Ce poezie stranie scriam acum zece ani bând un tsipouro pe o terasă din Creta! Era seară şi taverna era chiar lângă o biserică. Iar uşa bisericii era deschisă… Am intrat şi mi s-a întâmplat ceva de necrezut!
Citiți! Priviți! Simțiți! Fugiți!
Aceasta e pânza mea:
Aceasta e poezia mea:
Darul, Maxima și un Dunhill albastru
de Liviu Alexa
Am fost săptămâna trecută la o nuntă de trigami.
Nu erau invitații veniți, așa că am băut niște ulei de noapte
și am dormit într-o biserică în brațele
unei babe ce mirosea a creveți.
Am dormit până când a sunat în pauză
și am ieșit să mâncăm tortul mierlelor.
Atunci, o năsoasă ce nu părea să fie virgină
m-a băgat sub masă și m-a făcut haloumi.
„Mă cheamă Maxima”, îmi spuse năsoasa,
după ce mă călări sub masa plină de dovleci.
Apoi își trase chiloții sub plete și
ne pornirăm să dansăm printre pahare.
Leandrii vomau beți de fericire,
iar copiii fumau Dunhill albastru împreună cu popa
și își făceau selfie cu Sfântul Ioan,
spre mirarea Maicii Domnului, însetată de atâta bucurie.
Și, pe când porumbeii de pe cruce au început să strige darul,
de undeva din cerul plin de aparate de aer condiționat
a început să plouă cu vin roze și mii de mese goale.
Maxima își făcuse circumcizie la nas și
mă aștepta îngropată într-un șervețel.
Baletul Vieții
de Liviu Alexa
Nimeni nu te întreabă dacă vrei să dansezi în baletul vieții. Și nimeni nu te întreabă, la final de spectacol, de ce ai fost exclus fără de voie de pe scenă — așa cum scria într-un cântec poetul, „ca un înger bolnav părăsit de cei vii”.
La începutul spectacolului te trezești pe scena vieții cu lumina în ochi. Te orbește. Și muzica deja a început.
Până să înveți unde sunt spectatorii, care sunt culisele și ce rol au perdelele, ai făcut deja 18 de ani de pași, sărind pe liniile partiturii așa cum ți-a fost indicat. Școală, slujbă, rată, nuntă, copil, promovare, pensie — toate astea urmează să le parcurgi ca după o coregrafie, ca pe un set de mișcări transmise, despre care cei din jurul tău îți spun „că așa trebuie”. Că acesta e datul.
Cam ca în filmulețul ǎsta:
M-am gândit, pentru astăzi, că baletul e poate metafora cea mai potrivită pentru viață, fiindcă baletul e o disciplină foarte brutală, ascunsă sub grația lucitoare a mișcărilor fine.
În fapt, totul e ascuns la balet. În interiorul pantofilor de satin stau degete strâmbe, purulente, brutalizate de statul pe poante.
La un moment dat, cam toți arătăm la fel, ca aceste degete în pantofi de satin: pe afară plutim, iar în interior fiecare mușchi al inimii sau al sufletului e încordat. Ca să nu cadă. Ca să nu se vadă că îți e greu.
A nu cădea și a dansa în baletul vieții sunt două activități foarte diferite, dragi prieteni, cu reguli diferite, deși din scaunul spectatorilor ele arată aproape identic.
Spre deosebire de balet, însă, unde dansatorii — ce mai, artiștii — se antrenează zi de zi, ore în șir, pentru spectacolul ce va să vie, noi, oamenii, suntem aruncați în dans și învățăm de la alții cum să supraviețuim spectacolului speciei noastre.
De exemplu, învățăm să fim plăcuți și să fim utili. Învățăm să facem bani, să vânăm metri pătrați sau urmăritori, până când ne transformăm în numere. Căci numerele sunt cele mai bune anestezice: ne oferă o clipă de siguranță temporară, spunându-ne că suntem mai bine ca ieri.
Apoi învățăm că e bine să te înconjori: să nu fii singur, să nu devii o pradă. Deci trebuie să ai familie, un partid cu care să ții, o parohie în care să te rogi, o gașcă cu care să bei, o breaslă din care să faci parte. Să devii membru mic al congregației vieții. Și, dacă se poate, să nu spui mare lucru de-a lungul ei, sau la ședințele care pot dura zeci de ani.
