Lucrurile dintre spații
de Liviu Alexa
Citesc mai multe cărți deodată, fiindcă așa simt în aceste zile, în care mi se pare mai important să nu mă simt plictisit. Iar cărțile astea, citite cu schimbul, deversează în oala creierului meu diverse gânduri, ce se amestecă ca într-o ciorbă sufletească, dătătoare de întrebări.
Astăzi o să încercăm împreună să vedem dacă putem răspunde la întrebarea cea mai ciudată din ultimele timpuri: ce va fi mai important în lumea cea nouă? Munca veche sau speculația? Dumnezeu sau ateismul agresiv, care a început deja să privească religia ca pe o boală a minții? Vor mai fi importanți copiii sau trebuie să intrăm în trendul „normalității” și să creștem doar câini și pisici? Ce va conta mai mult în lumea cea nouă: cartea citită încet sau AI-ul consultat pe budă, între două scroll-uri? Mai merită să fii heterosexual sau e mai cuminte să adopți homosexualitatea, ce a devenit tot mai mult un trend?
Întrebările astea par să fie simple, mai ales pentru cei puțin mai conservatori, așa cum mă consider, mai ales pentru cei crescuți în lumea veche, care ar tinde să răspundă simplu la fiecare pereche de întrebări, într-un anume fel, ca la un test de morală elementară. Dar această morală elementară îmi pare mie că astăzi este imposibilă, pentru că presupune ceva ce nu mai există. Și anume un arbitru.
Lumea veche avea un arbitru care se numea nevoie. Nevoia te ținea în viață. Împlinirea ei era totul, restul era un lux. Sigur că nu erai tu deștept când puneai munca deasupra speculației și copilul deasupra câinelui; motivul pentru care o făceai era doar foamea, foamea aceasta care aranja în acest fel ordinea. Atât de impersonală, încât nici nu te mai gândeai la ea. Nevoia era singurul dat.
Copilul tău exista tocmai pentru ca tu să nu rămâi singur la bătrânețe și să primești un sprijin. Munceai nu pentru că munca înnobilează, cum spunea la mișto Dem Rădulescu într-un sketch în care interpreta rolul unui frizer, ci pentru că altfel crăpai de foame. Ierarhia valorilor era importantă, dar puțin cam secundară în raport cu supraviețuirea. Și de aia era stabilă.
Arbitrul acesta care exista în lumea veche — fiindcă noi acum trăim începuturile lumii noi — nu era musai Dumnezeu, nu era musai un soi de VAR al moralității, ci exista prin diverse codificări ale religiilor, ale moralelor tradiționale, toate mergând până la proverbele bunicilor.
De exemplu: cine-i harnic și muncește, are tot ce vrea.
Dar astăzi? Există azi variații adaptate timpurilor noi.
Cine-i șmecher și lenevește, are tot așa.
Sau: cine-i harnic și muncește, ori e prost, ori nu gândește.
Sau: Cine-i harnic și muncește, are tot ce vrea; cine nu muncește, mănâncă șnițele.
Căci zicătorile din trecut, și ăsta e adevărul, nu mai sunt adevărate. Astăzi cine nu muncește, mănâncă. Fiindcă dacă o freacă pe interneți, pe TikTok sau Instagram, cu o poză pe zi sau șase minute de filmare, poate să scoată, cu multă constanță, cel puțin cinci salarii pe economie, iar în restul timpului să o frece. Deci cine nu muncește o duce chiar mai bine.
Cine nu face copii are pensie.
Cine nu citește, știe — căci are acces la ceva ce seamănă mult de tot cu „a ști”, pe care încetul cu încetul nu-l mai numim inteligență artificială, ci Claude, Gemini sau ChatGPT.
Lumea veche a rămas în aer, căci pentru ea nu mai există nici legi, nici țară. E doar un teritoriu scufundat sub noi. Puținii conservatori care au mai rămas, printre care mă includ și eu, apără concluzii ale căror premise s-au cam evaporat, în timp ce progresiștii isterici demolează tot ce înseamnă lumea veche fără să observe că n-au pus nimic în locul ei.
