“Arse tălpi și caniculă îngerească” este a zecea pânză din seria “Violatorul de vrăbii” după un poem straniu şi special pe care l-am scris acum doi ani. Am ales să mă includ în pânză, fiindcă acest poem mă reprezinta enorm ca şi crez sufletesc: aşa sunt eu, un ciudat care zboară într-un avion acoperit cu piele de girafă.
Arse tălpi și caniculă îngerească
de Liviu Alexa
M-am bronzat pe tălpi
mergând în mâini prin cer,
ca și cum rușinea de a fi viu
m-ar fi întors pe dos,
și gravitația ar fi cedat
în fața nevoii mele de scăpare.
Cerul nu era albastru, era ca o farfurie
cu pireu și sos de întins greșeli,
și eu le-am lăsat acolo, una câte una,
cu pași făcuți deget pe deget,
ca o urmă de labă pe spatele luminii.
N-aveam adidașii galbeni,
aveam vene fluierând prin tibii
și inima atârnând ca un pendul
într-un scrot obosit.
Am mers așa, cap în jos,
privind lumea cum o vede
un castravete murat
printr-un borcan întors —
totul distorsionat, dar clar în esență.
M-am bronzat pe tălpi,
pentru că cerul arde când îl atingi invers,
când urci la el nu cu dorința, ci cu planorul făcut din piele de girafă,
când zbori nu cu aripi, ci cu întrebări.
Și poate că n-am ajuns nicăieri,
n-am rezolvat nimic
dar palmele mele miros acum a kerosen îngeresc
și tălpile,
tălpile sclipesc încă
de parcă ar fi călcat pe soare.
Despre verbul “a nimicui”
N-am fost niciodată un tip prea modest, trebuie să recunosc asta. Dar tot eu trebuie să recunosc că am pe răbojul vieții câteva momente plenare de prostie, indiferent că discutăm de business, relaționare, acțiuni sau viață personală.
De exemplu, la un moment dat, acum mulți ani, aveam în conturi strânși vreo 100.000 de euro și, în loc să-i bag în acțiuni la Banca Transilvania sau chiar să iau Bitcoin, că discutăm de anul 2010, i-am băgat într-un business pierzător. În afară de presă, am mai încercat marea cu degetul și am avut chiar afaceri proeminente, dar au pǎcǎtuit prin faptul cǎ au fost mult înaintea vremurilor.
Mi-a devenit destul de clar în timp că pot face bani doar din creierul meu. Ceea ce, hei, până la urmă, este un mare avantaj. Sunt propria mea afacere și, chiar dacă mi-a luat mult timp să aflu asta, n-am pierdut vremea de când am avut revelația.
Știți când s-a întâmplat? Atunci când am depășit convingerea că, dacă am înțeles ceva despre mine, am și rezolvat problema respectivă. Eu cred că este una dintre marile păcăleli ale omului inteligent: fiindcă sună logic, fiindcă vezi originea greșelii, vezi cum te-ai “manifestat”, ba chiar ajungi să crezi că, dacă identifici în trecutul unei erori cauzele și supra-analizezi totul, gata, nu vei face pe mai departe asemenea greșeli.
Dar le vei face. Mintea se obișnuiește foarte repede cu relația dintre explicație și soluție, doar că omul nu funcționează în întregime așa. Câteodată, e adevărat, dacă afli de ce nu pornește motorul, schimbi o piesă. Dar chiar dacă înțelegi de unde îți vine frica de abandon, poți intra în panică chiar peste 10 minute, la primul mesaj la care nu primești răspuns de la partenerul tău de viață. Poți să analizezi cu toți terapeuții vieții de ce ești furios, poți să înțelegi că furia ta este o formă veche de apărare și apoi să te apuci de zbierat în Kaufland exact când ți-ai promis că vei fi zen.
Sunt multe greșeli mari pe care le-am făcut și astăzi consider în continuare că e bine că le-am făcut și nu le regret. Dar am unele pe care aș fi vrut să nu le fac. Mă tot întreb încontinuu cum am putut fi atât de idiot să nu mă gândesc că voi comite o greșeală atât de mare. Vorba aia, la cât îs de deştept.
Însă tema duminicii de azi e despre faptul că, chiar dacă înțelegi un pattern de greșeală, asta nu duce întotdeauna la schimbarea ta. Câteodată, schimbarea are nevoie de o "împinsǎ”, de o nouă experiență, nu de o înțelegere mai profundă a greșelilor.
Ok, asta nu înseamnă că introspecția e inutilă, ci doar că adeseori îi atribuim o putere prea mare. Fiindcă, vedeți voi, ajung tot mai mult să cred că o parte din ceea ce suntem sau devenim nu ține de explicații. Atât în ceea ce privește părțile noastre rele, cât și părțile noastre bune.
