Nu te poți căca în gustul omului, zice o vorbă proastă din popor. Cum s-ar zice, dacă e meltean omul și spune că Verdi e un cretin sau Enescu a fost un labagiu, tu nu trebuie să îi spui că e prost, trebuie să îi respecți „preferințele”.
Eu nu-s de acord.
Și astăzi o să desfacem firul în care alte fire am eu chef. Cum zice același prost: de gustibus, non disCutandum? Păi, să discutăm, vericilor!
Dar, mai întâi:
Ce am mai pictat
Am scris această poezie undeva în veacul trecut, când duceam acasă o Tania beată. Sau mă ducea ea pe mine. E acel moment în care poate alcoolul, poate soarele dimineții potențat de parbrizul taxiului, îți înmoaie pleoapele și somnul vine ca un reset ce îți încarcă în cap o nouă zi de viață.
Un maieu numit Tania
de Liviu Alexa
ea este Tania, maieul sub care
tresar, ca cifrele roșii la bursă,
sfârcuri cărnoase și ușor amare
ale unei vieți trăite zâmbind.
ea este fata ce-nvață mereu din greșeli
și-și scoate fumul prin pleoapele
arse de vina că va fi mult mai bine data viitoare.
data viitoare e de fiecare dată
un alt bărbat
care-i va da puterea să zâmbească din nou
și plăcerea să plângă din nou.
Tania, maieule cu țâțe leneșe, ce dormi acid pe banchetă,
ești un vin de față de masă.
O întâmplare despre gustul românilor
de Dan Bucura
Poporul ăsta n-are nicio șansă să evolueze! N-aveți decât să mă înjurați cât vreți, dar asta e realitatea. Suntem fix ceea ce consumăm...
Ies astăzi la un restaurant drăguț, pe care îl frecventez de ceva vreme, fiindcă au o narghilea bună, șpriț și pot vedea meciurile în tihnă. De regulă e pe jumătate gol, deci fix ce trebuie...
Azi, lume ca la urs în cârciumă! Eu, grăbit nevoie mare să mă instalez la locul meu, fac ochii mari și încerc să înțeleg dacă puhoiul de tineret deja acomodat acolo sunt fani dinamoviști sau ai fcsb-ului (am scris special cu litere mici, ca să mă mai facă unii albie de porci)
📍Ei bine, abia acum vine șocul! Chelnerul, cu care mă cunosc de ceva vreme, vine livid la masă și ușor jenant, îmi dă vestea tristă:
“Domnu’ Dan, știți că azi nu putem muta pe meci. Începe Insula...
Dacă schimb, ne omoară ăștia...”
Așa am aflat și eu că sâmbătă seara rulează o parodie grotescă numită Insula iubirii, în care niște bombardieri semi-analfabeți încearcă să cucerească niște june ușor decadente. Am zis că probabil am nimerit eu în locul nepotrivit și că s-au stricat localurile din nordul Bucureștiului.
Bomba a venit când am cerut unui amic audiențele acestui circ la care am asistat involuntar. E isterie națională!! Deci îmi cer scuze eu, dar cu valul nu te poți pune. Cică e unul Prințu’ acolo care face furori prin casele românilor...🫣🫣
Ceva cu gust divin
Sunt multe uleiuri de masline nr. 1 in lume pentru ca isi cumpara diplome din alea de cacat primite la evenimente pe sponci. Putine insa si pot dovedi DE CE sunt number one.
Prietenul meu Mihai a vizitat Sparta si in acest an. Si nu m-a uitat.
Phileos este un ulei de masline extra terestru.
Soiul de măsline Koroneiki este recunoscut mondial pentru profilul său aromatic bogat, cu note fructate, ușor amare și picante.
Strategia lor declarată este de a oferi calitate ultra-premium (aur la competiții internaționale) la un preț accesibil pentru consumul zilnic.
Phileos este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai sigure și constante uleiuri cu Indicație Geografică Protejată (IGP LACONIA) din Grecia
Mizilic aproape perfect
Sărățelele perfecte se fac greu, îs costisitoare ca timp, necesită răbdare de triplu chinez.
De aia m-am bucurat să găsesc într-un magazin din Cluj așa ceva.
Din păcate, nu-s perfecte. Perfecte ar fi fost dacă aveau chimen, nu pișatul ăla de mac.
Dar no, crocănțeala și gustul de cașcaval au meritat.