Așadar, întrebarea cu adevărat importantă nu e care răspuns e cel mai bun la fiecare din întrebările de mai sus, ci cu ce înlocuim arbitrul care dădea aceste răspunsuri.
M-am gândit mult care ar trebui să fie arbitrul. Cu ce să înlocuim nevoia din trecut, pentru a avea astăzi un soi de etalon după care să măsurăm „dreptatea”. Nu sunt convins că am întru totul dreptate, dar cred că cel mai bun, sau cel mai la îndemână, criteriu este costul ireversibil.
Ne-a zis nenea Musk că trăim într-o lume în care totul e ieftin și reversibil, că în curând vom rămâne fără bani, așa că eu cred că va fi important tot ce încă te costă și nu poți lua înapoi.
De-aia am ales costul ireversibil ca arbitru al lumii noi: pentru că este singurul care poate supraviețui abundenței.
Dacă aș fi gândit un alt criteriu, el ar fi putut fi repede anulat printr-o simulare ieftină. Păi nu vedeți, măi prieteni, că astăzi AI-ul îți poate genera sens, farmacia îți poate genera plăcere, iar două mii de like-uri îți pot genera orgasm și chiar utilitate?
Dar inteligența emoțională încă n-a putut fi dovedită și ucisă de AI. Pierderea definitivă încă nu poate fi simulată de nicio mașină.
O carte citită „cu adevărat” te poate face incapabil să mai crezi ce credeai înainte de a o citi.
Un copil crescut real, cu implicare, cu plusuri și minusuri, îți ia din viață 18–20 de ani pe care nu-i mai primești. O povară dulce, după care ajungi apoi să jinduiești.
Când totul devine gratuit, această ireversibilitate îmi pare mie că rămâne singurul ban ce nu se va devaloriza, și chiar va continua să existe dacă previziunile lui Elon Musk se vor adeveri.
E cumva similar cu fostul arbitru numit nevoie: pe vremuri, nevoia te obliga să trăiești. Astăzi, costul ireversibil te obligă să înțelegi că trebuie să trăiești. Te obligă să înțelegi cum trăiești.
E o plată pe care nu ești nevoit să o faci pentru a intra în lumea nouă, dar pe care, te asigur, majoritatea nu o va face.
Și vom rămâne tu, eu și încă câțiva, nu mulți, iar noi, cei de azi din majoritate, vom deveni minoritate.
Probabil că munca veche nu va mai exista nici ea în curând. Dar dacă oamenii nu vor mai munci deloc, sunt 100% convins că nu se vor relaxa, ci vor căuta altceva, să spunem, ireversibil de cheltuit.
Probabil că oamenii nu vor mai face copii decât în foarte puține din cazuri. A face copii va fi la fel de ciudat precum e astăzi să crești o girafă în apartament. Mulți vor prefera să nu mai cheltuie atâta timp pentru un lucru din carne și oase care îți cheltuie anii, te cheltuie pe tine, un lucru cu termen de expirare foarte scurt, până în 18 ani, un lucru din carne și oase care se va despărți brutal de tine și va merge să-și încropească propria viață.
Chiar dacă ciclici ca termen de valabilitate, câinii și pisicile pot deveni o versiune demo a copiilor, cu risc redus, mult mai liniștitoare din punctul de vedere al cheltuirii anilor și al implicării emoționale. Dar câinii și pisicile, ce schimbă paradigma familiei sau a vieții indoor, aduc cu sine o altă boleșniță sufletească: viața fără sens.
Nu discutăm aici de cei care nu pot să facă copii sau nu-și vor, în mod asumat, copii. Vorbesc de trendul, de moda asta care devine deja ca o boală cu transmitere morală. Vorbesc de refuzul tinerilor de a mai procrea — urât verb.
Japonia, China, Coreea de Sud, țări puternice și abundente ca populație sau putere, se confruntă deja cu un fenomen de masă: refuzul de a face copii. Singapore e prima dintre țările din Asia care s-a prins că e o problemă și scoate banul pe masă, și nu puțini bani, într-un sistem întins de-a lungul copilăriei viitorului procreat. Dar nu e sigur că banul va putea convinge o tânără sau un tânăr să pornească la drumul naturii.
Se pare că nu mai e la modă nici să crezi în Dumnezeu. Ni se spune că e o poveste. Dacă continuăm să credem în Dumnezeu, va exista un cost ireversibil: vom fi izolați și priviți ca ridicoli în toate cercurile care contează, fie ele familie sau societate. Credința va deveni o emoție complicată.
Ateismul agresiv de astăzi, care vede religia ca pe ceva înjositor, va deveni poziția de rang a clasei educate — cum era în lumea veche semnul că ai făcut școală și ai ieșit din sat, că ți-ai curățat pământul de sub unghii. În timp, lucrurile se vor calma și lumea se va umple de atei liniștiți, care nu vor mai umili pe nimeni. Și iarăși, cei care cred în Dumnezeu, așa cum sunt și eu, vor deveni o minoritate.
Cel mai prost mă simt când trebuie să vă vorbesc despre carte și AI, fiindcă nu știu să spun care ar trebui să rămână mai importantă în aceste momente. Eu, crescut între cărți și devenit prin cărți, folosesc AI-ul cu o curiozitate copilărească. N-am veleități de codare și nu vreau să schimb lumea cu AI. Chiar nu știu ce trebuie să răspund, sau, mai bine zis, am un răspuns, dar care poate să nu mulțumească pe nimeni.
Consider că a citi o carte e ceva care te modifică. O carte cititǎ paginǎ cu paginǎ te bagǎ în transǎ şi te schimbă fără să-ți ceară voie, în timp ce Claude şi ChatGPT îți dau orice răspuns fără să te schimbe.
E ca și cum am avea de ales între a merge pe jos, într-un Camino Frances “normal”, și a fi teleportați instantaneu din punctul A în Santiago. Practic, ai făcut același drum, dar doar primul, cel făcut cu picioarele și cu bășicile, te-a transformat.
Probabil că într-un viitor oarecare, oameni ca mine vor trebui să lupte serios cu tentația de a confunda accesul la un răspuns facil cu ideea de formare — a caracterului, a sufletului, a personalității.
În ceea ce privește sexualitatea, am cel mai rapid răspuns posibil. În continuare îmi place rotundul sânilor unei femei și, fără tăgadă, vreau să rămân, cum se zice, heterosexual. Mă doare în cot de fenomenul tot mai pregnant din ultimii 15 ani, în care tot mai mulți tineri se identifică drept non-heterosexuali, mai ales bisexuali sau queer.
Identitatea sexuală a devenit o marfă de rang, ca ei să poată semnaliza în ce “trib” se află. Înainte o făceau blugii sau adidașii, sau părul lung, cercelul din ureche, frizura de pește sau coada de cal de rocker.
Eu voi rămâne în tribul păsăricii, aleg sǎ rǎmân vulvonerabil.
În noul trend e imposibil să aduci la masă argumente, pentru că orientarea sexuală, dacă e naturală, nu poate fi negociată. Revolta mea este pentru cei care încep să se „identifice” ca bisexuali, queer sau chiar direct homosexuali ori lesbiene pe motive de etichetă, de trend, sau ca răzbunare pentru relații proaste, terminate și mai prost, din trecut.
Statistic, dintotdeauna, de mii de ani, un procent între 3 și 5% din populație, cu o stabilitate elvețiană, cum s-ar spune, a fost mereu LGBT. Nu o să schimbăm noi nici mozolelile lui Ahile cu Patroclu, nici coțăielile dintre Alexandru cel Mare și Hefaistion, și prea puțin contează astăzi dacă Mehmed al II-lea l-a ținut mai mult din iubire ostatic la curtea otomană pe Radu cel Frumos, fratele lui Vlad Țepeș. Contează că Mehmed a cucerit Constantinopolul.
Contează că homosexualitatea a devenit o etichetă agresivă, cam ca bannerele pop-up de GDPR cu consimțământul prelucrării datelor, care apar de-ampulea pe toate site-urile de știri din lumea asta.
Voi lupta cât pot pentru a-mi proteja felul de a gândi, intimitatea sufletească și principiile.
Voi ridica bariere din fier sau din gânduri împotriva tuturor încercărilor de a fi penetrat anal sau moral.
Stridența și agresivitatea cu care generația LGBT încearcă să-și impună agenda e tot ce mă deranjează.
Nu o să vin niciodată la masă cu obiecții penibile împotriva homosexualității, de genul că prin ea se pierde procreația și, ireversibil, perpetuarea speciei. N-am fost niciodată atât de cretin să acuz orientarea sexuală LGBT de așa ceva.
Fiindcă, prieteni, până la urmă și călugărul ortodox sau catolic sau budist anulează procreația, alegându-L pe Dumnezeu.
Fiindcă, prieteni, până la urmă și femeia dintr-un cuplu „normal” care decide că nu vrea copii, pentru că vrea să se concentreze pe carieră, alterează perpetuarea speciei la fel ca un homosexual.
Dar dacă tot discutăm despre homosexuali, călugări și oameni ce nu-și mai doresc copii, să povestim și despre cei care procrează și aleg să perpetueze specia făcând câte 5 plozi per căsnicie, în timp ce își beau mințile și îi bat pe copii de le sunǎ apa în cap. Vedeți?
Dar totuși, băi Alexa, ce va fi mai important în lumea cea nouă?
Habar n-am ce e mai important. Eu știu ce am ales pentru mine.
Ce cred este că, prin alegerile mele, ale tale, ale tuturor, o să asistăm la o despărțire în două felii inegale a lumii.
O parte minusculǎ care va continua să dorească să plătească aceste costuri ireversibile, făcând copii, citind cărți, crezând în Dumnezeu. Și o parte care va refuza aceste „costuri”. În timp, dar nu pe imediat, cele două părți nu vor fi separate de bani, de educație sau de felul în care votează, ci de altceva: una va avea viitor și cealaltă va avea prezent.
Cei care vor alege copiii, credința, cărțile citite până la capăt cu poftă, relațiile de iubire care dor, vor fi mai puțini, vor fi mai obosiți, poate chiar mai săraci. Dar peste două generații vor fi singurii rămași, pentru că, vedeți voi, ha-ha, cealaltă parte nu se va mai reproduce nici biologic, nici cultural.
Pe cățel nu-l poți învăța care sunt lucrurile mai importante de reținut din minunata povestioară cu Habarnam și prietenii săi. Unui cățel sau unei pisici nu-i vei putea spune niciodată, atunci când ajunge la 14 ani, cum te-ai mozolit în buda liceului cu gagica ta Raluca, sau cum ai fumat pe ascuns prima ta țigară.
Poți să-ți setezi AI-ul cât vrei tu, să-l faci să gândească ca tine și să-ți răspundă cu empatie construită pe cipurile Nvidia la aproape toate întrebările și dilemele tale. Poți să stai pe budă cu AI-ul, ba, se pare, foarte curând vei putea face și sex cu AI-ul, fiindcă deja la târgurile de tehnologie cele mai avansate pielea artificială devine tot mai calitativă, și chiar recent am văzut un android cu forme feminine incredibil de voluptoase patrulând printre vizitatorii unui târg. Dar nu vei putea simți magia sentimentului de a face dragoste ca o conectare totală.
Iar atunci când iubești, „sexul” e un cuvânt murdar. „A face dragoste” e singurul verb posibil.
Ce e mai important în viață nu va mai conta pentru majoritatea nouă. În lumea nouă, setările implicite se vor inversa: implicit va deveni pisoiul, AI-ul, speculația, ironia. Și e normal să se întâmple asta, pentru că orice sistem majoritar e proiectat să elimine fricțiunea, iar orice cost ireversibil e fricțiune.
Dacă vei alege copilul, cartea, credința, vei acționa conștient împotriva curentului și nu vei mai urma setările implicite.
Pentru prima oară în istorie, lucrurile importante vor fi făcute doar de cei care le vor alege în mod deliberat, cu tot costul, împotriva a tot ce le este mai ușor. De-aia vorbeam că vom deveni o minoritate. Pentru lucrurile importante nu vor mai exista legi și nici proverbe.
Am ținut morțiș să scriu acest text, dar nu ca o replică la incredibilul text de mai jos, semnat de Octavian Hoandră.
Pe vremuri, jurnaliștii obișnuiau să poarte polemici în revistele literare sau în ziarele timpurilor de atunci: azi scria unul, mâine scria altul, iar duelul cuvintelor era adeseori mai sângeros decât duelul gloanțelor.
Textul meu nu este o replică la Octavian Hoandră și minunatele lui gânduri (aveti mai jos textul), ci un gest de susținere a inimii sale.
Am ales să “votez” cu el și să mărim puțin minoritatea asta ce se conturează în lumea nouă. Nu e întâmplător că simt așa față de el. E unul din oamenii speciali din viața mea, care m-au vegheat și iubit necondiționat de-a lungul timpului. Iar timpul ăsta a ajuns deja la aproape 30 de ani.
Nu știu în ce majoritate sau minoritate veți dori voi să intrați în lumea cea nouă.
Dar vreau să vă spun că tot ce iubiți a fost plătit de cineva, într-un fel sau altul.
Cartea care te-a schimbat l-a costat ani de zile de viață pe un om pe care nu l-ai cunoscut.
Limba în care urăști, gândești, iubești și cu care vorbești a fost ținută în viață de generații întregi înaintea ta, oameni care n-au așteptat nimic la schimb pentru asta.
Rețeta bunicii de vargabeleș, numele tău de familie, pozele cu străbunicul la război sunt toate niște “chitanțe” ale unor plăți care s-au făcut și pe care nimeni nu le-a mai revendicat, nu le-a mai cerut înapoi.
Chiar tu, prietene, exiști pentru că un lanț neîntrerupt de oameni, poate sute de ani, poate mii de ani, au plătit „costul ireversibil” fără să se întrebe dacă vor, fără să știe cum te va chema pe tine și fără nicio garanție că tu vei merita efortul lor.
Lumea nouă îți oferă pentru prima dată opțiunea de a fi ultima verigă din acest lanț de iubiri și morți. Ultima șansă de a nu mai simți nimic. Lanțul tău nu se va rupe cu zgomot, ci se va topi confortabil într-un apartament curat, cu un câine bătrân, probabil buldog francez, și un frigider cu budincă de quinoa.
Cei care m-au făcut mi-au scris viitorul de mână, iar eu le sunt recunoscǎtor şi voi scrie viitorul în continuare în datul lor, fiindcǎ e singurul viitor în care cred.
Între cei care scriu şi cei scrişi, prefer sǎ mǎ scriu, fiindcă niciodată nu mi-a plăcut să fiu scris.
Spațiul dintre lucruri
de Octavian Hoandrǎ
E ciudat cum m-a „lovit”, după atâția ani, un cuvânt japonez. În comunismul tinereții mele, prin cenaclurile și cafenelele pe care le bântuiam, Japonia literară era la modă.
Natsume Sōseki, Yasunari Kawabata, Kōbō Abe treceau din mână în mână cu acea gravitate ușor ostentativă pe care o aveam pe atunci față de cărți. Nici nu prea puteai agăța o fată dacă nu te arătai măcar puțin zdruncinat de vreun haiku. Trebuia să fii sensibil la o creangă de cireș, la o lună ivită dintre nori, la trei versuri în care ceilalți descopereau abisuri. Era aproape o probă de admitere într-o anumită lume.
I-am citit. Mărturisesc însă că nu m-au tulburat. Îi respectam, îi citeam, poate chiar vorbeam despre ei cu aerul cuvenit, dar între mine și lumea aceea rămânea ceva închis. Poate Rashōmon al lui Akutagawa, mi-a rămas în minte mai puternic. În rest, Japonia aceea admirată prin cafenelele tinereții mele nu reușise să ajungă până la mine.
Și iată că, după atâtea decenii, a făcut-o un singur cuvânt. „Ma”.
Un cuvânt care nu desemnează atât lucrurile, cât ceea ce există între ele. Intervalul. Pauza. Spațiul lăsat liber. Tăcerea dintre două sunete, distanța dintre două persoane, clipa dintre un gând și începutul unei fapte. În arhitectură, nu zidurile, ci spațiul pe care zidurile îl fac posibil. Nu obiectul, ci golul care îi permite să existe.
Nu știu de ce acest cuvânt m-a cutremurat acum, când romanele japoneze ale tinereții nu reușiseră s-o facă. Poate fiindcă la douăzeci și ceva de ani eram preocupat de ceea ce urma să pun în viață, nu de spațiile pe care trebuia să le las libere în ea.
Poate că numai odată cu vârsta începi să înțelegi importanța intervalelor. A lucrurilor pe care nu le-ai spus. A răspunsurilor pe care ai avut înțelepciunea să le amâni. A oamenilor cărora le-ai lăsat loc să fie altfel decât tine. A tăcerilor care au spus mai mult decât o conversație întreagă.
Și poate tocmai de aceea cuvântul acesta japonez mi se pare astăzi atât de dureros de actual.Pentru că lumea în care trăim pare hotărâtă să desființeze orice spațiu dintre lucruri.
Cuvântul „Ma” înseamnă spațiul dintre două lucruri
Japonezii au un cuvânt, ma (間), greu de tradus printr-un singur termen. Înseamnă spațiul dintre două lucruri, dar nu un spațiu gol, inutil, rămas acolo din întâmplare. Este intervalul care le permite lucrurilor să existe cu adevărat. Pauza dintre două sunete, fără de care muzica ar deveni zgomot. Tăcerea dintre două replici, fără de care conversația ar fi doar o luptă pentru ocuparea aerului. Distanța dintre două persoane, care face posibilă apropierea fără invazie. Clipa dintre gând și faptă, în care încă mai poți să te întrebi dacă ceea ce urmează să faci trebuie într-adevăr făcut.
În arhitectura japoneză, poate că acest lucru se vede cel mai limpede. Important nu este numai zidul, stâlpul, acoperișul. Important este și ceea ce ele delimitează: spațiul în care omul poate intra, poate privi, poate respira. Golul nu este absența construcției. Este una dintre materiile ei.
Mă gândesc că tocmai această materie nevăzută am început noi s-o distrugem.
Azi, nu mai suportăm spațiile goale.
Trebuie să le umplem imediat. Cu vorbe, cu imagini, cu opinii, cu indignări, cu muzică, cu telefoane, cu breaking news, cu verdicte. Dacă apare o secundă de tăcere, scoatem telefonul. Dacă apare o îndoială, căutăm repede o certitudine gata fabricată. Dacă cineva tace înainte să răspundă, ni se pare slab sau nepregătit. Dacă nu are o opinie instantanee despre orice, devine suspect.
Am pierdut intervalul dintre a afla și a judeca. De aici pornesc multe dintre bolile timpului nostru.
Aruncăm gunoaie peste istorie până când nu se mai vede istoria. Punem peste ea sloganurile prezentului, judecățile noastre grăbite, superioritatea comodă a celui care știe cum s-au terminat lucrurile și îi condamnă pe cei care, trăindu-le, nu puteau ști. Nu mai lăsăm distanța necesară înțelegerii unei epoci. Vrem sentința înaintea cercetării.
Aruncăm gunoaie peste sentimente. Nu mai lăsăm iubirii timp să devină iubire, tristeții timp să fie tristețe, despărțirii timp să doară, bucuriei timp să se așeze. Totul trebuie comunicat, fotografiat, distribuit, comentat. Până și intimitatea pare să existe numai după ce a fost expusă. Nu mai trăim întotdeauna ceea ce simțim; uneori ne grăbim să producem dovada că am simțit.
Aruncăm gunoaie peste cultură. Între o carte și cititor nu mai lăsăm liniștea lecturii, ci introducem clasamente, vedete, promovare, scandal, succes măsurat în cifre. Muzica nu mai are nevoie de tăcerea dinaintea primei note și de tăcerea de după ultima. Imaginea trebuie imediat explicată. Cartea trebuie rezumată. Tabloul trebuie „decodat”. Totul trebuie făcut repede accesibil, fiindcă ni se spune că altfel omul se plictisește.
Ori, plictiseala însăși era cândva unul dintre aceste spații fertile. Din ea se năștea o întrebare. O plimbare. O carte deschisă fără motiv. Un gând care nu folosea la nimic.
Aruncăm, desigur, gunoaie peste politică.
Acolo, dispariția intervalului este aproape totală. Între eveniment și reacție nu mai există timp. Între adversari nu mai există distanța respectului, ci numai terenul care trebuie cucerit. Între întrebare și răspuns nu mai există reflecție, fiindcă răspunsul era pregătit înainte ca întrebarea să fie pusă. Nu mai discutăm pentru a afla ceva, ci pentru a ocupa spațiul celuilalt.
Adevărata formă a agresivității contemporane nici măcar nu este violența evidentă. Este invazia.
Invadăm timpul celuilalt, liniștea celuilalt, atenția celuilalt, intimitatea lui. Îi trimitem mesaje și așteptăm răspuns imediat. Îi punem muzica noastră în urechi. Îi cerem să știe, să decidă, să se pronunțe. Îi ocupăm privirea cu reclame și mintea cu notificări. Iar el face, la rândul lui, același lucru, până când nu mai rămâne nimic între noi.
Și tocmai acel „nimic” era esențial. Era locul respectului. Fiindcă respectul presupune să nu intri până la capăt în teritoriul celuilalt. Să te oprești undeva. Să bați la ușă. Să aștepți. Să accepți că există în omul din fața ta o încăpere în care nu ai dreptul să pătrunzi.
Era și locul îndoielii. Între „știu” și „spun” exista cândva o mică distanță în care încă puteai gândi: dacă mă înșel? Între mânie și gest exista o secundă în care puteai renunța. Între ofensă și răspuns exista posibilitatea tăcerii.
Am umplut aceste spații pentru că este facil. Golul ne neliniștește. Tăcerea ne obligă să ne auzim. Îndoiala ne obligă să recunoaștem că nu suntem atât de siguri pe cât vrem să părem.
De aceea producem neîncetat zgomot.
Una dintre formele de rezistență ale omului de astăzi ar fi tocmai recuperarea acestor intervale. Să nu răspundă imediat. Să nu aibă o părere despre orice. Să poată spune „nu știu”. Să termine o carte și să nu vorbească despre ea în aceeași clipă. Să asculte o bucată de muzică și să lase câteva secunde înainte de alta. Să privească un om fără să-l clasifice. Să lase trecutului distanța lui, iubirii misterul ei, culturii dificultatea ei, celuilalt tăcerea lui.
Nu zidurile fac singure o casă. O fac mai ales, spațiile dintre ele. Și, sigur, nici viața nu este alcătuită numai din lucrurile pe care le facem, le spunem, le construim și le acumulăm. O parte esențială a ei se află tocmai între ele.
În acele câteva clipe în care încă nu am răspuns.
În spațiul pe care alegem să nu-l încălcăm.
În tăcerea pe care nu ne grăbim s-o umplem.
În îndoiala pe care avem curajul s-o păstrăm.
În puținul spațiu rămas liber în noi, în care încă se mai poate respira.