Am dat un interviu în publicația “Adevǎrul” şi zic cǎ a ieşit bine.
Un urs polar îmbrăcat pentru un meci de tenis lovește un craniu pe post de minge. Într-un alt colț al pânzei, un înger cu o singură aripă fumează, aparent indiferent, lângă avionul care transportă sufletele spre un imaginar „check-in”. În lumea pictată de Liviu Alexa, lucrurile imposibile nu mai par stranii. Dimpotrivă, devin firești.
În mai puțin de zece luni, pictorul a realizat aproape 80 de tablouri, împărțite în patru serii. Două dintre acestea s-au vândut deja integral, iar lucrările sale au ajuns să fie cumpărate cu prețuri cuprinse între 12.000 și 15.000 de euro.
Alexa nu vorbește însă despre pictură ca despre o simplă preocupare pentru imagine. Pentru el, pânza este mai degrabă locul în care se întâlnesc amintiri, frici, obsesii, tandrețe, moarte, sexualitate, abandon și absurd.
„Pentru mine, pictura a devenit, într-un timp destul de scurt, mai degrabă o problemă de gândire decât una de reprezentare”, explică artistul.
Nu pornește, spune el, de la o schiță intelectuală foarte clară. Imaginea se formează mai degrabă dintr-un material interior pe care îl aduce apoi la suprafață.
„Habar n-am, niciodată nu mă gândesc în mod special la ceva. Pânza și culorile sunt numai corpul vizibil al unei experiențe care începe în altă parte, undeva în mine. În trecutul meu, în coșmarurile mele, în bucuriile mele”, mărturisește pictorul.
„Realismul imposibilului cotidian”
Dacă ar trebui să-și definească pictura, Liviu Alexa oscilează între mai multe etichete: neoexpresionism, suprarealism, grotesc sau chiar libertatea specifică artei outsider. În cele din urmă, se apropie de formula de „neoexpresionism narativ-simbolic”.
Dar preferă o explicație mai simplă.
„Eu încerc un realism al imposibilului cotidian. Fiindcă în tablourile mele imposibilul este perfect, este firesc”, declară artistul.
În universul său vizual se întâlnesc obiecte și personaje care, în mod normal, nu ar avea nimic în comun. Mitologia ajunge lângă consumerism, sacrul se amestecă cu trivialul, iar tandrețea coexistă cu grotescul.
Artistul spune că nu urmărește să provoace doar de dragul provocării. Absurdul este, pentru el, un instrument prin care privitorul este scos din obișnuință.
„Întâlnirea tuturor lucrurilor pe care le gândesc și le pictez trebuie să producă o fisură prin care să intre ideea.”
De aici și impresia că tablourile sale trebuie mai degrabă „citite” decât privite rapid. O imagine dominantă atrage inițial atenția, după care apar alte personaje, obiecte, indicii și contradicții.
În această lume, obiectele nu sunt simple elemente de decor. Ele au aceeași importanță ca personajele și devin, în viziunea pictorului, relicve ale prezentului.
Fiecare lucrare ajunge astfel să funcționeze „ca o mică mitologie autonomă”.
Culori care nu imită realitatea
Nici perspectiva și nici culorile nu sunt folosite pentru a reproduce lumea așa cum este văzută cu ochiul liber.
Perspectiva lui este, după propria definiție, „mai degrabă afectivă decât geometrică sau academică”. Culorile nu trebuie să respecte ceea ce există în realitate, ci să transmită o stare.
Ele exprimă „o temperatură psihică” și contribuie la ceea ce artistul numește „o dereglare totală a prejudecății ochiului”.
Contradicția este intenționată. În lumea contemporană, spune el, catastrofa poate fi consumată în același timp cu o reclamă, iar grotescul nu mai apare neapărat întunecat și apăsător. Poate fi, dimpotrivă, „colorat și seducător”.
De aceea, imaginile sale pot avea aerul unui carnaval, fără ca mesajul să fie unul pur ironic.
„Pânzele mele au un miros de carnaval, dar nota de bază este melancolia”, spune Alexa.
În mijlocul situațiilor absurde apar astfel gesturi de apropiere, vulnerabilitate sau abandon. Personajele pot fi oameni, animale, obiecte sau creaturi inventate, dar au în comun faptul că încearcă să supraviețuiască unei lumi pe care artistul o descrie drept dereglată.
„Continuă să se atingă, continuă să se caute și încearcă să se protejeze, ca și cum n-ar vrea să piardă ultimul rest de umanitate.”
Poezia a devenit materie primă pentru pictură
Înainte de a picta, Liviu Alexa a scris. Iar cele două forme de expresie nu sunt, în cazul lui, separate.
„Pentru mine, întotdeauna ideea precedă imaginea”, spune el.
Aceleași lucruri îl urmăresc indiferent de mediul artistic: amintiri, obsesii, spaime, întrebări, fragmente de viață și experiențe personale.
