Tu cum ești, cititorule? Bun, dar mai faci și rău? Sau rău asumat, și faci doar binele pe care îl crezi de cuviință? Ia să vedem noi cum e cu morala asta…
Dar mai întâi…
Ce am mai pictat
Un tablou tulburǎtor plecând de la o poezie tulburătoare scrisă de mine acum mulți ani când mă aflam într-o livadă la un priveghi. Întâmplarea e pe bune, am găsit cu privirea într-un păr plin de poame un porumbel spânzurat. Vedeți, imaginea asta nu mǎ va mai pǎrǎsi niciodatǎ. De acum, nici pe voi.
Pipăind toamna
de Liviu Alexa
Nu o să vă vină să credeți,
dar ultima oară când am stat și eu cinci minute liniștit
a fost acum o toamnă.
Nu-mi prea priește aerul limpede.
De aceea, mă așteptam ca astăzi,
când se împlinea o toamnă de când nu am mai stat pe o prispă,
să mă simt liniștit și să fumez liniștit aerul rece și umed.
Și când credeam că-i bine,
că uite ce bine e să mai stai la aer și să te mai gândești la ale vieții,
mi-am întins mâinile spre un păr încărcat de roade.
Erau mari perele, de ce să sar la prima?!
Pipăind crengile, fără să mă gândesc că așa ceva s-ar putea întâmpla vreodată,
între pere am găsit un porumbel spânzurat.
Atârna ca o moarte, sugușat de o sârmă, cap răsfrânt și gât îndoit.
L-am desfăcut din strânsoarea sârmei și l-am așternut pe jos, alături de alți prieteni.
Am plecat apoi spre casă.
Toamna nu e bine să mănânci morți.
“Din neamul curvelor din care vin” e o poezie aparte scrisa de mine intr-o perioada in care incercam sa ma accept cu tot cu cosmarurile mele si in care aflasem ca, de exemplu, e bine sa fii ciudat, asa cum sunt eu. Va rog sa cititi poezia cu atentie, e lunga, dar e practic un cazier sufletesc pe numele meu. Iar panza cu numarul 18 din seria “Violatorul de vrabii” o sa va consolideze starea ciudata in care va transpun.
„Din neamul curvelor din care vin” e o poezie aparte, scrisă de mine într-o perioadă în care încercam să mă accept cu tot cu coșmarurile mele și în care aflasem că, de exemplu, e bine să fii ciudat, așa cum sunt eu. Vă rog să citiți poezia cu atenție, e lungă, dar e practic un cazier sufletesc pe numele meu. Iar pânza cu numărul 18 din seria „Violatorul de vrăbii” o să vă consolideze starea ciudată în care vă transpun.
PS: Am şi vândut-o ieri cu 12 000 de euro.
Din neamul curvelor din care vin
de Liviu Alexa
Bine ai venit în mine.
Nu te descălța, să lăsăm amabilitățile.
Știm de ce ai venit.
Ai venit să vezi cum arată sufletul meu.
Poate abia la final, dacă crezi că au meritat exponatele,
doar atunci să îți dai jos albastrul de pe umeri.
Te doare urechea? Iartă-mă, la mine în suflet mereu bate vântul,
o să închid ochii doar pentru tine și doar pentru câteva momente.
La stânga sufletului, intrăm abrupt în exponatele trecutului,
acolo unde viața a aranjat un frumos insectar cu fluturi.
Fluturi de noapte, ce se ascund la piept și îți zgârie gâtul cu gemete verzi,
fluturi galbeni de o zi, ce mor când bate ora trei,
fluturi ampli cu sfârcuri grele, ce nu știu să plângă lapte,
și un loc gol:
e un fluture pe care încă-l aștept.
La dreapta sufletului, am aranjat butaforia necesară unui magician al amorului,
așa cum mama mi-a spus încă acum o sută de ani că voi deveni.
Sunt măști și rujuri, iepuri albi și șobolani unsuroși,
foarfece pentru decupat mângâieri și un copac gonflabil cu 14 rădăcini.
Acesta?
E un dulap, să trecem mai departe!
De ce insiști?
E un dulap vechi, de pe vremea când oamenii se iubeau fără ochi și fără
silicoane,
se iubeau mereu.
Înăuntru, draga mea, dacă tot ai vrut să afli acest lucru,
e o inimă.
E inima ce a fost purtată de tot neamul curvelor din care vin și eu.
Se dă la naștere noului născut. Iar acesta trebuie să o predea intactă, ba încă mai plină
de amintiri
și mai frumoasă, la capătul vieții.
