Opus nr. 665 - Poporul nǎsos cu inima cât un Ararat. Credincioşii pe care nu îi ştii. Cum stǎ Armenia cu democrația când e înconjuratǎ de giganți şi duşmani.

Mi s-a pǎrut vesel sa pornesc la drum cu voi în acest nou episod al jurnalului meu de cǎlǎtorie cu un comentariu inspirat al unei cititoare despre armeni:

Sunt năsoși. Dar nu toți. Au trăsături aspre, mulți dintre ei, dar nu sunt urâți.

Foto sus: unul dintre cei mai celebri năsoși actori armeni.

Nasul armenesc este mai mult decât un nas. Este un fenomen aparte. Antropologii au stabilit că lungimea sa medie este de aproximativ 58 mm — a doua cea mai mare din lume, după cea a kurzilor.

Să știți însă că nu este deloc obligatoriu să întâlniți la tot pasul un nas armenesc de calibru.

În folclorul local circulă și credința că nasurile mari, „adevărate”, își aleg purtătorii dintre cei meniți să fie oameni speciali.

Cher… chiar dacă și-a operat „gogoșarul”.

Celebrul Charles Aznavour avea în tinerețe o „cârmă” impresionantă. Până la urmă, și el și-a ajustat-o.

Actorul sovietic armean Frunzik Mkrtchyan era… nǎsos olimpic.

Mare, cărnos și extrem de expresiv, nasul armenesc ocupă aproape jumătate din chipul unui armean.

Când un armean cu un nas cu adevărat armenesc se înfurie, acesta pare un paratrăsnet care conduce furia electrică din norii sprâncenelor sale.

Iar când e bine dispus sau râde în hohote — nasul i se întinde parcă peste întreaga față, exprimând bunăvoință și prietenie. Nasul armenesc e un turnesol sufletesc fiind capabil să exprime uimirea, admirația, așteptarea, teama, hotărârea și orice altă emoție.

Atât de important este nasul pentru armeni, încât în centrul Erevanului a fost ridicat chiar și un soi de monument al nasului.

Sculptura a devenit una dintre atracțiile preferate ale turiștilor. În realitate, nu este un monument dedicat nasului ca trăsătură anatomică, ci o lucrare din bronz, cu tentă umoristică, dedicată celebrului compozitor sovietic armean Arno Babajanian, posesor al unui nas impresionant în toate sensurile cuvântului.

Inaugurat în urmă cu peste un deceniu, monumentul a primit rapid porecla de „Monumentul Nasului”.

Punând accent pe un anumit detaliu al fizionomiei lui Babajanian, sculptorul David Bejanyan a evidențiat, în același timp, identitatea sa armeană — un aspect pe care autoritățile sovietice au încercat cât au putut să îl estompeze. A făcut-o prin intermediul nasului armenesc.

Când „lovește”, nasul armenesc nu ține cont nici de sex, nici de vârstă.

Dar cred că, dacă o armeancă v-ar invita la o cafea, ca bărbați n-ați avea prea multe de comentat.

În ciuda istoriei pline de ghinioane, poporul a rămas inimos și, în general, vesel.

Și tare ospitalier. Față de georgieni, e o mare diferență. V-am zis, am plecat din Armenia neiritat, ceea ce e rar la mine, m-am simțit minunat cât am stat acolo.

De exemplu, când doamna din poză ne-a văzut însetați și ne-a zis că, la 40 de grade, cea mai indicată e o bere rece la PET:

Avea undeva pe o masă un pește afumat și o ceapă, i-am zis că mi-e foame, mi-a dat ce avea (i-am lăsat bănuți, stați liniștiți, deși a vrut să-mi dea merindea pe gratis):

Nu sunt prea obișnuiți cu turiștii, dar nu se comportă prost deloc cu ei. Caucazul are această problemă a limbii engleze, foarte puțini o parlesc.

Însă ne descurcăm mereu. În fiecare țară, căutăm un studio foto „clasic” și ne facem o fotografie „clasică”:

În fiecare țară, eu țin morțiș să ajung în piața de legume, fructe și carne.

Așa am făcut și la Erevan:

În locurile astea, totul e posibil. Într-un magazin de votcă, l-am găsit pe el. Citea Biblia armenească.

Vă zic imediat de ce, fiindcă de la fotografia asta începe o mare poveste.