Legătura dintre literatură și pictură este vizibilă mai ales în seria „Violatorul de vrăbii”, construită pornind de la propriile poezii.
Artistul precizează, însă, că nu și-a propus să ilustreze versurile: „Ar fi prea simplu! Poezia mea este mai degrabă un zăcământ din care extrag o stare, o imagine mentală, o contradicție sau o rană și o pun într-un alt limbaj.”
În această traducere din cuvânt în imagine, dimensiunile se schimbă radical.
„Un vers poate ocupa doi metri de pânză. O metaforă poate deveni un corp.”
„Nu vreau să am stil”
Pe lângă „Violatorul de vrăbii”, universul pictorului este împărțit în alte trei serii: „Noi suntem Apocalipsa”, „Filcai” și „The Daffodil Lament”.
Deși lucrările au elemente recurente, Alexa respinge ideea că ar încerca să repete aceeași rețetă artistică. Pentru el, existența unui stil recognoscibil poate deveni o capcană.
„Mor cu stilul ăsta. Nu vreau să am stil. Nu vreau să fiu comparat cu nimeni.”
Se descrie drept „un cub Rubik omenesc”, format din mai multe culori și suprafețe care se schimbă permanent.
„Când crezi că m-ai închegat, mă autodistrug și renasc cu noi culori sufletești.”
Artistul face însă o diferență între stil și ceea ce numește propriul „alfabet”. Acesta din urmă este un vocabular vizual format din teme, personaje, obiecte și obsesii care îl însoțesc indiferent de seria la care lucrează.
Stilul, în schimb, ar fi o formulă repetată.
„O frază pe care ai găsit-o o dată și pe care o tot repeți pentru că se vinde.”
Alexa spune că își dorește să păstreze alfabetul, dar să schimbe de fiecare dată „gramatica”: să construiască alte mitologii, alte personaje și alte lumi.
Aproape 80 de tablouri în zece luni
Ritmul de lucru este unul intens. În mai puțin de zece luni, pictorul a realizat aproape 80 de pânze.
Lucrează adesea noaptea, în garaj, iar ideile apar, spune el, într-un ritm mai rapid decât poate picta.
Unele ajung în telefon, altele într-o agendă. Sunt imagini, situații, personaje sau lumi pe care vrea să le transforme cândva în pictură.
Procesul nu este însă liniar. Uneori, o lucrare generează următoarea, iar o serie începe să se contureze în timp ce alta nu este încă terminată.
Așa a apărut și una dintre obsesiile sale recente: Mahabharata, care a început deja să-i ocupe imaginația înainte de finalizarea seriei la care lucrează în prezent.
Primele colecții s-au vândut integral
Succesul comercial a venit, spune artistul, mai repede decât anticipase.
Două dintre cele patru serii sunt deja sold-out, iar unele lucrări au ajuns la 12.000-15.000 de euro.
Pentru Alexa, un indicator mai important decât prima vânzare este însă revenirea colecționarului.
Cinci cumpărători au achiziționat deja o a doua lucrare. Artistul consideră că prima achiziție poate avea mai multe explicații, însă revenirea pentru un al doilea tablou indică o relație diferită cu universul creat de el.
Nu vrea însă să considere succesul deja confirmat.
„Dacă peste cinci ani mai pictez și pânzele mele se vând unor oameni care n-au auzit în viața lor de mine, atunci am răspuns. Până atunci, pot doar să pictez.”
Visele care ajung pe pânză
Liviu Alexa nu are o pregătire academică în lumea artelor și spune că a intrat în acest domeniu „direct, brutal”, în stilul său nonconformist.
Nu știe dacă limbajul său vizual se află încă în construcție sau dacă, de fapt, exista deja în el și a fost format în timp de lecturi, experiențe și imagini acumulate.
Printre cele mai importante surse sunt visele.
Contrar ideii că un coșmar este uitat la câteva minute după trezire, pictorul spune că păstrează în memorie multe dintre imaginile onirice.
„Eu am sertare de vise urâte sau stranii și nu vreau să le pierd.”
Dar visele nu sunt singura sursă. Tandrețea și memoria au aceeași importanță, iar artistul spune că aceste lucruri nu mai pot fi privite separat.
În cele din urmă, între toate personajele imposibile, culorile neverosimile și scenele care par desprinse dintr-un coșmar, Liviu Alexa spune că încearcă să surprindă ceva foarte real.
„Mi-am propus să pictez o lume imposibilă care, cu fiecare zi ce trece, seamănă suspect de mult cu a noastră.”
Deda e o gara de traznit din Transilvania. In rest, daca tot stiti de pop art, atunci stiti si de alte notiuni, asa imi pare dimn textul dvs. eu in general las la latitudinea cititorilor sa isi inchipuie ce si cum, dar doar pentru seria asta
felicitari !