care a rupt China cu rafale de 144 de km la oră și inundații apocaliptice.
2 milioane de sinistrați și foarte puțini morți pentru cât ar fi putut să fie dacă statul chinez nu intervenea.
Și cum a intervenit? Mamaaa, ce poveste! Am urmărit cu sufletul la gură toată săptămâna.
Măi, românilor, toată suflarea chineză s-a mobilizat. Pompieri care au lucrat 36 de ore în continuu, dormeau pe beton 3 ore și reveneau. Bunici și bunicuțe care pregăteau pachete cu mâncare. Militari care au înfruntat apele să ducă niște bărci de salvare șmechere ca niște platforme motorizate, salvând mii de studenți din cămine. Copii scoși cu calm în ligheane de plastic.
Nimeni nu s-a căcat pe el. Cei sinistrați au așteptat fiindcă știau că nu vor fi lăsați de izbeliște de țara lor, de poporul lor. Cei ce aveau responsabilitatea ajutorului s-au mișcat, nene, mai ceva ca Superman, disciplinați și eficienți.
V-am pus jos niște videouri, o să vi se facă pielea zgribulită.
Doamne ferește de un cutremur ca în Venezuela pe la noi. Murim ca șobolanii cu împuțiții de Arafat și șatra de nevolnici obezi din IGSU.
Tatǎl mut
(capitol din noua mea carte “Şcoala Vietzii”)
Dacă ești copilul unui tată mut, așa cum sunt eu, o să înțelegi mai bine rândurile ce urmează. Tata mai trăiește și va citi aceste rânduri, așa că mie mi-e și mai complicat să le scriu.
Ca un elefant în magazinul de porțelanuri, tatăl mut este cel care nu știe să se comporte în cămara cu sentimente. Mulți dintre tații muți au avut tați și mai bruți care i-au bătut când erau copii, i-au ignorat, nu le-au oferit nici măcar o mângâiere, căci asemenea gest era considerat o treabă muierească, așa că au replicat și ei acest comportament pentru următoarea generație.
Tații muți nu sunt musai bețivi, curvari sau violenți, cei mai mulți dintre ei sunt pur și simplu… muți, dar bărbați care au muncit pentru familia lor, s-au spetit să fie mai bine urmașilor decât le-a fost lor. Atâta doar că nu au știut niciodată cum să spună ceva prietenesc sau cald fiicei sau fiului lor.
În cazul tatălui meu, există cumva o scuză. O scuză mare. Tata a fost aruncat pe scările unui spital și a crescut de sugar și până la 18 ani în case de copii.
A început cu orfelinatele de pe vremea lui Stalin și a terminat cu casele de copii de la începutul carierei politice a lui Ceaușescu.
A crescut un om bun, muncitor, cinstit, dar mut. Un zid cu epidermă din care doar spre bătrânețe mai răzbăteau niște declarații care aduceau vag cu sentimente sau aprecieri.
Am în bibliotecă un jurnal pe care tata îl ținea despre mine din prima zi în care m-am născut și cam până la trei ani, în care tata scria cu bucurie tot ce simțea acum că mă născusem.
Așa mi-am dat seama că tata nu a fost întotdeauna mut, dar nu am aflat niciodată ce l-a schimbat, de ce acest jurnal despre mine și mai apoi despre fratele meu nu a continuat și după vârsta de trei ani.
Tot ce știu este că a muțit treptat, până când muțenia lui s-a transformat într-o prăpastie cu frontiere atât de îndepărtate încât nu am mai reușit să ne vedem unul pe altul.
Știam că mai existăm doar prin câteva SMS-uri de genul „La mulți ani”.
Nu am nicio îndoială, știu că mă iubește. Și nu mă interesează să mi-o fi spus, mă interesa la un moment dat să îmi fi fost alături de-a lungul timpului, după ce am plecat de-acasă, mi-aș fi dorit să îl fi simțit când îmi era greu și mi-a fost greu de foarte multe ori în viață.
Au fost momente în care nu avea cum să știe că mi-e greu, bine, nu că s-ar fi interesat.
Dar au fost momente în care nu avea cum să nu știe că mi-e greu. Am devenit așa de celebru oarecum încât căcaturile prin care am trecut au devenit știri naționale.
Gen când, în 2019, niște traficanți de droguri periculoși mi-au distrus mașina. Niciun semn.
Muțenia s-a extins atât de mult încât azi, deși mai comunicăm, mă lasă rece că o facem.
La 47 de ani, consider că trei decenii de muțenie sunt suficient de mult timp încât să nu mă mai intereseze că vrea să își repare cu mine nereparatele, doar ca să plece el liniștit din această lume. Și mai consider că pe unii oameni nu mai merită să îi ierți, chiar dacă e vorba despre tata, în exemplul meu.
Iertarea e un act de caritate inutil și, dacă tot am zis de ce nu cred că morții trebuie vorbiți numai de bine, tot eu o să zic că iertarea făcută „fiindcă așa se cuvine” e un act îngrozitor de puturos de ipocrizie.
Sunt mândru de mine că am depășit bariera muțeniei, că nu am o problemă să îi spun copilului meu „te iubesc”, să îi spun soției mele „te vreau” și „te iubesc”, că mine mai există o grămadă de copii de tați muți care au ales să schimbe macazul muțeniei.
N-am vrut să fiu ca tata, să spună copilul meu despre mine că-s omul care l-a iubit o viață întreagă fără să i-o spună niciodată, care nu i-a zis „sunt mândru de tine” nici la olimpiadă, nici la nuntă. Şi nu vorbele ar fi contat aici, ci prezența constantă. Nu a fost cazul.
Mă bucur că am rupt lanțul de bărbați idioți care și-au găsit drept scuze foametea, războiul, colectivizarea sau comunismul, fiindcă eu consider că în timpurile cele mai grele iubirea te poate salva, mai ales dacă o oferi și cu atât mai mult dacă o cauți. A fi un tată bun înseamnă mai ales să nu fii mut, fiindcă o mângâiere sau un gest de susținere nu înseamnă pizdificarea meseriei de tată, ci înnobilarea ei.
Mă piș pe pedagogia întregii linii bărbătești din trecut, aia cu bărbatul nu plânge, nu se văicărește, ci rezolvă.
„Ce rezolvi cu vorba?” — asta e toată filozofia emoțională primită de tații noștri ca moștenire, eu am renunțat la această moștenire, fiindcă eu cred în cuvinte, poate și de aia am ales să trăiesc din ele.
Când singurul tău alfabet sufletesc e compus doar din litera tăcerii, când tăcerea sau absența se traduc prin nivelul maxim de intimitate de care e capabil, tu, tată mut, să nu crezi că ai fost un tată bun.
Faptele hrănesc, dar cuvintele rămân — iar un copil are nevoie de amândouă: trei kile de cartofi țin de foame o săptămână, dar „sunt mândru de tine, fata mea” ține o viață.
Analfabetismul ăsta sentimental moștenit a distrus sufletește sute de copii ca mine, ajunși azi „oameni mari” care s-au străduit poate mai mult decât trebuia să facă, să dreagă, să realizeze, doar cu speranța deșartă de a debloca un „mă bucur pentru tine, fiule”.
Limba sentimentelor se învață acasă, alături de limba țării în care te-ai născut. Eu am ales altă cale și sunt mândru de asta. Chiar foarte mândru.
Dar sunt mulți copii de tați muți ce trebuie treziți la realitate, fiindcă au ieșit în lume cu un vocabular sufletesc de douăzeci de cuvinte când limba sufletească are mii de forme, mai ceva ca mandarina.
Iar dacă ești un tată mut, tu, cel care citești asta, ei bine, să știi că, incredibil, pentru această situație putem anula impasul, căci, ca orice limbă, și de-ar fi punjabi, ea poate fi învățată chiar și la 60 de ani, e drept, mai greu, mai cu poticneli, dar sigur poate fi învățată.
Nu poți vorbi copilului tău într-o limbă pe care n-ai auzit-o niciodată vorbindu-se — decât dacă o înveți, la maturitate, deliberat, cu stângăcia cu care se învață orice limbă străină după 30 de ani.