Pot să-i explici unui copil cât vrei tu despre siguranță, încredere, dar trebuie să fii lângă el atunci când se simte în pericol sau stresat. Afecțiunea dintre un părinte și un copil devine credibilă pentru el doar atunci când e prezentă constant. De cealaltă parte, un copil nu învață că lumea e periculoasă printr-o demonstrație logică pe tablă, bine, nici nu mai sunt table în ziua de azi decât foarte puține, ci prin faptul că ceva rău sau negativ i s-a întâmplat și abia atunci ajunge să conștientizeze situația.
Ăștia suntem noi: creierul nostru învață enorm din obişnuințe. Aici lucrurile devin cu adevărat periculoase, fiindcă ceea ce se repetă pentru creierul nostru devine predicție, apoi, dacă se confirmă suficient de des, devine un soi de așteptare. Și, prieteni, ceea ce devine așteptare, încetul cu încetul, începe să semene cu realitatea însăși.
Avea prietenul meu, Dumnezeu să-l ierte, Victor Lungu, această expresie: v-am mai spus-o, tot revin la ea.
Realitatea ca prejudecată.
Da, unele convingeri pe care le purtăm la vedere sau în interiorul nostru nici măcar nu seamănă cu niște convingeri. Adeseori ne par că sunt adevăruri.
Ne spunem ca proștii că, dacă nu suntem validați de societate, nu contăm. Dacă nu controlăm toate lucrurile din viața noastră, ceva rău se va întâmpla. Ne spunem că n-avem voie să greșim.
Lucrurile sunt și mai dificile în aceste vremuri în care omul modern are acces la o cantitate incredibilă de explicații despre sine. E înconjurat de terapeuți, psihoterapeuți, terapeuți ai căcăcelului. Omul e împins să se dezvolte personal, să-și găsească copilul interior, să devină o nouă versiune a sa. În fiecare zi, o nouă versiune, ca un update la Windows sau la iOS.
Mustește TikTok-ul de psihologie popularizată, de podcast-uri, de cărți, de neuroștiință, de suplimente, teste, diagnostice, comunități online. Și acum, chiar și de un prieten intim pe nume ChatGPT, care e în stare să vorbească cu tine despre orice, intimitate și rușine, și care poate discuta rece și neimplicat despre orice. Iar apoi sǎ te trimitǎ sǎ îți iei viața (s-a întâmplat recent)
Pare că n-am avut niciodată atât de multe cuvinte pentru ceea ce ni se întâmplă. Na, cazul a devenit depresie. Spleen-ul a devenit albăstreală. Oricâte cuvinte am folosi pentru noi, pentru a ne liniști că am înțeles de ce suntem într-o stare proastă sau de ce am greșit, să știți că aceste cuvinte nu garantează transformarea.
Mi-a dat Dumnezeu șansa, fiind foarte inteligent, să scap de un defect foarte împovărător - când am devenit excepțional de bun în a explica de ce fac ceea ce fac, dar fără să încetez să fac acel lucru.
Pentru oamenii inteligenți, inteligența nu devine o ieșire din mecanismul răului sau al greșelii. Fiindcă ei, în loc să trăiască frica, o supra-analizează şi n loc să înfrunte starea de nesiguranță, se ascund după o ușă sufletească sau fizică și creează un film mental despre ea.
„Cunoaște-te pe tine însuți” a devenit pentru mine un îndemn destul de banal. Da, e important. Dar te poți cunoaște și mai bine experimentând, îndrăznind. Iar eu încerc să fac asta din toate puterile mele.
Ultimul meu experiment este să fac nimic.
Mi-am dat seama din ultima postare a bloggeriței Prințesa Urbană că sunt mai mulți care fac asta. Și ea a descris perfect conceptul: a nimicui - vorbind ironic despre oameni ca mine și ca ea, care au fost crescuți într-o stare de alertă a muncii continue. O stare în care munca este singura cale de odihnă. Fiindcă, dacă nu muncești, ești inutil.
Pentru oameni care stau, trăiesc și dorm în starea asta, lucrurile pot să devină complicate și să ducă chiar înspre burnout. Ca și Prințesa Urbană, deși mi-e foarte greu, am început încetul cu încetul să nimicuiesc și eu prin viața mea câte ceva. Pentru mine, clipele astea nu prea existau înainte.
Am această enervantă dispoziție de a crede că, dacă stau, pierd vremea, iar pierdutul de vreme este inacceptabil pentru mine. Orice e bun, sau era bun, pentru a nu sta, pentru a nu pierde vremea. Dacă am o jumătate de oră liberă, pot să citesc ceva dintr-o carte, dacă am o oră liberă, pot să mă duc să pictez sau să scriu la newsletter. Sau să dau două telefoane de afaceri.
Acum, pur și simplu, învăț să stau. Să privesc pereții. Să răsfoiesc cărți cu imagini, să privesc pe TikTok la video-uri noi cu aventurile motanului Milo, un pisoi gras și simpatic din State.
