E toamnă, a venit vremea să ne obișnuim că mai e foarte puțin din acest an. Toamnele trec repede. Nu știu de ce.
Azi vorbim despre lucrurile amare peste care încercăm să punem zaharina vieții. Zaharina e o invenție remarcabilă: dulce de sute de ori mai tare decât zahărul și absolut inutilă. Nu hrănește nimic. Trece prin tine neatinsă și te lasă doar cu gura păcălită pentru câteva secunde. Dar nu asta facem cu amarul.
Amarul e necesar.
A venit toamna, acoperǎ-mi inima c-un lichior
Sunt gata ambele butelcute, macerate, matasoase: un limoncello dumnezeiesc şi un limecello condimentat şi amǎrui.
Mizilicul zilei - jumǎri de vitǎ
Pfuai de capul meu, nu îmi vine să cred că am pierdut 47 de ani din viață fără să știu că există și jumări de vită.
Am mai mâncat de sturion, de crap, de gâscă, dar de vită niciodată.
Gustul e incredibil, finalul din gură e puțin mai puternic, dar e ceva unic.
Bubu a fǎcut 80 de ani
Bunicul Sandu se ține foarte bine, cel mai probabil secretul este paharul zilnic de pǎlincǎ.
Poemul superb de azi
Aerul, Tremurătorul
de Emil Botta
Aerul, tremurătorul, copilul, clarul,
în azurii pînze ne înfășoară...
În caleașca trasă de fluturii săi
a venit de cu seară.
Noaptea întreagă a lunecat,
pe vioara divină, arcușul divin.
Oprește-te! Stai! Asupră-ne stai iară și iar,
cer adamantin!
Dimineața e ceva, nu știu ce, fragil,
o amiază faunescă, aceasta e darul.
În mii de magii, de culori, se-ntrecea
aerul, tremurătorul, copilul, clarul...
Ce mai citesc
Bazându-se pe o vastă documentare pe care o sintetizează cu talent și nepărtinire, Eric Berkowitz compune o imensă frescă a modului în care societatea și instituțiile ei de putere s-au infiltrat în patul individului în tentativa de a orienta, a reglementa și a pedepsi una dintre cele mai intime acțiuni umane: sexul.
Fără formalisme și teorii juridice aride, cartea reprezintă o lectură plăcută prin numeroasele relatări și povestiri – unele comice, chiar surprinzătoare pentru cititorul contemporan – despre felul cum au evoluat mijloacele prin care individul s-a văzut constrâns – și de multe ori pedepsit – de mecanismele opresive ale societății. Avem, în ansamblu, o adevărată istorie a luptei cu „păcatul originar” în diversele lui epoci și manifestări (adesea minoritare), începând cu primele legi ale vechilor regate din Mesopotamia până la faimoasele procese din timpurile mai recente ale lui Flaubert, Baudelaire, Oscar Wilde sau Roman Polanski.
A-ți mânca amarul
Ce nu te omoară te face mai puternic, spune o vorbă cretină din popor.
Dar, vedeți voi, prieteni, dacă n-ai murit, poți să rămâi invalid sufletește sau chiar fizic.
Astăzi discutăm despre conceptul chinezesc de „chi ku”, care înseamnă „a mânca amarul”.
Am pornit la drum cu această idee, având în cap o dilemă: dacă nu cumva una dintre marile schimbări antropologice din ultimul secol este faptul că omul bogat al secolului XXI și-a construit întreaga lume pentru a fi nevoit să suporte cât mai puțin din ideea de durere.
Mii de ani, disconfortul a fost starea normală a speciei noastre, iar confortul era o excepție.
Răbdai de frig, răbdai de foame până reușeai să faci rost de mâncare. Te plictiseai, nu știai ce se întâmplă în lume, nu puteai suna pe nimeni, nu puteai afla imediat prețul la acțiunile Apple.
Iar dacă te porneai la drum, totul dura zeci de zile. Iar drumul devenea o parte din experiență.
Iar noi, dragi tovarăși, am reușit să întoarcem masa cu curul în sus într-un timp ridicol de scurt.
Nici taxiul nu-l mai așteptăm, pentru că…