Apoi — și asta o să vă spună orice balerin, fiindcă ei nu-și privesc picioarele — învățăm în baletul vieții să nu privim în jos. Nu ne privim moartea. Nu ne întrebăm, de-a lungul vieții, dacă trăim degeaba, ci ne umplem calendarul zi de zi, ca să nu rămână niciun gol sau o crăpătură prin care întrebarea despre trăitul degeaba ar putea să se strecoare.
Pentru că n-am chef ca textul meu de astăzi să sune a predică — în general, nu vreau asta niciodată — o să vă spun ce cred eu că nu e viața. Eu cred că viața nu e opusul supraviețuirii. Nu e nici „să-ți urmezi visul”. Nu e nici să-ți dai demisia de la job și să te apuci să deschizi o pensiune când tu habar nu ai câte margarete are inima ta.
În fapt, o să sune poate dezamăgitor ce o să vă spun, dar cred că oamenii care au trăit cu adevărat — cel puțin câțiva pe care i-am cunoscut — au fost de regulă și foarte buni la supraviețuire. Doar că nu s-au oprit acolo.
Au făcut mai multe lucruri diferite decât cei care doar au supraviețuit.
De exemplu, au ales lucruri pentru care au fost dispuși să piardă. În logica de supraviețuire, e important să nu pierzi nimic. Dar viața devine cu adevărat trăită în clipa în care ceva contează pentru tine mai mult decât siguranța proprie. Nu știu, poate fi un om, o idee, o carte, o anchetă. Când ceva contează mai mult decât tine, înseamnă că ai depășit etapa de administrator al propriei tale vieți.
Mă străduiesc să trăiesc cu adevărat atât cât pot și așa cum mă pricep. Așa că o să vă spun ce fac eu pe propria mea scenă. Încerc să fac lucruri exact cu credința că ele nu trebuie să se vândă. Deși, paradoxal, oricât încerc să fac lucruri care nu se vând, ele ajung să se vândă: scrisul meu, cărțile mele, pânzele mele. Dar măcar nu creez nimic cu mintea cu această intenție de a vinde, ci cu sufletul.
Consider că am trăit și trăiesc cu adevărat pentru că — uite, altă caracteristică a baletului meu — mereu am spus și am crezut cu voce tare, chiar și știind că pot să pierd, să mă pierd sau să-l pierd pe cel din fața mea.
Sunt printre oamenii puțini care au un număr mare de dușmani cinstiți, făcuți rost în mod corect, nu la promoție.
În fine, mi-am dat seama că cel mai important pentru a trăi cu adevărat este să iubești ceva concret. Nu abstracțiuni de genul umanitatea sau arta. Nu, vere.
Să iubești o femeie, să iubești un copil, să iubești un câine, să iubești un meșteșug. Asta înseamnă că trăiești cu adevărat. Iubirea abstractă e ca și cum ți-ai face laba în prezervativ. Îmi place mult metafora asta obraznică. Iubirea abstractă te ține în siguranță, nu riști nimic cu ea. Iubirea concretă, în schimb, dulce ca mierea, te poate distruge. Iar ăsta e un risc pe care trebuie să ți-l asumi.
Pentru toate momentele în care am ieșit din formație până acum, la 47 de ani, pot fi considerat un solist. O obrăznicătură care nu înțelege cât de important e corpul de balet. Probabil că așa e. Fiindcă am vrut mereu ca atunci când voi fi scos abrupt de pe scenă, fără voia mea și fără să știu când, să am câteva momente pe care să le țin minte despre cum am trăit.
Dar, desigur, nu există doar perspectiva solistului. Nouă zecimi din scenă sunt acoperite de corpul de balet. De oameni a căror întreagă artă este să nu se distingă. De oameni care sunt antrenați să accepte că, dacă unul iese în evidență, e o greșeală enormă.
E tristă viața celor care nu vor să se distingă, ci să danseze la unison, pentru a completa și înfrumuseța spectacolul? N-aș zice.
Ar însemna atunci că un călugăr care spune aceleași rugăciuni la aceleași ore timp de 50 de ani e un prost. Ori nu e cazul. Ar însemna că muncitorul care lucrează cu aceleași scule timp de 20 de ani e un trist. Ori nu e cazul.
Perversă este însă chiar întrebarea asta: acești oameni au trăit sau au supraviețuit?
Dacă am zice că au supraviețuit, am defini viața în cel mai ordinar mod, astfel încât să excludem cea mai mare parte a omenirii din toată istoria ei. Ar însemna să dăm un răspuns obraznic, care să lase pe dinafară pe toată lumea, iar asta nu e o definiție a vieții, ci îngâmfarea privilegiului. E îngâmfarea cuiva care, crezând că doar el are dreptate, ar putea spune ceva de genul: eu ce să fac, dacă ei n-au avut curajul? Dar aici nu este vorba despre curaj.
Dacă am răspunde cu „au trăit” — adică au trăit o viață în sincron — atunci e clar că ieșirea din formație nu e musai condiția vieții, ci doar una dintre formele ei, și nu neapărat cea mai înaltă.
O să ziceți că m-am autocroșetat, că m-am încurcat singur. Dar vă spun că nici nu vreau să mă descurc prea repede. Știu însă două lucruri.
Filozofii care s-au gândit cel mai în serios la această dilemă au apăsat mereu pe ceva ce sper să devină pentru voi o epifanie.
Corul din tragedia greacă nu e decorul eroului, ci corul este cetatea. Și corul supraviețuiește eroului de fiecare dată.
Liturghia poate fi considerată o coregrafie ce se repetă identic, aproape plictisitor. Dar în interiorul ei — asta e și ideea — persoana trebuie să dispară. Tu să dispari și să te topești în interiorul ei, pentru a-L simți pe Dumnezeu. Un soi de sinucidere a sinelui. O sinucidere temporară este intrarea în liturghie, atunci când te rogi cu tot sufletul și asculți cu tot sufletul — dar cât de maiestuoasă!
Binele lumii atârnă în bună parte de fapte fără istorie. A atârnat mereu de fapte făcute de oameni care astăzi sunt morminte pe care nu le vizitează nimeni.
Kierkegaard spunea ceva și mai înțelept: că pe cavalerul credinței nu-l poți deosebi de un funcționar de la fisc. Ei pot să facă aceeași plimbare de duminică, să mănânce aceeași friptură și să poarte același joben. Diferența dintre ei se află înăuntru și nu se vede.
Un alt lucru pe care îl știu e că putem trăi viața ca pe un dar sau să ne ferim de ea din frică. E cumva aceeași coregrafie, dar o altă substanță. De pe scaunele lor, spectatorii, evident, ne vor vedea la fel. Nu ne pot verifica. Dar e important ca noi să simțim cum vrem să dansăm viața.
No, poate cǎ n-am pus bine întrebarea aia cu „a trăit sau a supraviețuit”, pentru că m-am transformat dintr-un solist într-un spectator părerist.
Pentru mine, om care am iubit mereu, până acum, să fiu solist, să dansez ca să fiu văzut, e greu de acceptat că un corp de balet dansează ca să existe spectacolul — ca să exist și eu.
Iată cum, în nici câteva paragrafe, am început să sângerez niște vanitate în fața dumneavoastră.
Dacă e adevărat ce simt, înseamnă că am căutat viața exact unde nu e: în marile gesturi, cu martori. Când, în fapt, ea este în ceea ce facem când nu contează deloc, când nu ne numără nimeni.
Încă nu sunt pregătit să-mi asum asta.
Încă stau să vă întreb: dacă viața ar fi aia în care facem totul fără martori, ce facem cu faptul că un lucru fără de martori nu lasă nicio urmă? Pentru mine, între „a fi ținut minte” și „a nu fi fost văzut de nimeni, niciodată” e o distanță pe care nu o suport - am nevoie ca ce fac să fie real. Iar ca ceva să devină real, are nevoie de martori.
De fapt, prieteni, m-am hotărât: n-am greșit cu nimic de-a lungul acestui eseu în care am spus, pe de o parte, că viața e ieșirea din coregrafie și, pe de altă parte, că viața poate fi tocmai în coregrafie, în sincronie, în repetiție.
Cred că ambele teze sunt, de fapt, cele două picioare pe care stă un om conștient.
Dacă ai doar un picior, sau alegi din două picioare să stai pe unul, nu cred că vei putea ajunge prea departe. Ci, maxim, să sari pe piciorul rămas. Câteva salturi haotice și obositoare.
Dar ai nevoie de două picioare pentru a face pași pe muzica Vieții.
Ia priviți aici:
(de aici doar cititorii abonati pot merge mai departe. Sigur, 26 de lei pe luna e o suma ingrozitor de mare, daca asa consideri, cara-te de pe pagina mea)
deci?