După cum vă zic sincer, mi-am descărcat pe TV o aplicație, e drept, cu abonament, în care privesc pe ecran imagini în timp real din recifuri. Adică nu înregistrări, ci live. Și mă fascinează teribil să-mi șterg creierul privind la miriadele de pești colorați din Caraibe.
Cea mai surprinzătoare constatare este că lumea nu se termină fără mine. Știu, mi-e greu să cred. Fiindcă aveam și am impresia că sunt extrem de important pentru ea.
Îmi va fi foarte greu să mă obișnuiesc pe viitor să nimicuiesc cât mai mult. Dar trebuie să încerc. Pas cu pas, constant. Să schimb pattern-ul workaholismului. Și nu numai al workaholismului, fiindcă nu asta cred că este neapărat problema, ci al ideii că, dacă nu muncesc mult și tot timpul, pierd vremea.
Acest mod de gândire este un obicei. Și știți cum e cu obiceiurile… fumătorul știe că fumatul îi face rău, grasul știe că mișcarea îi face bine, dar nu o face. Doar că adicția, recompensa imediată și automatismele pot avea o forță mai mare decât adevărul abstract.
E familiaritatea suferinței pe care ți-o provoci, ca și cum ea ar fi o libertate. Dar nu e. Iar familiaritatea este, în acest caz, o otravă împuțită ce oferă predicție pentru creierul nostru, care adoră enorm starea de anticipare.
De aia, pentru creierul nostru atât de minunat și atât de perfid, și o stare de suferință sau o lume plină de ură poate deveni suportabilă dacă îi cunoști regulile. Iar o lume mai bună, însă plină de necunoscute, îi sperie pe majoritatea oamenilor. Fiindcă vechile tipare și instrucțiuni de a citi această lume nu mai funcționează.
De aia o femeie care a avut numai relații cretine și violente va interpreta un om stabil drept plictisitor. De aia cineva care crește și se dezvoltă în lupte permanente habar nu are ce să facă atunci când nu există un adversar. De aia oameni ca mine, care și-au construit o identitate în jurul muncii, se simt adeseori neliniștiți în vacanțe.
Da, vedeți… eu în vacanțe muncesc. Nu mult, doar două ore, trei pe zi. Nu cumva să ajung să pierd vremea.
Nu vreau să dau cu polonicul în alte farfurii. Vreau să mă refer strictamente la mine. De ce fac asta? De ce, de exemplu, muncesc două ore pe zi chiar și în vacanțe? Fiindcă am senzația progresului.
E greu să mă convingi în sens contrar.
Dar sunt conștient că trebuie să o las puțin mai moale. Nu mult, dar puțin. Pentru că acest creier minunat, pe care l-am primit de la Dumnezeu și părinții mei, poate, într-o zi, să rămână fără curent. Sau, mai rău, se poate scurtcircuita și o să vedeți știri despre mine cum am ieșit în sula goală în centrul Clujului și m-am suit pe calul lui Mathias Rex.
Acum sunt incompetent în a nimicui. Dar dacă am reușit să fiu competent în mai multe domenii sau să mă strădui să învăț cât mai multe despre ele, trebuie să fiu și aici ambițios. Să știu să mă retrag în nimic. Măcar puțin câte puțin, în fiecare zi.
Ce oameni ciudați suntem! Ce ființe cei care au această problemă! Zeci de ani de înțelegere și explicații ale unui comportament se pot șterge cu zece minute de epifanie care te schimbă total.
Nu vreau să zic că anii ăia din spate au fost inutili. Dar sunt sigur că ei au pregătit terenul, fără să poată să producă, culmea, singuri revelația asta. Dar mintea știa. Mai trebuia doar ca viața să-i demonstreze.
Așa că n-ar fi rău să vă gândiți la perspectiva mea. Petrecem o bună parte din viață încercând să ne înțelegem trecutul, adeseori căutând explicații pentru greșeli și pentru a ne elibera de ele. Dar trecutul nu ne-a format prin explicații, ci prin repetiția lucrurilor bune și rele. Prin gesturile pe care le-am făcut. Prin fricile și absențele noastre. Prin reacțiile altora. Prin lucrurile care s-au întâmplat. Și, dacă s-au întâmplat iar și iar, prin regulile pe care le-am făcut despre ele.
Sunt promotorul educației din orice poziție. Dar sunt momente în care prea multă educație strică și trebuie să înceapă…
Munca mea nu e gratuita. Cred ca 26 de lei pe luna nu e un capat de tara.
Daca vrei sa ma citesti, sa fii la curent cu subiectele refuzate de presa nationala, daca vrei sa intri in universul meu cultural, daca vrei sa razi si sa plangi, atunci apasa pe linkul de mai jos.
daca platesti pe un an de zile in avans, vei primi toate cartile mele gratuit cu transport inclus plus un abonament pe un an la Gizas Craist - newsletterul saptamanal de stiri ciudate, dar adevarate.
chiar e o afacere buna sa ma citesti
apasa aici: