A apărut azi un interviu dat de mine pentru importanta publicație de artă Curatorial. E un interviu foarte incomod pentru liniștita lume artistică din România, probabil că mulți se vor simți opăriți, dar mi se rupe.
Vă dau mai jos interviul, să îl citiți dacă aveți chef, vorba aia, nu-i puțin lucru că am ajuns în doar șase luni cel mai vândut artist emergent român pe 2026.
Și când zic asta, o susțin cu dovezi, nu cu povești. Am vândut pânze de circa 220 000 de euro și în curând voi anunța sold out la ambele serii ce au fost în expoziție - “Noi suntem Apocalipsa” e integral vândută, din “Filcai” mai am doar cinci disponibile, iar din seria “Lamentația narcisei” am vândut un sfert și deja am primit banii pe prima pânză din “Violatorul de vrăbii”, e vorba de tabloul “Pisalograme”.
Pun câteva dintre încasări, da, și ca să le dau peste nas unor prețioși care nu cred, și ca să le pornească fierea frustraților din lumea artistică, și ca să vadă galeriile românești că nu mint când spun că încasez asemenea sume.
Și vă pun și câteva dintre fotografiile trimise de cumpărătorii mei, după ce pânzele cumpărate și-au găsit locul în casele sau birourile lor.
Cumva, vreau să mă opresc din vândut aceste ultime două serii, dacă vă puteți închipui așa ceva, fiindcă mi se pare important ca ele să fie mai întâi expuse.
Iar de expus nu voi mai expune niciodată în România. Vreau doar afară și doar în locuri speciale. Simt că merit asta, fără să am bășini în cap, știu că sunt nerăbdător, ăsta e felul meu de a fi, dar și muncesc de rup pentru visul meu.
Atât de mult și de intens, încât am avut nișcaiva stranii probleme de sănătate, dar, ce vreți?, așa ard artiștii. Trebuie să mă odihnesc? Da. Dar să iau o pauză… nici vorbă.
Așa că pictez. Iată ultima pânză din seria “Violatorul de vrăbii”.
Ce stranie e a cincea pânzǎ pe care v-o prezint!
Se numeşte “Melodrama textilǎ”, dupǎ un poem pe care l-am scris dintr-o bucatǎ acum mulți ani la o nuntǎ plictisitoare de unde încercam sǎ evadez cu adidaşii minții.
Melodramă textilă
de Liviu Alexa
am un tricou cu o ancoră albă
pe care șade un mic marinar,
sorbind dintr-o geamandură de șprițuri,
cântând solitar, cântând solitar.
și mi-e că tricoul s-a rupe
de atâta băut și suspin,
că marinarul vrea ca să plece
‘napoi într-un port fără suflet
s-o caute pe Aikaterin.
Aikaterin nu-i o fată lăptoasă
așa cum ai crede zâmbind
i-o albă și oarbă țestoasă
ce știe să cânte divin
cântece moi din Marsilia
cu vechi marinari amețiți
ce n-au iubit decât curve,
ce-au fost doar o dată iubiți
de mamele lor geamandure
rămase borțoase la șpriț.
O să rup normele creativității cu această serie. Puteți să o urmăriți AICI.
Mulți sunt surprinși de seria “Violatorul de vrăbii” - îmi scriu: cum naiba poți imagina lucruri așa de ciudate? Păi, dacă îmi citeați volumele de poezii publicate până acum, ați fi văzut că meseria de ciudat o practic de când m-am născut.
Poeziile mele sunt ciudate încă din naștere. Așa că tablourile care le oglindesc nu au cum să fie “normale”.
Și cred că asta e linia mea - sunt un artist conceptual, un artist al ideilor pe pânză, detest trendul abstract din aceste vremuri, deși, poate, odată, o să mă enervez și o să fac și eu abstractul “meu”, ca să vă dau și de data asta pe spate.
Sunt cam obosit, am tras tare de mine din februarie și până acum - două expoziții, patru serii pictate, scris aproape zilnic pe Strict Secret, scris o carte.
Muncesc dintotdeauna, dar cumva cel mai tare mi-e frică nu de cancer, nici că mor de infarct, mi-e frică să nu mă dilesc de cap. Nici prea deștept nu e bine să fii, hahaha, zice modestul Alexa.
A fost însă nevoie să îmi dozez în ultima lună programul și să îmi impun limite. Dacă nu îmi fac eu singur granițe, mă uită dracu’ în studio.
Ultima oară am stat 14 ore în continuu. Nu pot explica nimănui, deși mă obosește, când intru în transă, mă simt atât de fericit… dar trebuie sǎ nu mai exagerez.
Oricum, e minunat tot ce mi se întâmplǎ.
Ceva a explodat în mine la începutul anului. Era acolo, un vulcan de creativitate care nu putea erupe prin scris, deși sunt talentat și la scris al naibii, nici prin poezie, nici stins cu nesomn sau alcoale.
Io n-am știut niciodată ce o să iasă când m-am hotărât să nu mă mai ascund cu pânzele mele, cu ideile mele.
Dar să pictez… e prima oară după mult timp în viața mea când îmi doresc ceva, când mă duc fără să simt că e o corvoadă, ajung în garaj la 5 dimineața dacă n-am somn sau chiar când vin de pe horăițe, mă uit la culorile mele, la pensulele mele, îmi dau jos toate hainele de pe mine, și fizice, și psihice, și mă apuc.
Vorbesc cu culorile, le înjur, vorbesc cu pânzele, le înjur, mă înjur pe mine, strănut, îmi laud culorile, îmi laud pânzele, vorbesc cu cățeii mei care mă privesc mirați plescăind în garaj și privindu-mă cât sunt de caraghios, cânt toate miile de cântece pe care le-am ascultat în viața asta și pictez.
Așa cum spuneam în interviul pe care îl puteți citi mai jos, vreau să expun afară, dar nu oriunde.
Știu că îs un desculț din curul Balcanilor, știu că dacă aș fi gay sau ucrainean sau african sau transgender aș “penetra” mai repede piața externă, dar nimeni nu mă poate împiedica să visez.
Poate spiritul lui Dolores o să mă ajute să găsesc un loc unde să îi expun corect tributul, poate că “Violatorul de vrăbii” va fi remarcat la un moment dat de un nume important din arta franceză, cine știe?…
Până atunci însă, eu voi picta pentru mileniul trei. Cum zicea Angela Similea:
Vreau vreau să-i las un semn din anii mei.
Hai sǎ citiți interviul:
de Mela Dasein
Unul dintre artiștii emergenți cel mai bine vânduți din România caută locul perfect pentru seria spectaculoasă de picturi dedicată regretatei voci a trupei The Cranberries.
Liviu Alexa a împlinit de curând 47 de ani. Dur jurnalist de investigație, și-a consolidat reputația de „bad boy” în acest an, când, fără niciun avertisment pentru lumea liniștită a artei românești, a vernisat nu una, ci două expoziții personale aproape simultan, fiecare cu o tematică diferită. Ambele au impresionat nu doar publicul, ci și colecționarii. Conform declarațiilor organizatorilor, Muzeul de Arta din Cluj, respectiv galeria Kulterra din București, 80% din lucrările expuse au fost vândute pe durata expozițiilor.
Felul în care pictează Alexa este neobișnuit și provocator, însă și mai provocator este modul în care artistul a ales să se devoaleze publicului. Spune povestea fiecărei lucrări pe rețele de socializare, își implică urmăritorii direct în procesul de creație, le arată pas cu pas cum gândește fiecare tablou și publică încasările pentru fiecare lucrare vândută, însoțite de dovada bancară.
„În zona asta oamenii mint foarte mult. Eu vreau să fie clar că nu mint, că încasez într-adevăr 15.000 de euro pentru un tablou, o sumă incredibilă pentru un artist emergent”, spune el.
Pe durata acestui an, Liviu Alexa a împartașit public încasările provenite din vânzarea tablourilor sale, în valoare de 250.000 de euro, ceea ce îl transformă, probabil, în cel mai bine vândut artist emergent din România. Cu aceeași îndrăzneală care i-a marcat întreaga carieră ca scriitor sau jurnalist, artistul Alexa își dorește mai mult: vrea să cucerească lumea, dar nu în orice fel.
Liviu Alexa, în expozitia de la Muzeul de Artă Cluj-Napoca
Ai închis a doua expoziție personală și ai terminat a treia serie de lucrări, dedicată regretatei Dolores O’Riordan, vocea trupei irlandeze The Cranberries, cum îți petreci pauza de recuperare?
Liviu Alexa: Uite, eu m-am născut în comunism, în Balcani, într-o țară în care omul crescut în subsolul sărăciei nu prea are timp să se relaxeze dacă vrea să supraviețuiască. În plus, nu mai am 20 de ani, așa că nu-mi permit să-mi spun, ca artist, că am toată viața înainte și că pot s-o iau mai încet.
Când mă uit la idolul meu, Anselm Kiefer, pictorul german pe care tocmai l-am admirat la Palazzo Reale din Milano, în extraordinara expoziție „Le Alchimiste”, mă gândesc că, dacă el lucrează în ritmul acesta la 81 de ani, eu chiar nu am niciun motiv să o las mai moale.
Visezi să devii celebru precum Kiefer sau bogat precum Dalí?
Liviu Alexa: Sincer, ce artist autentic nu și-ar dori asta? Ce copil care joacă tenis nu visează să fie ca Novak Djokovic? Să reușești ca artist astăzi este foarte diferit față de acum 60 sau 150 de ani.
Pe de o parte, lumea artei rămâne ermetică și, în mare măsură, snoabă. Pe de altă parte, această carapace este fisurată tot mai puternic de artiști extrem de talentați care, de exemplu, nu mai au nevoie de galerii pentru a fi reprezentați și câștigă mai mulți bani promovându-se singuri prin intermediul rețelelor sociale ce au devenit o uriașă lupă prin care publicul privește arta lor.
Eu nu am o galerie care să mă reprezinte. Încă nu am. Poate nu voi avea vreodată, deși nu exclud această posibilitate. Dar dacă decid să ofer unei galerii un comision de 50% din vânzările mele, vreau să știu că nu voi fi tratat ca încă un supliment alimentar pus pe raft, asemenea celor zece mărci de prezervative expuse în aceeași farmacie.
Unii ar putea spune că ești prea obraznic…
Liviu Alexa: Nu sunt obraznic. Sunt incredibil de pasionat de ceea ce fac. Iar meseria mea de jurnalist de investigație, pe care o practic de 28 de ani, mă face să privesc și piața de artă cu cinism și obiectivitate. Este o piață care s-a umplut de rutină, de comoditate, de supraevaluări și de prejudecăți.
Astăzi, dacă nu ești artist LGBT, african sau ucrainean, ai cu aproximativ 80% mai puține șanse, ca artist emergent, să fii promovat de marile galerii și de presa de specialitate. Iar asta mă face să mă întreb ce șanse am eu, un artist heterosexual, credincios și, pe deasupra, purtând eticheta balcanică. De altfel, nu mi-aș renega niciodată originile balcanice. Le ador. Dar dacă artiști români extraordinari precum Adrian Ghenie sau Victor Man au reușit „afară”, trag speranțe. Dacă mă smiorcăi, nu voi rezolva nimic. Ghenie nu s-a smiorcăit și azi e pe buzele întregii lumi. Man nu s-a smiorcăit și azi are un etaj întreg în ditamai clădirea din Paris a fundației Pinault. Şi vând pânze începând de la un milion de euro în sus. 90% din masa artistică românească respiră invidie din aia rea, o halenă de frustrare, în loc să fim mândri de Ghenie şi Man nu numai că au ajuns blue chips, ci ca sunt români în stratosfera artei cu “A” mare.
Ai ales să faci un lucru inedit pentru imaginea clasică a artistului. Pe Substack și, în general, pe conturile tale de pe rețelele de socializare arăți săptămână de săptămână tablourile la care lucrezi și îți expui cu detalii succesul…
Liviu Alexa: …și eșecurile. Am arătat chiar și cum, într-o seară, am făcut bucăți cu cuțitul un tablou care nu funcționa și care mă enerva. Cred că epoca artistului intangibil, retras, melancolic, convins că imaginea lui trebuie construită după principiul „less is more” s-a încheiat în mare parte.
