Opus nr. 669 - Duminica în care discutǎm despre otrava superbǎ a nostalgiei. Culoarea rodiei. Lacul cu elefanți. La mezanin.

Așa m-am născut, un nostalgic cronic.

Chiar exercițiul meu de culcare arată dependența mea de nostalgie: în fiecare seară, revizuiesc din plina mea viață diverse episoade, până adorm: câteodată, sap și sap și sap să îmi aduc aminte cum arăta primul nostru mic apartament de pe strada Lăcrămioarelor nr. 2, scara C, apartament 7, unde aveam numărul de telefon 063/218821.

Sau să îmi aduc aminte câte fete am dus la mezaninul lung al blocului unde ne-am mutat în alt apartament pe strada Eminescu, acolo unde am descoperit locul perfect în care mă puteam mozoli în voie cu fata mai mare din a noua, Ramona, care mă lăsa chiar să o ating „acolo”.

Eu folosesc un soi de Google Street View încă de când mă știu, și azi, cu ochii minții, pot să vă duc pe orice stradă din orice punct al orașului mic în care m-am născut, să trecem prin Parcul Mare și să vă arăt pe unde veneam cu mama de mână de la nașa mea Ibi, care îmi dădea budincă de vanilie din „gimania”.

Am avut o viață plină, aș merita, sincer, Doamne, să mă mai lași pe pământ încă pe atâta, fiindcă mi-e poftă de viață și de construit noi motive de nostalgie.

Terapeuții de azi sunt fermi: ni se spune că trecutul e o cameră din care trebuie să ieșim.

Eu cred exact invers, chiar cred că există camere din care nu trebuie să ieșim niciodată de tot.

Nostalgia nu-i slăbiciunea celor care n-au avut curaj să trăiască prezentul. Pentru mine e dovada că, undeva în timp, ceva sau cineva a contat atât de mult încât nu trebuie să moară.

Nostalgia este memoria inimii și îmi place că e așa difuză, știu, știu, prieteni, că memoria creierului începe să piardă intenționat detaliile, am văzut și eu Inception, chiar recent, a mia oară, cu fiul meu.

Acestea fiind stabilite, sǎ vǎ dau o poezie mustind de nostalgie. Poezia am scris-o într-un moment dificil al vieții mele, dar mi se pare tare frumoasǎ.

Unlucky strike (no filter)

de Liviu Alexa

cândva

tigva mea

era

un tablou cu asfalt și mingi proaspete de tenis

azi, tot ce respir

miroase a frigider nespălat

sunt fram, ursul polar ce s-a îmbătat și a mâncat

microfonul de la caraoche

simți cum se aude mirosul de sare dulce?

nu e nicio metaforă olfactivă

face doamna Ioniță ceapă călită

Și, după această poezie, am creat și pânza numărul 4 din seria „Violatorul de vrăbii”, o joacă mentală şi sufletească cu racheta inimii.

Nostalgia e o boala de care nu vreau sa ma vindec. Mai sunt bolnavi ca mine si va spun sincer, am inceput tot mai tare sa ii caut.

Un nostalgic nu poate fi nici bruta, nici om esentialmente rau la suflet, un nostalgic e un om care a trait multe, un nostalgic stie ca Omul este și tot ceea ce nu i se mai poate întâmpla niciodată.

Nostalgie. Nu-i melancolie.

Cuvântul “nostalgie” a fost inventat de un medic, Johannes Hofer, la Basel, în 1688, nenea acesta avea nevoie de un nume pentru ceea ce se întâmpla cu mercenarii elvețieni trimiși să lupte în câmpiile străine: slăbeau, nu mai mâncau, li se oprea inima în piept când auzeau, din întâmplare, un clopot de vacă sau un cântec de munte.

Le-a lipit două cuvinte grecești, întoarcerea și durerea, ca sǎ dea un nume pentru aceastǎ boală. Se spune că unii comandanți au interzis melodiile din Alpi în tabere, sub pedeapsă cu moartea, pentru că oamenii dezertau sau mureau de la ele.

Iată deci începutul: nostalgia n-a fost niciodată un sentiment blând. A fost, de la primul ei cuvânt, ceva care poate ucide un om sănătos aflat la o mie de kilometri de casă, în timp ce casa lui stă neschimbată acolo unde a lăsat-o.

Ați simțit și voi asta, și știți că acea casă, casa voastră din trecut, nu a stat chiar în loc cât timp ați îmbătrânit voi. Casa e la locul ei, dar tavanul e mai jos decât îl știați, holul e mai scurt, iar mirosul de care vǎ era dor s-a dus odată cu cei care îl făceau.

Nostalgia este, dorul după o unitate de măsură pe care am pierdut-o. Nu vrem înapoi bucătăria bunicii, vrem înapoi ochii cu care o vedeam.

De aceea, poate, este atât de greu de deosebit nostalgia de tristețe, de melancolie.

Uite, deraiez cu o poveste, ca să faceți mai bine diferența, și revin. E o poveste mică, dar cu sens. O poveste cu o blondă răvășitoare și un cântec superb ce a unit inimile.

Dați play și apoi vă zic povestea.

„Lili Marlene” s-a născut dintr-o poezie scrisă în 1915, în timpul Primului Război Mondial, de soldatul german Hans Leip, înainte de plecarea pe front. Leip iubea douǎ fete, Lili și Marleen, dar a unit în poem amintirea ambelor într-o singură femeie imaginară care își așteaptă iubitul sub felinarul de lângă cazarmă. Era, în esență, un text despre despărțire, dor și posibilitatea ca soldatul plecat la război să nu se mai întoarcă.

Poezia a fost publicată mult mai târziu, iar compozitorul Norbert Schultze a pus-o pe muzică. În 1939, Lale Andersen a înregistrat cântecul, dar la început n-a impresionat aproape pe nimeni.

Destinul melodiei s-a schimbat în 1941, când Radio Belgrad, postul controlat atunci de armata germană, a început să-l difuzeze seara, în cadrul emisiunilor pentru soldații germani din Africa de Nord.

Acolo s-a produs miracolul. Soldații lui Rommel îl ascultau în deșert, dar semnalul ajungea și la soldații britanici de partea cealaltă a frontului.

Și aceștia au început să-l asculte. Pentru câteva minute, nemții și englezii, care ziua încercau să se omoare unii pe alții, o ascultau noaptea pe Marlene Dietrich cântând despre un soldat care își amintea de iubita rămasă sub un felinar.

Tocmai de aceea „Lili Marlene” a devenit ceva mult mai mare decât un cântec german de război, a trecut liniile frontului și a fost tradus în numeroase limbi.

Marlene Dietrich, germană devenită adversară declarată a regimului nazist și plecată în Statele Unite, l-a cântat pentru trupele aliate, iar cântecul a ajuns să aparțină în același timp ambelor tabere.

Cântecul a rămas una dintre cele mai stranii forme de nostalgie produse de secolul XX: nostalgia devenită, pentru câteva minute în fiecare seară, teritoriu neutru.

---

Sǎ revenim la nostalgiile noastre

Cum ziceam, nostalgia şi tristetea nu-s surori, deşi amândouă locuiesc în aceeași cameră a corpului, undeva sub piept, și amândouă se declanșează la fel: cu un miros de tei prăfuit după ploaie, un cântec sau o rochie pe care o vedem din senin purtatǎ de altcineva.

Tristețea e temporară, frumoșii mei, nostalgia e definitivă.

Eu am toate “semnele” acestei boli incurabile.

Pǎstrez poze vechi.

Fumez tigari old school.

Cu fratele meu, Dragoş. Aveam eu 5 şi el 3.

Scriu nu cu un stilou, ci cu douǎ.

Am o grǎmadǎ de din astea. De la Adi Hǎdean, celebrul chef, am primit şi colecția veche de PIF-uri.

Dora sunt eu. Mǎ cheama şi Doru-Alin. Mama a scurtat in Doralin, copii la bloc au mai scurtat un pic şi am ajuns sǎ fiu strigat dupǎ un nume de fatǎ, haha.

Trecutul comunist.

Ce cadouri primesc de ziua mea.

Pe Ştefan l-am crescut exact in aceasta idee, luandu-l cu noi peste tot, ca sa isi faca rost cat mai devreme de amintiri.

Toata casa mea e tapetatǎ de poze mari cu noi.

Am toate cǎrțile pe care mi le-am dorit.

Am amintirile mele cǎsǎtorite cu ale Mihaelei.

Poze şi amintiri pe toți pereții.

Nostalgia asta m-a învețat: să privesc prezentul ca pe o viitoare amintire.

Nu cred că nostalgia e o slăbiciune, ci felul în care sufletul ține contabilitatea: avem un fişier Excel ce se poate instala doar acolo unde existǎ Suflet cu adevǎrat şi acolo creǎm rubrici cu ce a contat, chiar dacă la vremea aceea n-am știut, cu ce ne-a făcut oameni, chiar dacǎ pe moment nu am simțit.

Seara asta banală, cu vasele spălate de Miha care râde în bucǎtǎrie poate va fi într-o zi lucrul după care mi se strânge inima.

Ziua de ieri in care i-am facut dragoste şi apoi i-am zis ca as manca un noodles va fi poate intr-o zi lucrul dupa care ei i se va strange inima.

Da, stiu, nu ne putem trăi zilele în permanență cu această conștiință, ne-am dili.

Dar putem sǎ ne uitǎm mai bine la acea clipǎ.

Câteodată, când sunt cu Ștefan și Mihaela, le zic: acum nu facem nicio fotografie. Acum facem pozǎ cu ochii. Și stăm toți trei și privim spre ceva, ceva-ul frumos, și clipim lung, ca și cum ochii noștri ar fi diafragma unui aparat fotografic din carnea globilor oculari și ne spunem: asta e o amintire, ca o fotografie, hai să o băgăm în folderul din creier.

PS: O amintire. Ce scria la teza de românǎ porcu’ de Liviu Alexa în vârstǎ de 16 ani

Textul de mai jos l-am scris la o tezǎ la românǎ prin a unşpea. Mi-a picat ceva ce nu avusesem chef sǎ citesc, aşa cǎ am scris asta. Am luat 4. Am fost de mic cam nebunel.

“Umbra amurgului agricol se lasă. Căci a fost o zi grea pentru ciucălăi. În șoapta deja liniștită a serii, pașii agricultorilor beți se aud venind de la cârciuma aparent banală, dar îndestulător de primitoare, creuzet al vorbelor de peste zi, unde s-a împlinit samizdatul zilelor lor de trudă sudoripară.

Soarele acum nu mai contează. Dar luna? Ea ce va da agriculturii? Solitudinea de colecist a seminței bine sădite.

E searǎ. Într-un colț de țară, cormoranii așteaptă vremuri mai bune.”

---

Dacă ai ajuns până aici, înseamnă că te-a interesat, înseamnă că ai altfel de suflet. Aici, pe Strict Secret, scriu în fiecare duminică așa ceva, iar în restul săptămânii, public analize, investigații și informații mișto.

Nu fi mocangiu, susține-mă cu 26 de lei pe lună, apăsând butonul de mai jos. Dacă alegi să faci plata pe un an înainte, primești cărțile mele gratuit, cu transport inclus.

---

Galop D’Hermes şi Paddock - cele mai greu de gǎsit parfumuri ce evocǎ nostalgia

Le am eu. În sfârșit. Nu cred că sunt mulți în România care să știe de ele, și sunt și mai puțini cei care le și au.

N-aș da în viața mea un euro pe o haină de firmă, dar când am găsit Paddock, recent, la Paris, mi-am cumpărat trei! Și ultima sticlă de Galop de pe raft.

V-am mai zis și în alte dăți despre casa Hermès, una dintre cele mai premium case din fashionul mondial: francezii ăștia vând nostalgia unei lumi în care poate nici măcar n-ai trăit.

Hermès știe foarte bine să facă asta, probabil fiindcă este una dintre puținele mari case de lux care n-a reușit și nici n-a vrut să-și ucidă trecutul.

Înainte de genți, eșarfe și vitrinele de pe Faubourg Saint-Honoré a existat calul.

Thierry Hermès și-a deschis atelierul de harnașamente la Paris în 1837, într-o Europă în care calul nu era ornament, hobby de miliardar sau fotografie de Instagram, ci era util pentru transport, muncă, război, statut, distanță, plecare și întoarcere.

Aproape două secole mai târziu, calul continuă să umble prin Hermès ca o fantomă frumoasă.

În 2016, Christine Nagel, proaspăt intrată în rolul de parfumier al casei, a coborât în arhiva materială Hermès și a rămas fascinată de Doblis, o piele cu aspect de suede, foarte moale și catifelată.

Din întâlnirea cu această piele avea să apară Galop d’Hermès.

Nagel a făcut însă ceva mai inteligent decât să construiască încă un parfum „de piele”: i-a pus în față trandafirul, două materii pe care ea însăși le considera emblematice pentru Hermès și pentru parfumerie, și le-a lăsat să se schimbe una pe alta. Pielea îi ia trandafirului cumințenia florală, trandafirul îi ia pielii gravitatea, iar șofranul intră între ele și lipește povestea.

Până și flaconul este o bucată de memorie recuperată. Forma lui de etrier nu a fost desenată pur și simplu în 2016 de cineva care s-a gândit că ar da bine lângă numele Galop. Hermès s-a întors la un obiect creat pentru invitații inaugurării primului său magazin din New York, la 1 august 1930, păstrat apoi în Conservatoire des créations Hermès, și l-a readus la viață pentru parfumul lui Nagel.

Îmi place enorm ideea asta fiindcă seamănă cu ceea ce facem noi, nostalgicii cronici. Nu inventăm trecutul de fiecare dată când ni-l amintim, dar îl scoatem din depozit, îl ștergem puțin de praf, îi schimbăm lumina și îl punem din nou pe masa prezentului. Apartamentul copilăriei nu mai este apartamentul copilăriei, strada nu mai este strada aceea, mama de atunci nu mai este mama de atunci și nici noi nu mai suntem copiii care mergeau de mâna ei.

Totuși, un detaliu poate conserva absurd de mult dintr-o lume dispărută: clanța unei uși, o faianță, o sonerie, mirosul unei haine ude, un număr de telefon pe care n-ai mai putea suna pe nimeni de treizeci de ani.

Galop face exact asta cu Hermès. Nu reconstruiește anul 1837. Îl adulmecă.

Și apoi, după opt ani, povestea devine și mai interesantă.

În 2024, la Saut Hermès, competiția ecvestră organizată la Paris, apare pentru prima dată Paddock, tot creația Christinei Nagel.

Dacă Galop fusese calul trecut prin memoria elegantă a casei, Paddock coboară din șa și intră aproape brutal de concret în locul unde calul chiar trăiește.

Hermès descria prima ediție prin atmosfera boxei: piele și fân, morcov și rumeguș. Parfumul a revenit apoi, iar formula actuală evocă fânul cu dulceața lui aproape mierie, paiul, lemnul, ceara și nota ambrată, surprinzător de frumoasă, a seminței de morcov.

Pentru mine, Paddock este o minune.

Galop este mișcarea. Paddock este locul.

Galop este calul care a plecat. Paddock este mirosul rămas după el.

Nu sunt oficial două jumătăți ale aceluiași parfum și nici n-ar trebui forțată povestea până acolo.

Au fost create în momente diferite și cu intenții diferite. Dar puse una lângă alta spun fără să vrea o poveste extraordinar de coerentă despre nostalgie, fiindcă nostalgia însăși are aceste două componente: lucrurile care au plecat și locurile în care ele au fost cândva.

Poți uita chipul exact al cuiva și să-ți amintești perfect camera în care l-ai iubit. Poți să nu mai știi ce ai vorbit într-o după-amiază din 1989 și să știi unde bătea soarele pe covor. Poți uita o vacanță întreagă și, patruzeci de ani mai târziu, să te lovească în piept mirosul unei creme de plajă. Creierul face o selecție complet nedemocratică a trecutului nostru și, culmea, nasul pare uneori să primească cheia arhivei.

Paddock mi se pare parfumul acestei arhive.

De aceea, dacă ar trebui să le port ca pe o singură poveste, aș pune Paddock înainte și Galop după.

Ştiu, Galop e “de femei”. Eu îl port.

Paddock este dimineața înainte de plecare, când încă sunt toate acolo: grajdul, fânul, lemnul, paiele, calul, omul. Galop este clipa în care ceva pornește și nu mai poate fi oprit.

Iar între ele se află exact locul în care începe nostalgia.

Fiindcă nostalgia nu apare cât timp lucrurile sunt încă ale tale. Nu ți-e dor de camera în care dormi în seara asta și nu ți-e dor de mâna pe care încă o ții în mâna ta.

Nostalgia are nevoie de o… plecare, chiar dacă atunci când plecarea se întâmplă nu știm că asistăm la ea.

Abia mai târziu înțelegem.

Și atunci începem să căutăm Paddock-ul nostru: locul în care lucrurile erau încă întregi. Iar în mintea noastră auzim Galop-ul lor îndepărtându-se.

Poate de aceea cele două parfumuri ale Christinei Nagel mă ating mai mult împreună decât separat. Unul miroase a ceea ce rămâne, celălalt a ceea ce pleacă, iar între ele se află nenorocirea superbă de a fi om: avem suficientă memorie ca să ne amintim ce am avut și suficient de puțină putere încât să nu putem aduce nimic înapoi.

Putem însă, din când în când, să deschidem o sticlǎ de parfum.

Și pentru câteva secunde să se deschidă și ușa spre timpul “de atunci”.

---

Nostalgia unui vinil: “Lacul cu elefanți” de Mihai Tican Rumano

L-am ascultat de o sută de ori în copilărie. Mai ales în vacanțele de iarnă, când nu prea aveam ce face, aveam 8 sau 9 ani când a apărut acest vinil.

Azi îl ascult cu băiețelul meu. O să pun mai jos înregistrarea și pentru tine, o dramatizare radiofonică de excepție cu Florin Piersic, Aurel Rogalski, Ion Manta și Constantin Brezeanu.

Dar cine e Mihai Tican Rumano, necunoscutul român care a scris asta? Eheeei, băiatul ăsta a fost un om excepțional, păcat că a intrat în negura uitării.

Doar nostalgici cronici ca mine îl mai pomenesc.

Am furat din Adevǎrul o biografie corectǎ:

Născut în 1893, în comuna argeşeană Berevoeşti, Mihai Tican Rumano a avut o viaţă demnă de un roman. La 15 ani, ajunge băiat de prăvălie la un negustor din Câmpulung-Muscel, iar apoi fuge la Bucureşti, de unde ia drumul Brăilei, ajungând apoi la Constanţa. De aici va călători şi va scrie aproape patru decenii pe tot Globul.

Mihai Tican Rumano a stat la Constanţa o scurtă perioadă, iar apoi s-a îmbarcat ajutor de bucătar pe un vas sub pavilion italian. După ce stă câteva luni vânzător la un anume Don Rafael din Neapole, Mihai Tican îşi continuă călătoria până la Mogadiscio, capitala Somaliei. Se urcă apoi pe un vapor cu destinaţia Argentina, ţară în care scriitorul a gustat toate bucuriile şi deznădejdile vieţii de hazard.

In Argentina, Mihai Tican începe o existenţă tulburătoare, aventuroasă, cu peripeţii oferite de miracolul unei lumi care-şi schimbă succesiv decorul. În cei 14 ani cât a stat în Argentina, Mihai Tican-Rumano va fi, rând, pe rând, hamal, şofer şi publicist. La Buenos Aires este luat sub ocrotire părintească de o familie care-i oferă posibilitatea continuării studiilor începute în ţară.

Apoi, strălucit autodidact, el îşi îmbogăţeşte cunoştinţele generale şi-şi însuşeşte limbile spaniolă, franceză, portugheză şi greacă. Drumeţ prin vocaţie, din Argentina va călători în America de Nord (Mexic, Canada), în Australia, Noua Zeelandă şi Antile. La numai 19 ani începe să colaboreze cu însemnări de călătorie la ziarele şi revistele din La Plata şi Buenos Aires semnând Mihai Tican, la care va adăuga ulterior pseudonimul său literar- Rumano (Românul)”.

În 1935, a fost decorat de împăratul Haile Selassie I al Etiopiei și ridicat la gradul de ofițer imperial pentru popularitatea făcută Etiopiei prin volumul monografic “Abisinia”.

De asemenea, președintele Republicii Spaniole, Alcado Zamora, i-a acordat titlul de “Cavaler al Ordinului Republicii” pentru “meritele deosebite în sprijinirea aspiraţiilor poporului spaniol”.

Printre titlurile cărților sale amintim: „Pierduți printre fiare”, „Dansul canibalilor”, „Lacul cu elefanți”, „Viața albului în țara negrilor”, „Peste mări și țări” etc.

Pasionat colecționar de opere de artă, în anul 1959 Mihai Tican-Romano a donat colecția sa de artă plastică Muzeului din Câmpulung Muscel. Donația a constitutit nucleul Secției de artă plastică a acestui muzeu, inaugurată în anul 1960.

Hai, poate iți faci timp să asculți “Lacul cu elefanți”:

---

Cum sunau trompetele lui Tutankhamon? O poveste superbǎ

Într-o seară de aprilie 1939, aproximativ 150 de milioane de ascultători din întreaga lume au urmărit o transmisie radio remarcabilă a BBC, care continuă și astăzi să stârnească uimire.

„Trompetele faraonului Tutankhamon!”, anunță cu solemnitate prezentatorul BBC. Urmează o scurtă inspirație, apoi răsună sunetul unei trompete care tăcuse timp de peste 3.000 de ani în mormântul tânărului faraon. Timp de aproape un minut, fanfara cu accente militare se propagă din Muzeul Egiptean din Cairo către undele radio din întreaga lume.