Pentru genul acesta de experiență, mă duc mii de kilometri oriunde în lumea asta.

Să vezi un creștin citind o carte sfântǎ și afișând o cruce creştină într-un magazin de votcă, asta e semn clar de la viață că Dumnezeu există.

Asa ca am și intrat și am cumpărat o sticlă.

Nu-i o întâmplare crucea asta din magazinul de votcă.

Nu-i o întâmplare nici credința în Armenia.

Armenii sunt cel mai vechi popor creștin din lume, primul stat din istorie care a adoptat creștinismul ca religie de stat, în anul 301 d.Hr., sub conducerea regelui Tiridate al III-lea și prin predica Sfântului Grigorie Luminătorul. Atentie, asta s-a întâmplat cu mai bine de un deceniu înainte ca Imperiul Roman să “legalizeze” creștinismul prin Edictul de la Milano.

Sigur, ca în orice poveste ce priveste creştinismul, din punct de vedere teologic și confesional, situația este nuanțată prin prisma separărilor istorice din interiorul Bisericii.

Exista două familii ale Ortodoxiei: cea orientalǎ şi cea rǎsǎriteanǎ.

Cea orientalǎ din care face parte Biserica Apostolică Armeană (alături de copți, etiopieni și sirieni) s-a separat de restul lumii creștine în anul 451 d.Hr., în urma Sinodului Ecumenic de la Calcedon, din cauza unor neînțelegeri lingvistice și teologice privind natura lui Hristos. Nici 150 de ani nu le-a luat armenilor ca sǎ işi marcheze din nou teritoriul demnitǎții printr-un nou conflict.

Ortodoxia Răsăriteană din care fac parte românii, grecii, rușii, sârbii etc s-a separat definitiv de Biserica Catolică mult mai târziu, în anul 1054 (Marea Schismă).

Sunt armenii ortodocşi? Sau ce sunt????

Nouă, românilor, ni se pare automat că armenii sunt „ortodocși ca noi”. Nu sunt.

Biserica Apostolică Armeană nu e în comuniune cu Bucureștiul, cu Moscova sau cu Constantinopolul de mai bine de o mie cinci sute de ani.

Despărțirea s-a produs în 451, la Sinodul de la Calcedon, unde episcopii imperiului au decis formula oficială despre Hristos: două firi, dumnezeiască și omenească, unite, dar neamestecate.

Armenii n-au fost acolo., dar nu din fițe teologice, ci pentru că exact în acel an, la Avarayr, își dădeau sângele în luptă cu Persia, care voia să-i convertească cu forța la zoroastrism.

Au pierdut bătălia, și-au păstrat credința, iar când s-au întors la masa discuțiilor, armenii au respins formula de la Calcedon.

Armenii mărturisesc o singură fire a lui Hristos, în care divinul și umanul sunt unite deplin — poziția se numește miafizism, iar armenii se enervează sincer când sunt făcuți „monofiziți”, termen pe care îl consideră o etichetă calomnioasă lipită de rivali. Azi, o sa vi se para ca e o tampenie de nuanta, dar pentru secolul V, era chestiune de viață, imperiu și anatemă.

Paradoxul de identitate al Bisericii Armene este greu de înțeles și „mestecat”.

Pe „firma” Bisericii Apostolice Armene nu scrie „ortodoxă”, deși este ortodoxă până în măduvă — ba aș zice că este mai ortodoxă decât multe biserici ortodoxe din lume.

„Ortodox” înseamnă dreaptă credință, atât, iar armenii sunt convinși de o mie cinci sute de ani că ei au păstrat-o pe cea dreaptă și că devianții sunt ceilalți, calcedonienii, cei care au cedat presiunii imperiale.

Numele oficial complet e Biserica Apostolică Armeană — apostolică la propriu, pentru că își trage întemeierea din predica apostolilor Tadeu și Bartolomeu, veniți în Armenia în secolul I, cu două sute de ani înainte de botezul oficial al regatului.

Doar că istoria funcționează ca dreptul mărcilor - cine câștigă primul înregistrează brandul. Apoi nu mai poți sǎ îi spuişsampanie, ci îi spui cava.

Familia bizantină, cu imperiul și apoi cu Rusia în spate, a rămas cu eticheta de „ortodoxie răsăriteană”, iar bisericile care au refuzat Calcedonul — armenii, copții egipteni, etiopienii, sirienii, malankarezii din India — au fost catalogate drept „ortodoxe orientale”.

Distincția e o dumă diplomatică de secol XX, nu musai corect traductibilă în română, unde „răsăritean” și „oriental” sunt fix același cuvânt.

Avem, așadar, două familii care se numesc identic, cred aproape identic și nu se împărtășesc împreună de cincisprezece secole.

Ca in filmele cu prosti dogmatici, în 1990, la Chambésy, comisiile teologice mixte ale celor două ortodoxii au ajuns la concluzia că disputa hristologică fusese în bună măsură o neînțelegere de vocabular — ambele mărturisesc același Hristos deplin Dumnezeu și deplin om, ambele condamnă aceleași erezii.

O mie cinci sute de ani de schismă pentru o problemă de traducere!

Şi încă pe atâta de orgolii!

Comuniunea, evident, tot nu s-a restabilit, v-am zis, e despre orgoliu - Bisericile pot ierta orice, dar nu vor recunoaște că s-au certat degeaba.

Armenii țin Crăciunul pe 6 ianuarie, pentru că n-au adoptat niciodată data de 25 decembrie și sărbătoresc Nașterea și Botezul împreună, ca în creștinismul timpuriu.

La liturghie folosesc pâine nedospită și vin neamestecat cu apă, ca latinii, nu ca ortodocșii.

Slujba se ține în grabar, armeana clasică, o limbă pe care credincioșii o înțeleg cam cât înțelege românul de rând mandarina.

Au khachkarurile, crucile de piatră dantelate, unicat mondial protejat de UNESCO, și au păstrat până azi mataghul, jertfa rituală de animale, o fosilă vie din creștinismul primelor secole. Iar în vârf nu stă un patriarh dintr-o pentarhie imperială, ci Catholicosul Tuturor Armenilor, la Ecimiadzin, în cel mai vechi scaun episcopal cu catedrală din lume, ridicată la începutul anilor 300.

Catholicosul, un soi de preafericit al armenilor, a fost mereu important.

Este şi azi, dar, azi, circul e imens. Exact acum o zi eram în Erevan când a troznit vestea:

E mare circ aici.

Biserica Apostolică nu e o instituție oarecare în Armenia — e coloana vertebrală a supraviețuirii.

A ținut poporul în viață sub perși, sub otomani, a trecut cu poporul prin genocid, prin sovietizare. Și azi această biserică e acum în război deschis cu propriul guvern. Procuratura a deschis dosar penal Catholicosului Karekin II și i-a interzis să părăsească țara — o premieră absolută: nici Imperiul Otoman, nici Rusia țaristă nu au adus vreodată acuzații penale unui Catholicos al Tuturor Armenilor.

Bǎ, e incredibil. Otomanii, care au măcelărit un milion și jumătate de armeni, n-au făcut asta. Premierul Pashinyan a făcut-o. Șase episcopi au fost puși sub acuzare, alți patru sunt în închisoare, iar soția premierului a comparat clerul cu pedofilii.

De unde a pornit scandalul?

Conflictul dintre premierul armean Nikol Pashinyan și Catholicosul Karekin al II-lea, liderul Bisericii Apostolice Armene, e o luptă politică și instituțională de lungă durată, care s-a accentuat considerabil după războiul din Nagorno-Karabah din 2020 și s-a transformat într-o confruntare deschisă.

După înfrângerea din 2020 și, ulterior, pe fondul acordurilor de delimitare a frontierei cu Azerbaidjanul din 2024, Catholicosul Karekin al II-lea și înalți prelați ai bisericii l-au acuzat pe premier de trădare și au cerut în mod repetat demisia guvernului.

La rândul său, Nikol Pashinyan a trecut la contraatacuri verbale dure, acuzând conducerea bisericii de interferență politică și sugerând că liderii religioși ar servi interese din afara țării sau ar ignora regulile canonice, cerând public alegerea unui nou Catholicos.

Bătaia este pe viață și pe moarte politică.

Mie îmi place de Pashinyan, deși are deja abordări dictatoriale. Realitatea este însă că nu el a început cu băgatul în seamă, ci Catolicosul Karekin al II-lea.

Mai există însă și o altă realitate: Karekin al II-lea are dreptate când spune că Pashinyan a fost foarte slab în 2020, în timpul intervenției militare a Azerbaidjanului.

Nu are sens să vă bag în chichițele politicii armenești la zi, deși sunt teribil de documentat. Cert e că… lucrurile sunt mereu complicate în Armenia.

Ortodoxia răsăriteană s-a construit pe schelet de imperiu: Bizanț, apoi Moscova, biserici universale care binecuvântează puterea și se ceartă pe teritorii canonice.

Biserica armeană, repet, e biserică de popor, nu de imperiu. Nu vrea să convertească pe nimeni, nu are pretenții universale, există pentru un singur neam și doar pentru el.

Când statul armean dispărea de pe hartă — și a dispărut cu secolele — Catholicosul devenea statul: ținea evidența, negocia cu sultanii și șahii, păstra limba și memoria.

De asta un premier care atacă biserica nu atacă acolo o instituție, ca Macron pe episcopii francezi, ci atacă organul care a jucat rolul de stat de rezervă timp de o mie de ani. Iar biserica, la rândul ei, s-a obișnuit să se considere proprietara identității naționale, cu tot cu drept de veto asupra politicii. Doi suverani pe un singur popor mic dau un rezultat cu virgula.

Tot v-am zis de conflictul cu Azerbaidjan.

În septembrie 2023, ofensiva-fulger azeră a readus Karabahul sub control de la Baku și peste 100.000 de armeni au fugit din enclavă. O sută de mii de oameni!

Raportat la populație, e ca și cum România ar primi peste noapte șase-șapte sute de mii de refugiați care sunt, culmea, tot români.

Oameni care și-au lăsat casele, morții și bisericile de o mie de ani în urmă.

Pe astia, amarati si fara de casa, premierul lor, Nikol Pashinyan, i-a făcut „fugari” în plină ceartă cu un refugiat, la metrou, în campanie electorală — apoi Nikol a negat, apoi s-a scuzat în aceeași seară.

Așa arată politica armeană: totul se joacă la sânge, la metrou, în biserică, pe stradă.

Scurt portret obiectiv al lui Pashinyan

Nikol Pashinyan e un soi de Cǎlin Georgescu combinat cu Marian Vanghelie.

Exagerez un pic, dar cam pe acolo, cǎci e un lider cu o dinamică politică extrem de polarizantă, a avut o ascensiune meteorică pe fondul furiei populare lovindu-se razant de realitățile brutale ale puterii geopolitice.

Fost ziarist și activist intransigent, şi-a clǎdit imaginea omului simplu devenit tribun al străzii, păstrând și astăzi un stil vestimentar și de comunicare direct, adesea neconvențional, prin transmisiuni live pe rețelele de socializare de la volanul mașinii sau în timpul alergărilor de dimineață.

Dar aceastǎ apropiere cultivată cu atenție de la om la om ascunde însă un tactician politic extrem de tenace, cu o voință de fier și o reziliență rară, capabil să supraviețuiască unor crize majore care ar fi scufundat alți politicieni.

În relația cu publicul, Pashinyan e mare populist, întruchiparea purității anticorupție, zbierând mereu cǎ adversarii săi reprezintă sistemul vechi, corupt și oligarhic.

Această abordare i-a adus o loialitate aproape oarbă din partea unei părți a populației, cam ca la CG, dar asta a fracturat profund societatea armeană, transformând orice dezbatere politică într-o confruntare existențială între bine și rău.

Psihologic, el pare să sufere de un mesianism politic accentuat, fiind convins că doar el poate ghida națiunea, o trăsătură care îl face refractar la critici și extrem de suspicios față de opiniile avizate ale experților.

În momentele de criză acută, cum a fost înfrângerea devastatoare din războiul din Nagorno-Karabah din 2020, această inflexibilitate s-a manifestat printr-o ezitare urmată de o raționalizare rece a eșecului, mutând mereu responsabilitatea pe seama trădătorilor interni sau a conspirațiilor externe, în timp ce el însuși rămâne de neclintit pe poziție.

Pragmatismul său extrem din ultimii ani l-a făcut să reconfigureze radical politica externă a Armeniei, încercând o desprindere dureroasă din orbita tradițională a Rusiei și o apropiere prudentă de Occident, nu din dragoste ideologică pentru valorile liberale, ci dintr-un instinct de supraviețuire politică și națională.

Pashinyan e cumva un portret viu al paradoxului modern: un lider idealist la origini, devenit un realist cinic al supraviețuirii, prins între trauma unei națiuni rănite istoric și propria sa ambiție de a rescrie identitatea politică a Armeniei după chipul și asemănarea sa.

Sincer, nu mi se pare un om rău intenționat, chiar dacă ideile lui îi isterizează pe tradiționaliști.

E o realitate crudă că Armenia e mică și săracă, așa că ideea lui Pashinyan de mai jos a stârnit mari discuții, deși eu o văd ca foarte bună: decât să mai pățești rușini precum 2020 cu Nagorno, nu mai bine începi să faci business cu azerii?

V-am zis, e polarizant acest Pashinyan. Şi stǎ la putere deja de 6 ani.

Asta e culmea, cǎ poporul nu-l detestǎ pe Pashinyan. Tocmai ce l-a votat pe 7 iunie 2026, cand partidul lui Pashinyan a luat 49,81%, iar principala opoziție pro-rusă, alianța miliardarului Samvel Karapetyan, doar 23%.

În condițiile în care Rusia a derulat campanii masive de dezinformare și a plănuit inclusiv transportarea armenilor din Rusia la vot.

Acum câteva zile a fost numit premier.

Omul care a pierdut Karabahul, care își arestează episcopii, care negociază cu călăul de la Baku — a câștigat detașat.

De ce? Pentru că armenii au făcut un calcul pe care si noi, românii, îl facem din decembrie ‘89 încoace: mai bine un viitor incert decât un trecut garantat. Iar trecutul armenilor e un coşmar cu sediul la Moscova.

Românii cam uită ce mui ne-a dat Rusia, armenii nu uită.

Fiindcă marea poveste a Armeniei moderne e un divorț. Când Azerbaidjanul a atacat, Rusia — aliatul de tratat, garantul de securitate al Armeniei— s-a limitat doar la o misiune de „constatare a faptelor”.

Mare greşealǎ a lui Putin.

Abandonul a alimentat un val anti-rusesc fără precedent, Armenia și-a înghețat participarea la Organizația Tratatului de Securitate Colectivă (OTSC e o alianță militară regională din Eurasia, formată din câteva state foste sovietice și condusă în principal de Rusia), iar importurile de armament rusesc au căzut de la peste 90% la sub 10%, locul Moscovei fiind luat de Franța și India.

Pashinyan i-a transmis lui Putin, politicos dar fără echivoc, că Armenia e o democrație în care cetățenii, nu președinții străini, decid direcția țării.

Să nu vă plictisească ce scriu aici. Jurnalele de călătorie ale lui Liviu Alexa sunt menite să vă bage ceva în cap despre lumea asta mare și ciudată, nu să fie musai divertisment.

Pentru că am vizitat și Georgia, acum și Armenia, nu o să mă întrebați, dar mă întreb eu singur: care țară e mai europenismofilă? (am inventat cuvântul ǎsta)

Da, ŞI Armenia visează la Europa. Dar nu au nimic de pus pe masǎ. N-au mare, n-au proturi ca georgienii, la Batumi şi Poti.

În octombrie 2023, Pashinyan a declarat în Parlamentul European că Armenia e gata să se apropie de UE atât cât consideră UE că e posibil.

O inițiativă cetățenească a strâns zeci de mii de semnături, iar în martie 2025 parlamentul a votat legea privind începerea procesului de aderare — lege, nu declarație de presă.

Dialogul de liberalizare a vizelor a pornit în 2024, primele pașapoarte biometrice apar în a doua parte a lui 2026, iar Pashinyan promite călătorii fără vize până în 2029. În mai 2026, summitul Comunității Politice Europene s-a ținut la Erevan, cu von der Leyen lăudând progresele făcute.

Dar sunt numai triluri de sirenǎ.

Realitatea e că Armenia n-are nicio șansă strategică la aderare în orizontul vizibil.

Prima problemă: geografia.

Armenia nu are graniță cu UE și nici măcar cu o țară candidată funcțională — singura ei punte spre Europa e Georgia, care tocmai a luat-o în direcția opusă.

De când Rusia și-a lansat invazia pe scară largă împotriva Ucrainei, Georgia și-a schimbat dramatic politica externă.

La scurt timp după ce a solicitat și a obținut statutul de țară candidată la Uniunea Europeană în 2023, relațiile sale cu blocul comunitar s-au deteriorat profund, la fel și cele cu Statele Unite.

În schimb, Tbilisi a căutat noi parteneri în Asia și Orientul Mijlociu și a ajuns la o înțelegere informală cu Rusia pentru a limita efectele negative ale războiului din Ucraina asupra Georgiei.

Schimbarea de direcție în politica externă a fost însoțită de o înăsprire constantă a represiunii interne.

Guvernul a intensificat presiunile asupra ONG-urilor finanțate de Statele Unite și Uniunea Europeană, precum și asupra opoziției politice puternic pro-occidentale, acuzându-le că sunt instrumente ale unor forțe din Occident care vor să folosească Georgia drept armă împotriva Rusiei, fără să țină cont de consecințele pentru poporul georgian.

Partidul aflat la guvernare, Visul Georgian (Georgian Dream), susține că atât politica sa externă, cât și cea internă fac parte dintr-o strategie unitară menită să asigure supraviețuirea statului. Criticii afirmă însă că adevăratul obiectiv al partidului este doar consolidarea propriei puteri.

Armenia vrea, dar…

… e o țară fără ieșire la mare, fără vecinătate europeană, cu 80% din granițe închise, nu se integrează într-o piață comună.

A doua problemă: dependența nedigerată de Rusia.

Armenia e membră a Uniunii Economice Eurasiatice, clubul vamal al Moscovei, incompatibilǎ juridic cu piața unică europeană — nu poți fi cu curu-n ambele, cum nu poți fi însurat cu două neveste care se urăsc.

Mai am: gazul vine de la Gazprom, calea ferată a armenilor e operată de ruși, iar la Gyumri stă în continuare baza militară rusă 102, cu contract de închiriere până în 2044.

UE, la summitul de la Erevan, a oferit tot ce se putea în afară de esențial: programe, fonduri, cooperare, dar nu perspectivă de aderare.

Bruxelles-ul a învățat din Ucraina cât costă promisiunile făcute unei țări aflate în raza de foc a Rusiei.

Și atunci de ce mai speră armenii la UE? Pentru că europenismul armean nu e despre Bruxelles, e despre a nu mai fi singuri cu Rusia în cameră.

Planetele s-or mai putea alinia pe cer, dar geografiile nu.

Nu stiu cum sǎ vǎ desenez mai bine.

Regiunea e un hamburger: Rusia e chifla de deasupra, mare, pufoasă și convinsă că ea e tot sandvișul.

Dar nu e. Mai e Turcia.

Turcia e chifla de jos, care ține de fapt toată construcția și fără care nimic nu stă în picioare.

Între ele, umplutura. Azerbaidjanul e carnea: singurul ingredient cu grăsime — petrol și gaz — pe care ambele chifle îl vor în sandviș, motiv pentru care Baku e curtat, plătit și iertat orice.

Iranul e ceapa: nimeni n-a comandat-o, pișcă, dar scoate-o și vezi că tot gustul se schimbă. Revin la Iran imediat, fiindcǎ e interesantǎ relația armenilor cu Islamul.

Georgia e hotdogul care douăzeci de ani s-a crezut beef bourguignon francez, pe farfuria europeană, cu muștar de Dijon, dar care a fiert aşa de tare pe aragazul bǎşinilor, cǎ i s-a spart mațul.

Iar Armenia e bucata aia de tofu pe care nu o vrea nimeni: e proteinǎ fără grăsime, fără sare, fără lobby culinar.

Ia gustul a ceea ce o înconjoară și supraviețuiește doar pentru că e a naibii de greu de stricat — Armenia şade de trei mii de ani pe raftul Istoriei și încă n-a putrezit.

Să vă zic cu Islamul și relația Armeniei cu musulmanii.

Dar am limbariță, iar revin la Biserica Apostolică Armeană.

Ca să înțelegem mai bine de ce biserica e sfântă în Armenia, trebuie să “fugim” în 1915.

Imperiul Otoman, prins în război mondial și în paranoia, face mizeria genocidului.

Bărbații au fost executați pe loc. Femeile, copiii și bătrânii au fost mânați pe jos prin deșertul sirian, spre Deir ez-Zor, fără apă, fără mâncare, jefuiți și violați pe traseu.

Aproximativ 1,5 milioane de armeni au murit sau au fost exilați între 1915 și 1916.

Treceți prea uşor peste cuvintele mele - vǎ rog, puneți puținǎ greutate: un popor întreg, ras de pe harta Anatoliei, unde trăia de trei mii de ani.

Cuvântul „genocid” nici nu exista atunci — juristul Raphael Lemkin l-a inventat ulterior, referindu-se explicit, în paralel, la masacrul armenilor și la Holocaust.

Biserica a fost singurul stâlp al armenilor și a rămas alături de ei un secol și mai bine, ducând un război pe care puține popoare îl cunosc: războiul pentru dreptul de a-ți fi fost recunoscută moartea.

Bun. Cu Islamul. Interesant cu Islamul.

Dacă tot s-a specializat nevastă-mea în studiul Islamului, mai învăț și eu, studiem împreună cum se „aplică” ecumenismul prin țările în care mergem.

Cu islamul, Armenia are cea mai ciudată relație din tot spațiul creștin.

Pe harta religioasǎ, Armenia e o insulă creștină înecată în ocean musulman: Turcia la vest, Azerbaidjanul la est, Iranul la sud, plus exclava azeră Nahicevan care o gardeazǎ și dinspre sud-vest.

În Erevan, islamul, dar, practic nu există.

Armenia e cea mai omogenă etnic țară din fostul spațiu sovietic, cu vreo 98% armeni, iar musulmanii se numără în mii, nu în procente.

În tot Erevanul funcționează o singură moschee, Moscheea Albastră, construită de perși în secolul XVIII, restaurată cu bani iranieni și frecventată în principal de iranienii aflați în trecere.

Am vizitat-o.

Cea mai mare minoritate a țării nu sunt musulmanii, ci yazidiții — vreo 35.000 de oameni care au fugit, ironie completă, tocmai de persecuțiile islamului.

Armenia e, altfel spus, o țară fără musulmani, a cărei întreagă existență e dictată de vecinii musulmani.

Numai că islamul o presează diferit, în funcție de cine îl poartă.

Cu Turcia și Azerbaidjanul, două state turcice, granițele sunt oarecum sigilate.

Peste 80% din frontiera terestră a Armeniei e zid.

Armenia respiră prin două guri de aer: Georgia la nord și Iranul la sud.

Ce interesant! Cel mai de încredere vecin al primei națiuni creștine din istorie e Republica Islamică Iran.

Teocrația ayatollahilor e partenerul care ține Armenia în viață: gaz contra electricitate, drum comercial vital prin Meghri, sprijin diplomatic la fiecare strâmtoare.

Teheranul a declarat ani la rând că orice modificare a graniței armeano-iraniene e linie roșie — nu din dragoste pentru armeni, ci pentru că un coridor turco-azer prin sudul Armeniei i-ar tăia Iranului singura poartă spre Caucaz și Rusia.

Problema armenilor n-a fost niciodată islamul ca religie, ci panturcismul ca proiect politic.

Cu perșii șiiți au conviețuit, au făcut negoț, au construit cartiere întregi la Isfahan, unde comunitatea armeană prosperă și azi, cu catedrală și tot tacâmul.

Catedrala Vank din Isfahan.

Cu proiectul unirii popoarelor turcice, de la Bosfor la Marea Caspică, n-au putut conviețui, pentru că pe traseul acelei uniri stă, incomod, exact Armenia.

Genocidul din 1915 n-a fost un pogrom religios clasic, ci o operațiune de curățare a coridorului. Dacǎ priviți harta, înțelegeți totul: Armenia e dopul de piatră care desparte lumea turcică în două. Un dop nu e urât pentru credința lui, e urât pentru că stă în drum.

V-am cam ars azi cu lucruri grele pentru mintiucǎ. Dar de aia Strict Secret e un proiect media aparte.

În urmǎtorul episod ne mai relaxǎm un pic.

Economic, țara duduie. Creșterea a atins 7,2% în 2025, peste așteptări, iar aici e o poveste fainǎ: exodul IT-iștilor ruși după invazia Ucrainei a transformat Armenia într-un hub tehnologic regional, cu peste 50.000 de ingineri în 2026 și un ecosistem de startup-uri în creștere cu aproape 23% pe an.

Putin a invadat Ucraina și a cadorisit involuntar Erevanul cu un Silicon Valley de buzunar, dar profitabil.

Sǎ aveți sâmbǎtǎ fainǎ!

Ma puteti sustine cu un 26 de lei pe luna aici:

Vǎ pupǎm.