Vreau ca oamenii care mă urmăresc să știe ce citesc, ce mă entuziasmează, ce mă irită, să știe că am un copil extraordinar, o soție frumoasă și inteligentă sau că sufletul meu este plin de tristețe pentru că patrupedul meu salvat de pe stradă, Alo, are acum cancer și nu mai are mult de trăit.
And the Daffodils Look Lovely Today (The Dolores Portrait), de Liviu Alexa
Ai mărturisit că vrei să ieși dincolo de granițele țării cu cea de-a treia serie, intitulată „The Daffodil Lament”, dedicată lui Dolores O’Riordan și vieții ei zbuciumate. 21 de lucrări anunțate sunt terminate, nu ai o galerie care să te reprezinte, nu pari foarte interesat să găsești una, cum se poate întâmpla expansiunea către alte piețe?
Liviu Alexa: Știi ce este amuzant? Deși seria nu era terminată și nu sunt reprezentat de vreo galerie, șase dintre cele 21 de tablouri sunt deja vândute și achitate integral. Este incredibil ce mi se întâmplă.
Da, sper să fiu remarcat de un nume important din Europa sau din Statele Unite. Dar nu vreau să mă bag în seamă. Cred că această serie este un omagiu artistic excepțional adus unei voci unice, unei compozitoare geniale care a remodelat sufletul a zeci de milioane de oameni, inclusiv pe al meu.
Dolores nu mai este printre noi, dar o ascult de treizeci de ani, săptămână de săptămână, iar muzica ei am transmis-o și băiatului meu de zece ani, Ștefan. Asta mi se pare cu adevărat important atunci când ești un mare artist: moștenirea pe care o lași. Iar Dolores și The Cranberries au lăsat lumii ceva uriaș.
Tablourile mele sunt triste, seducătoare și obsesive, exact cum erau cântecele ei, și reflectă fragilitatea extraordinară a unei artiste excepționale. În aceste lucrări vorbesc despre depresie, îndoială, sinucidere, dezamăgire, izolare, teama de a iubi, furie și speranță — toate teme care au traversat viața și creația lui Dolores. Să vă uitați pe site-ul meu de artist – alexa.space – zic că o să vă placă.
Zombie, de Liviu Alexa
Ai încercat să iei legătura cu cineva din restul trupei?
Liviu Alexa: Sigur, i-am contactat pe membrii rămași. Le-am cerut un fel de binecuvântare artistică. Nu mi-au răspuns. E păcat, pentru că Dolores nu mai este, iar trupa, în forma ei de odinioară, nu mai există. Credeam că orice gest sincer de omagiere a memoriei ei merită măcar analizat.
Poate au crezut că sunt doar un oportunist care încearcă să profite de numele ei. Nu sunt. Am versurile The Cranberries tatuate pe corp. Pe bune. O respir pe Dolores. Mi-aș fi dorit să-mi privească tablourile. Ar fi înțeles cât de serios sunt.
Cu ei sau fără ei, voi expune la un moment dat această serie și voi face tot ce pot pentru ca Dolores să fie mândră de mine, de acolo de sus.
Care este cel mai mare vis al tău pentru această a treia expoziție? Unde ți-ai dori să o prezinți: la Roma, la Paris, poate la Berlin?
Liviu Alexa: O să râzi, dar nu mă interesează să expun pur și simplu în capitala X sau Y a lumii artei. Și aici cred că sunt puțin atipic.
De exemplu, seria cu Dolores aş vrea să o expun în spectaculosul complex al Fundației Prada din Milano, dar nu oriunde, ci exclusiv în spațiul numit Cisterna, un loc pe care îl poate înțelege cu adevărat doar cine l-a vizitat.
Sau, de exemplu, visez să ajung la White Cube la Londra, chiar dacă știu că, în momentul de față, pare dincolo de posibilitățile mele. Sunt un artist venit din fundul Europei de Est, ce să caut eu acolo, nu?!
Dar, la fel cum Salvatore Ferragamo, un băiat sărac de 16 ani care lucra ucenic într-o fabrică de pantofi, visa zi de zi să cucerească lumea și a ajuns să încalțe picioarele unor femei legendare precum Greta Garbo și Sophia Loren, și eu, un puști de 47 de ani, am tot dreptul să visez.