Despre prost gust sau gustul prostului
de Liviu Alexa
Niciodată n-am considerat că gustul stă deasupra ochiului sau deasupra nasului. Dintre toate simțurile noastre, mi se pare unul dintre cele mai puțin angajante.
Vedeți, boieri dumneavoastră, cu ochiul distingem milioane de nuanțe și culori, cu urechea ascultăm superoctavele lui Mariah Carey sau basul cel mai bas din Manhattan Transfer, iar cu nasul, pare-se, avem șansa să deosebim aproape un milion de mirosuri. Limba nu știe decât sărat, dulce, acru, amar. Și, ca să ne mai amăgim că suntem șmecheri față de orangutani, am inventat și umami.
Deși este cel mai rudimentar dintre simțurile noastre, gustul a reușit totuși să dea civilizației una dintre cele mai pretențioase metafore de apreciere a înălțimii cuiva. Și nu mă refer aici la centimetri.
De ce s-a întâmplat asta? Probabil dintr-o mecanică lingvistică. La origine, bietul gust n-a fost altceva decât un detector de otravă. În timp, însă, am evoluat de la primele semnale care ne învățau că „amar” înseamnă otravă și „acru” înseamnă stricat, și ne-am învățat să căutăm plăcerea tocmai în aceste semnale de alarmă. Acum ne place rucola, care e amară ca o bucată de bitum. Găsim orgasme sociale în acritura cafelei din Peru. Și refuzăm dulcele, pe care societatea ne-a învățat să-l evităm, fiindcă înseamnă calorii.
Cele mai tari restaurante Michelin ce fac? Caută anti-gustul, gustul șoc, sau încearcă să creeze gusturi rafinate din cele mai surprinzătoare alimente și combinații? Era unul prin Scandinavia care avea un restaurant Michelin în care se găteau numai animale accidentate de mașini pe stradă.
Gustul e mereu înșelător, însă, prieteni. Știți, gustul e un soi de plagiator combinat cu o căpușă. Fiindcă tot ceea ce numim noi gust, mă refer la ce fac papilele noastre, nu ține neapărat de limbă, ci de nas. Fără nas n-am putea simți nici gustul unui măr, nici iuțeala unei cepe. Așadar, putem considera lesne și fără să greșim că gustul este un simț parazitar, care ciordește wifi de la vecinul său, nasul.
Prima mențiune despre gust ca despre o facultate a omului de lume, care trebuie să aibă capacitatea de a alege bine, indiferent despre ce discutăm, o căsnicie, o haină, un parfum sau lectura unei cărți, a fost făcută undeva în secolul XVII de către un fițos pe nume Baltasar Gracián, care folosește gustul pentru prima oară în sensul metaforei de azi. Apoi un alt tip, pe nume David Hume, preia ștacheta și o urcă într-un eseu în care observă că unii oameni se pricep mai bine decât alții la a judeca lucrurile. Dar observă și ceva straniu despre gust: că el este subiectiv și că, totuși, ține de exercițiu, de comparație și de absența prejudecăților.
Așadar, un lucru e clar: este o diferență mare între „îmi place” și „e bun”.
„Îmi place” este ceva despre mine. „E bun” poate fi despre un obiect, despre un record mondial, despre o descoperire nemaivăzută.
„Îmi place” nu poate fi contestat de nimeni; dacă îmi place mie, nu pot fi contrazis de nimeni în acest sens. Când spun însă „e bun”, e deja altă șmecherie. E o pretenție pe care o am, o supoziție sau chiar o sentință pe care o servesc, ca pe o invitație la ceartă, unui interlocutor sau societății întregi. Când spunem că „Odiseea” este un film bun, chiar și aducând motive, instigăm și provocăm la dezbatere.
Nu-mi dau seama cum ar trebui să se comporte cei care chiar au gusturi, atât în gură, cât și în creier. Dar concluzia la care am ajuns în timp, probabil supusă multor amendamente, este că omul cu gust nu e musai omul căruia îi plac lucrurile bune, ci cel care poate să spună ceva de genul „îmi place, dar nu e așa bun” sau „e bun, dar nu-mi place”. Și o poate spune asumat.
Mă uitam recent la cineva pe Instagram care pusese un citat din publicația „The Mercer”, suprapus peste o poză cu Carrie Bradshaw, cunoscutul personaj din serialul ăla cu gagicile. Sub chipul lui Carrie Bradshaw scria: „Gustul devine o abilitate de nișă într-o lume vizuală suprasaturată.”
De fapt, ca să fiu sincer, de aici a venit și ideea editorialului meu de astăzi, fiindcă m-am enervat instant. Fiindcă serialul cu Carrie Bradshaw era o declarație de intenție de industrializare a consumului. Dacă vă aduceți aminte, era despre viața unei blonde din New York, alături de alte trei sau patru coțofene, nu mai țin minte, care epata cu apartamentul ei mult prea luxos, cu pantofii și cu cocktailurile pe care le sorbea.
Detest ipocrizia. Am și eu momente când sunt ipocrit și încerc să mă scutur foarte tare de această haină proastă. Însă ceva, ceva e adevărat în citatul de sub Carrie Bradshaw. Dacă avem de ales între Dalí, Picasso și Goya, e o chestie de gust și o chestie de dezbatere. Dacă avem de ales între două miliarde de imagini pe zi și mâncăm acest fast-food vizual în fiecare oră, e foarte clar că nu mai putem discuta nici despre gust, nici despre eleganță, nici măcar despre o dezbatere pe această temă.
Prieteni, realitatea este că gustul n-a fost niciodată o abilitate de masă. Nu strica orzul pe gâște, mai spunea altă vorbă proastă din popor. Păi și atunci cu ce să le îngrășăm? Cu grâu fără gluten?
„De gustibus non est disputandum.” Nu semnează asta nici Cicero, nici Seneca. Așa cum ar spune fosta mea dirigintă, doamna Ioana Ardelean, profă emerită de latină, e latină medievală, nici de crâșmă, nici de academie. Și probabil că a inventat-o vreun soț opărit sau vreun viconte stresat care, rămas fără argumente, a vrut să oprească o dispută și să iasă elegant din starea de rușine. E un soi de steag alb pe care-l ridici când te trece o căcare intelectuală sau morală.
Din păcate, această zicere a ajuns să devină un soi de protecție, un soi de prezervativ verbal al kitsch-ului. Dacă ai ajuns în casa cuiva unde tronează o mobilă kitsch, trebuie să zici „de gustibus”, ca un fel de amnistie vizuală sau morală. Așa e corect, spune societatea. De aia folosim cugetarea asta: ca să le iertăm altora lipsa de bun-gust.
Românii, fiind mai ochioși, au inventat propria lor versiune la această zicere din latina medievală: „Nu te poți căca în gustul omului.”
Deși românii respectă foarte mult chestia asta, că nu te poți căca în gustul omului, îi lasă pe alții, în schimb, să se cace în gura lor. Pe români se cacă politicienii, se cacă magistrații. Pe români se cacă securiștii, puterile străine, inclusiv televiziunile. De exemplu, Pro TV se cacă de 36 de ani în capul și în gura românilor, îndopându-i cu lingurița, cu polonicul sau cu algoritmul cu toate subproducțiile posibile și imposibile.
N-am o concluzie pentru tema de dezbatere de astăzi. În general, aleg mereu să-i spun cuiva ce cred despre preferințele sale. Și e adevărat, în ultima vreme o fac cu mai multă precauție. Nu pentru că nu pot să suport o dezbatere, ci pentru că nu mai am chef nici să conving pe nimeni, nici să educ pe nimeni. Să conving ar însemna pierdere de vreme, iar să educ ar însemna un act de îngâmfare.
Strict Secret este cea mai bună dovadă a impotenței mele din acest punct de vedere. Am doar 1.600 de abonați plătitori, cu care par să avem gusturi comune; în general, evident, nu putem fi asemănători în toate privințele.
Dar sunt tare mândru cǎ 1600 de oameni împart cu mine gusturile lor.
În timp ce sute de mii de români mă citesc cu calicie, gratuit, și mă înjură pe munca și pe banii mei. Ba că vorbesc buruienos, ba că prea le știu pe toate, ba că sunt îngâmfat, ba că n-am gust, că mă tund la zero, ba că am cercel în ureche, ba că n-am niciun gust politic când îl înjur pe Călin Georgescu sau pe Nicușor Dan.
Așa că luați de gust, pe mai departe, câteva dintre propunerile mele de astăzi.
Un song cu gust
Asta e o sticlǎ de vin serioasǎ
Se găseşte foarte greu in România. Se găseste foarte greu în lume.
Cantina Terlano / Kellerei Terlan nu este, de fapt, o „casă” în sensul clasic al unei familii proprietare, ci o cooperativă viticolă din Terlano, în Alto Adige/Südtirol, între Bolzano și Merano. A fost fondată în 1893 de 24 de viticultori mici care s-au asociat tocmai pentru a scăpa de dependența față de marii proprietari funciari care controlau atunci producția și comerțul cu vin.
Partea interesantă este că au mers aproape împotriva modei epocii. La sfârșitul secolului XIX, Alto Adige producea aproximativ 80% vin roșu și numai 20% alb. Terlano era deja cunoscut ca teritoriu de vin alb. Astăzi, proporția cantinei este aproximativ inversată față de regiunea de atunci: 70% alb și 30% roșu.
Motivul principal este geologia - Terlano stă pe un sol foarte particular de porfir cuarțifer de origine vulcanică. Solul este mineral, permeabil și ușor acid. Tocmai combinația asta este asociată cu albele foarte tensionate, saline și, mai ales, neobișnuit de longevive ale cooperativei.
De aici vine și numele vinului tău: Quarz - un Sauvignon Blanc 100%, iar numele face trimitere directă la cristalele de cuarț din porfirul vulcanic al Terlano.
Gustul? Incredibil!
Viile pentru Quarz sunt pe pante orientate sud–sud-vest, la aproximativ 300–550 m altitudine. Vinul este fermentat lent și ținut pe drojdii fine; în schema actuală, aproximativ jumătate se maturează în butoaie mari de lemn și jumătate în inox.
Lucrul care face Terlano cu adevărat specială: obsesia pentru îmbătrânirea vinului alb.
În secolul XX, cantina a început să demonstreze sistematic că albele de aici pot trăi zeci de ani. Sebastian Stocker, Kellermeister între 1955 și 1993, a mers atât de departe încât, începând din 1979, a păstrat loturi din recoltele excepționale timp de 10 până la 30 de ani pe drojdii fine, în ceea ce avea să fie cunoscut drept „metoda Stocker”. Din această filozofie s-a născut colecția lor celebră Rarity.
Cantina are astăzi o adevărată bibliotecă de vinuri, cu recolte păstrate începând din 1955, iar aproximativ 7.000 de sticle din fiecare an sunt puse deoparte pentru lansări ulterioare.
De exemplu, eu cred cǎ motanii mei sunt exhaustiv de frumoşi
Un poem superb
Spleen de duminicǎ
de Demostene Botez
Ce-i fi făcând pe-acolo unde ești?
Pe-aicea plouă liniștit... pustiu...
Cu unghia pe geamul străveziu
Scriu începutul unei vechi povești.
În jurul mesei fac călătorii,
Neobosit, deși-am pornit de-un ceas.
Vreau parcă să ajung unde-ai rămas,
Deși cu gândul tot te-aștept să vii.
Și-așa, absent, de mult călătoresc
Purtând în minte fericirea noastră.
La geam, o clipă, ca să-mi răcoresc,
Îmi razăm fruntea caldă de fereastră.
Un text mişto, scris cam târziu
Într-o lume tot mai agitată, grăbită și preocupată de propriul ego, filosoful Andrei Pleșu face un portret tulburător al omului contemporan. Acesta vorbește despre pierderea bucuriei de a trăi, despre înstrăinare, vanitate și despre timpul pe care îl risipim în lucruri mărunte. Și poate cea mai incomodă întrebare care se strecoară printre rânduri este: cât din portretul pe care îl descrie Andrei Pleșu ni se potrivește și nouă? Să lecturăm acest fragment și, respectiv, să ascultăm acest pasaj, pentru a redescoperi o reflecție despre alienare, despre cum ne pierdem bucuria de a trăi, cum devenim captivi propriului ego și despre capacitatea (tot mai rară) de a recunoaște frumusețea și sensul din jurul nostru.
„Dacă mă gândesc bine, reproșul esențial pe care-l am de făcut țării și vremurilor este că mă împiedică să mă bucur de frumusețea vieții. Din când în când îmi dau seama că trăiesc într-o lume fără cer, fără copaci și grădini, fără extaze bucolice, fără ape, pajiști și nori. Am uitat misterul adânc al nopții, radicalitatea amiezii, răcorile cosmice ale amurgului. Nu mai văd păsările, nu mai adulmec mirosul prăfos și umed al furtunii, nu mai percep, asfixiat de emoție, miracolul ploii și al stelelor. Nu mai privesc în sus, nu mai am organ pentru parfumuri și adieri. Foșnetul frunzelor uscate, transluciditatea nocturnă a lacurilor, sunetul indescifrabil al serii, iarba, pădurea, vitele, orizontul tulbure al câmpiei, colina cordială și muntele ascetic nu mai fac de mult parte din peisajul meu cotidian, din echilibrul igienic al vieții mele lăuntrice.
Nu mai am timp pentru prietenie, pentru taclaua voioasă, pentru cheful așezat. Sunt ocupat, sunt grăbit, sunt iritat, hărțuit, copleșit de lehamite. Am o existență de ghișeu. Mi se cer servicii, mi se fac comenzi, mi se solicită intervenții, sfaturi și complicități. Am devenit mizantrop. Două treimi din metabolismul meu mental se epuizează în nervi de conjunctură, agenda mea zilnică e un inventar de urgențe minore.
Gândesc pe sponci, stimulat de provocări meschine. Îmi încep ziua apoplectic, înjurând ‘situațiunea’: gropile din drum, moravurile șoferilor autohtoni, căldura sau frigul, praful sau noroiul, morala politicienilor, gramatica gazetarilor, modelele ideologice, cacofoniile noii arhitecturi, demagogia, corupția, bezmeticia tranziției.
Abia dacă mai înregistrez desenul amețitor al câte unei siluete feminine, inocența vreunui surâs, farmecul tăcut al câte unui colț de stradă. Am ajuns să mă comport ca și cum Hrebenciuc și Cozmâncă, Sechelariu și Vanghelie, Ciorbea și Mihaela Tatu, Andreea Marin și Adrian Năstase, Constantinescu și Agathon, Talpeș și Garcea ar exista cu adevărat. Colecționez antipatii și prilejuri de insatisfacție.
Scriu despre mizerii și mărunțișuri. Bombăn toată ziua, mi-am pierdut încrederea în virtuțile nației, în soarta țării, în rostul lumii. Am un portret tot mai greu digerabil.
Patrioții de paradă m-au trecut la trădători, neoliberalii la conservatori, postmoderniștii la elitiști. Bătrânilor le apar frivol, tinerilor – reacționar. Una peste alta, mi-am pierdut buna dispoziție, elanul, jubilația.
Nu mai am răgazuri fertile, reverii, autenticități. Mă mișc, de dimineață până seara, într-un univers artificial, agitat, infectat de trivialitate. Apetitul vital a devenit anemic, plăcerea de a fi și-a pierdut amplitudinea și suculența.
Respir crispat și pripit, ca într-o etuvă. Când cineva trece printr-o asemenea criză, de vină e, în primul rând, umoarea proprie. Te poți acuza că ai consimțit în prea mare măsură imediatului, că nu știi să-ți dozezi timpul și afectele, că nu mai deosebești între esențial și accesoriu, că, în sfârșit, ai scos din calculul zilnic valorile zenitale.
Dar nu se poate trece cu vederea nici ambianța toxică a momentului și a veacului. Suntem năpădiți de probleme secunde. Avem preocupări de mâna a doua, avem conducători de mâna a doua, trăim sub presiunea multiplă a necesității.
Ni se oferă texte mediocre, show-uri de prost-gust, condiții de viață umilitoare. Am ajuns să nu mai avem simțuri, idei, imaginație. Ne-am urâțit, ne-am înstrăinat cu totul de simplitatea polifonică a lumii, de pasiunea vieții depline.
Nu mai avem puterea de a admira și de a lăuda, cu o genuină evlavie, splendoarea Creației, văzduhul, mările, pământul și oamenii. Suntem turmentați și sumbri. Abia dacă ne mai putem suporta. Există, pentru acest derapaj primejdios, o terapie plauzibilă? Da, cu condiția să ne dăm seama de gravitatea primejdiei. Cu condiția să impunem atenției noastre zilnice alte priorități și alte orizonturi.
Într-un anumit sens, Noul Testament este istorisirea trecerii nerecunoscute prin lume a Lui Dumnezeu. Pe Iisus, dincolo de cercul restrâns al câtorva discipoli, și ei ezitanți la răstimpuri, nu-L recunoaște nimeni ca fiind ceea ce este. Iar El tocmai asta caută: nu să-i arate recunoștința din partea celor pe care îi instruiește sau vindecă, ci să fie recunoscut de ei în adevărul Lui.
Nerecunoscut ca Dumnezeu în vremea petrecerii Lui pământești, suspectat, hărțuit, judecat, batjocorit și ucis, El nu e recunoscut nici după Înviere. Maria Magdalena îl ia drept un grădinar oarecare, doi dintre ucenici, pe drumul spre Emaus, îl tratează ca pe un străin. Cel nerecunoscut are întotdeauna statutul străinului, al intrusului care tulbură ordinea placidă a lumii.