Această înregistrare „tulburătoare și emoționantă” reprezintă „o punte auditivă și senzorială între vremea lui Tutankhamon și prezent”, spune Salima Ikram, profesoară de egiptologie la Universitatea Americană din Cairo. Iar pentru muzicianul britanic James Tappern, membru al fanfarei armatei britanice și omul care a cântat la cele mai vechi trompete metalice păstrate până în prezent, „intimitatea este extraordinară”, scrie CNN.

Instrumentul era unul dintre cele două mici trompete ornamentate – una din argint, cealaltă considerată a fi din bronz sau cupru – descoperite printre comorile lui Tutankhamon cu peste 15 ani înainte. Potrivit Salimei Ikram, trompetele ar fi putut fi folosite „în procesiuni, atunci când regele trecea prin mulțime”, iar arta Egiptului antic le înfățișează în contexte militare, religioase și ceremoniale.

Realizarea acestor trompete a necesitat meșteri extrem de pricepuți, capabili să creeze atât un obiect de artă, cât și un instrument muzical funcțional. Capetele evazate sunt decorate cu motive florale și reprezentări ale zeilor egipteni. Faptul că existau două trompete – una aurie, asemenea soarelui, și una argintie, asemenea lunii – poate simboliza „cele 12 ore ale zilei și cele 12 ore ale nopții, toate făcând parte din călătoria lui Tutankhamon din această lume către cealaltă”, explică Ikram.

Povestea înregistrǎrii de la BBC

Astăzi, înregistrarea BBC oferă senzația neobișnuită a unei duble călătorii în timp: către oamenii adunați în jurul radiourilor în anii 1930, care ascultau, la rândul lor, sunetele Egiptului antic.

Însă chiar această înregistrare – realizată în împrejurări stranii și care aproape a distrus una dintre trompete – arată și cât de mult s-a schimbat modul în care tratăm astăzi obiectele de patrimoniu.

Transmisia radio a fost foarte aproape să nu mai aibă loc.

În timpul repetițiilor, pe trompeta de argint a fost montat un muștiuc modern pentru a putea fi cântată. În momentul în care trompetistul a suflat în instrument, acesta s-a spart.

Arheologul Alfred Lucas, membru al echipei lui Howard Carter – cea care descoperise mormântul lui Tutankhamon – și prezent la fața locului, ar fi fost internat în spital din cauza șocului provocat de incident.

Totuși, organizatorii nu au renunțat. După repararea instrumentului, au decis să încerce din nou.

Cu puțin timp înainte de începerea transmisiei, muzeul a rămas fără curent electric, astfel că interpretarea a avut loc la lumina lumânărilor.

Câteva luni mai târziu avea să izbucnească Al Doilea Război Mondial. Pentru unii, succesiunea acestor evenimente a reprezentat o nouă confirmare a celebrei „blestemului lui Tutankhamon”, idee pe care Salima Ikram o respinge categoric.

---

Am pentru voi un film superb. E de artǎ, da?

„Culoarea rodiei” („The Color of Pomegranates”, 1969), al lui Sergei Parajanov, spune viața poetului și trubadurului armean Sayat-Nova, dar aproape deloc în sensul obișnuit al unei biografii.

Filmul urmărește drumul lui Sayat-Nova din copilărie până la moarte: crește printre cărți, țesături, ritualuri și obiecte religioase, descoperă poezia și iubirea, ajunge poet la curtea regelui georgian Erekle al II-lea, trăiește o iubire imposibilă, apoi părăsește viața de curte și se retrage la mănăstire. Spre sfârșitul vieții se confruntă cu moartea, iar povestea se încheie cu uciderea poetului în timpul invaziei persane din 1795.

Dar Parajanov nu povestește toate acestea prin dialoguri și acțiune, ci printr-un șir de tablouri vii, aproape ca niște icoane care încep să respire. Rodii zdrobite, lână udă, cărți, pâine, sânge, îngeri, nunți, înmormântări, biserici și trupuri devin limbajul filmului.

De fapt, „Culoarea rodiei” este mai puțin povestea unui om și mai mult încercarea de a arăta cum arată lumea din interiorul memoriei unui poet.

De aceea se leagă foarte bine de nostalgie: trecutul nu mai apare cronologic și exact, ci așa cum îl păstrăm noi după multă vreme — în imagini, obiecte, gesturi și fragmente cărora nu le mai știm întotdeauna povestea, dar despre care știm inexplicabil că ne dor.

Nu-i nevoie de traducere. Doar priviți.

hai cu subscribe, e doar 26 de lei pe lunǎ!