Eu nu mai am motive să deschid inima tatălui meu, am renunțat, sunt însă bucuros că și-a deschis-o singur pentru băiețelul meu și atunci consider că și-a plătit „factura” față de mine.
Dar tu, dacă ești fiul unui tată mut, nu mai aștepta să înceapă el. Nu poate. Are 70 de ani de cazier sufletesc că nu poate și sistemul lui nervos nu se recablează la vârsta asta din inițiativă proprie.
În familia voastră, cineva trebuie să spargă zidul și singurul cu mâna liberă și viguroasă ești tu, e aceeași lege ca la mândrie: cred că trebuie să cedeze nu ăla mai slab, ci ăla care mai poate.
Și nu-l chema la ședință de terapie gen „Tată, hai să vorbim”, fiindcă va fugi în zece secunde. Bărbații din generația lui nu vorbesc față în față; vorbesc umăr la umăr. Poate în mașină, poate la pescuit, la tăiat lemne, la meci — doar așa cuvintele vor ieși și doar „pe sub mână”, așa cum a fost învățat să ia salam pe vremea comuniștilor.
Fă cumva sǎ creezi situațiile astea, inventează un “confesional” potrivit pentru “specia” lui — și a ta.
Nu-i reproșa lucruri, întreabă-l de viața lui, nu de sentimentele lui.
Azi, bătrânilor nu li se mai pun întrebări, din păcate, dar la tații muți, întrebarea despre trecut e singura cheie care se potrivește, fiindcă trecutul e terenul lui sigur, haha, e atât de simplu acolo pentru el, nu i se cere să simtă acum, ci doar să povestească despre „atunci” – cum era în armată, ce a făcut cu primul lui salariu, cum a cunoscut-o pe mama și, mai ales, cum era tatăl lui cu el.
Îți vei da seama repede cât de sărac e arborele lui genealogic sufletesc și ți se va face, pentru prima dată, nu ciudă, ci milă de băiatul care a fost. Cu mila aia de fiu poți să îi fuți una în cap mai târziu, moral zic, ca să îi resetezi Windows-ul vechi sentimental și să îi instalezi un nou limbaj de programare.
Apoi spune-i tu ceva, poate doar o singură propoziție: „Tată, știu că la noi în casă nu se vorbesc d-astea, da’ vreau să știi că ți-s recunoscător și că te iubesc.” Atât.
Vei vedea că în timp o să apară multe schimbări, și toate în bine, deși e foarte posibil să pățești ca mine, există tați unde zidul e antiatomic.
Fă oricum ce ți-am zis, o dată, cinstit, la momentul potrivit, fiindcă nu te costă nimic, dar poți câștiga totul, cu puțin noroc.
Iar cu copilul tău nu mai pierde vremea. Lasă after-school-ul și lecțiile de mandarină pe care i le plătești, fii alături de copil și cu mângâierea unei aprecieri: „draga lui tata, ești foarte tare”.
Rupe blindajul prostiei sentimentale și vei muri fericit, fiindcă vei ști măcar un lucru: copiii tăi vor ști că tatăl lor i-a iubit și le-a mângâiat aripile ca să zboare mai bine prin furtunile vieții.
Nu ai rezervat încǎ noua mea carte?
Dă un email aici pentru precomandă:
M a intrebat ieri un prieten, ce am cu Bolojan?
de Dan Dinu
I am raspuns: e simplu, mi a bagat mana in buzunar.
Si o sa incerc o explicatie pt toate creierele spalate:
1. Bolojan avea o problema a deficitului bugetar. In acelasi timp, daca ridica gradul de colectare al TVA din Romania, de la 65%, la media europeana de 95%, problema deficitului era rezolvata. Dar ca sa faca acest lucru, ori trebuia sa introduca taxarea inversa si atunci deranja bancile, pt ca le lua din volumele de tranzactionare si ar fi sunat ambasadele - a caror sluga este Bolojan. Si ghiciti care ambasade? Pai tocmai cele ale Germaniei si Frantei, de unde Bolo isi ia lumina. Ori ar fi trebuit sa se ia…