Dumnezeu, în Noul Testament, e Cel nerecunoscut, străinul suprem, care vrea să vindece lumea de propria ei înstrăinare. Înainte de a promite oamenilor o înviere definitivă, la sfârșitul timpului, El le cere să învie în viața de acum, adică să se comporte ca niște oameni vii. Iar oamenii cu adevărat vii sunt cei care nu trec pe lângă Dumnezeu fără să-L recunoască.
Oamenii veacului, adică ai momentului, se simt bine și legitim în postura de ființe cunoscătoare, eul propriu ca obsesie. E normal, până la un punct, să fim preocupați de noi înșine, să ne îngrijim de mintea și de corpul nostru, să ne dorim o viață confortabilă, o carieră împlinită, un amplasament social impunător sau măcar convenabil. E firesc să acordăm o atenție specială proiectelor noastre, scopurilor noastre, ideilor noastre.
În ultima vreme însă, întâlnesc tot mai mulți oameni care și-au făcut din eul propriu o obsesie. Trăiesc halucinați de ei înșiși, de micile și marile lor ambiții, de imaginea lor, de ograda barocă a vanității lor. Pustiesc totul în jur, etalându-și, aproape obscen, portretul propriu.
Lumea în întregul ei și oamenii din jur par să fie instrumentele de ocazie ale destinului lor, ale planurilor lor imediate și de perspectivă. Rezultatul e dizgrațios și contraproductiv. Indivizii pe care îi am în vedere folosesc orice împrejurare ca să vorbească despre ei. Sunt subiectul lor predilect: la recepții, vernisaje, mese amicale, pe stradă, în autobuz, peste tot unde poți avea ghinionul să-i întâlnești. Te țin de nasture și vorbesc precipitat, cu patimă, dinaintea privirilor tale împăienjenite de exasperare. Tocmai au avut o idee extraordinară, tocmai au terminat o carte, tocmai au pățit ceva incredibil, tocmai vor să te viziteze sau să-i vizitezi ca să discute pe îndelete despre biografia lor interioară sau publică. Vor să-ți arate ceva, să-ți propună ceva, să-ți ceară ceva, vor să te implice în traseul lor. Nu iau în calcul posibilitatea să ai, la rândul tău, propriul tău traseu, proiectele tale, prioritățile tale. Își însușesc timpul tău și se joacă impetuos cu nervii tăi. Îți fac agenda. Exiști pentru a-i sluji. Fără să-și dea seama, te tratează ca pe un neant util. Neant pentru că, substanțial, nu dau doi bani pe existența ta, pe libertatea ta, pe dreptul tău de a decide singur ce vrei și ce nu vrei să faci, dar neant util pentru că poți căpăta o funcție în viața lor. Le poți scrie o prefață, le poți lansa o carte, le poți face rost de o slujbă, de o editură, de o bursă, de o relație sau, pur și simplu, le poți asculta îndelung discursul de la care alții, mai abili, au reușit să se eschiveze. Degeaba le spui că ești într-o perioadă grea, că n-ai timp nici pentru obligațiile personale, că ești depășit de prea multe solicitări centrifugale. Tenacitatea lor e indemolabilă. ‘Trebuie să poți, știu că poți, să nu zici că nu poți. Nu o să-ți pară rău!’.
Îmi amintesc de o replică a lui Constantin Noica, asaltat cum era de cohorte întregi de admiratori, deciși să obțină de la el tot soiul de beneficii, mai mult sau mai puțin culturale: ‘Dragă domnule, dragă doamnă, la vârsta mea pot spune că mai am de trăit 736 de zile. Aveți motive suficient de puternice ca să-mi cereți să vă dăruiesc câteva din ele?’
Pentru egolatri, motive suficient de puternice există întotdeauna. ‘Ceilalți, da, ceilalți ar trebui să înțeleagă și să vă cruțe; dar cazul meu e diferit. Pentru mine merită să faceți o excepție’. Dacă cei obsedați de problematica eului propriu sunt o pacoste pentru victimele elanului lor autoreferențial, trebuie să spunem că, în adânc și pe termen lung, ei sunt o pacoste și pentru ei înșiși. Incapacitatea de a-și lua distanță față de tine, concentrarea maniacală pe interesul tău, pe marotele tale, pe dorințele și obiectivele tale sfârșesc prin a te izola de comunitatea ta și de identitatea ta reală. E și slavă deșartă, și lipsă de umor, și simptom paranoic.