E o inimă albastră ca și tine, o inimă de sute de ani purtată prin lume.
A stat în piepturi de circari, țigani și servitoare și curve, a bătut pentru o slovă și-un cânt,
a tremurat pentru o stea și a murit pentru o mătase.
Nu râde de mine, azi nu-mi pun inima în piept,
nu vreau să vezi cum mă transform în tine.
Tu cât de rǎu eşti în secret?
Dimineața acestei duminici mi-a fost spartă de-a binelea de textul despre morala cruzimii, aruncat parcă în dorul lelii de genialul Dan Șelaru. Când zic „genial”, o zic pe bune. Trecând peste faptul că este doctor în matematici și cercetător la Institutul de Științe Spațiale, Șelaru are toate caracteristicile unui geniu.
Veți putea citi, mai spre mijlocul newsletter-ului, textul său, care m-a trezit din starea de lenevie a unei duminici și mi-a accelerat rotițele minții, centrifugând mii de întrebări.
Mă pregăteam de câteva săptămâni și eu să scriu, într-o duminică, despre morală, imaginându-mi că ea este un gard de reguli create de-a lungul evoluției noastre. Un gard cu care ne-am înconjurat, dar pe care, atunci când avem orice șansă, îl sărim fără nicio problemă, pișându-ne pe ea de morală.
De ce facem asta? De ce nu suntem complet virtuoși? De ce facem asta și ca indivizi, și ca specie?
Întrebările mele, chiar dacă sunt cu pișat, nu reprezintă o teză cinică, ci chiar una clasică.
Un domn pe nume Glaucon, în cartea a doua din „Republica”, ne spune povestea inelului lui Gyges. Un cioban găsește un inel care îl face invizibil; primul lucru pe care îl face cu invizibilitatea este să o babardeascǎ pe regină și să-l omoare pe rege.
Glaucon nu-și dă cu părerea dacă ciobanul era un om rău sau nu, ci ne zice că oricine ar face la fel și că dreptatea — sau morala — sunt contracte pe care le respectăm doar pentru că nu ne permitem să le rupem, astfel încât omul drept și omul nedrept, dacă ar avea amândoi inelul, ar ajunge să facă același lucru.
Dacă suntem fani ai lui Dumnezeu, o să vă mai aduceți atunci aminte și de domnul acela Pavel, care, în Epistola către Romani, spune ceva straniu: „Nu fac binele pe care îl vreau, ci răul pe care nu-l vreau.”
Expresia „te piși pe gard” este foarte relevantă în contextul temei de azi. Desigur, este și în stilul lui Liviu Alexa, căci lui Alexa îi plac trivialitățile îmbrăcate în argumentație intelectuală, dar, pe bune, chiar este relevantă pentru tema de azi.
Și nu e doar un detaliu de limbaj.
E o mare diferență între a sări gardul și a te pișa pe el. Gardul îl sari, dar profanarea lui e un pic mai complicată. Înseamnă că ai ceva cu gardul ăla, că gardul te enervează. Iar dacă ajungi să te piși pe gard, înseamnă că, în cazul nostru, gardul fiind metafora pentru morală, e clar că morala te deranjează ca om.
Că nu e doar o convenție externă, un semafor ce pâlpâie roșu la 3 dimineața pe o stradă goală și îți permiți să o calci. Morala e mult mai mult decât atât.
Doar că noi n-ar trebui să vedem gardul, n-ar trebui să considerăm că morala este un gard. V-am propus această metaforă ca să vizualizați mai bine ideea, pentru că e o temă cam filozofică pentru o zi de duminică.
Morala nu apare în nicio carte de anatomie. Dar ea este un organ al omului și nu o spun pentru medicină când vă spun asta. Dar știu sigur că o avem în noi. E o vinovăție pe care o simți când nu te vede nimeni și vrei să o încalci. Poate fi chiar teama de a fi prins mai târziu. E rușinea față de tine însuți.
Toate astea par sǎ fie morala.
Dacă morala ar fi doar un gard, n-ar fi atât de importantă.
Freud, mult mai deștept ca mine, deși contestat mai târziu de discipolii săi, a spus că acest sentiment ar purta numele de supraeu, o pulsiune întoarsă împotriva ei însăși.
Noi n-am fost proiectați să fim buni, prieteni, am fost proiectați să părem buni. S-a dovedit de-a lungul evoluției noastre brutale, până în ziua de azi, că ăia care au fost cu binele necondiționat în gură și în glandă au fost invadați și haliți.
Supraviețuitorii au învățat în timp să…
Îmi pare rău, dar de aici doar cei ce au abonament plătit mă pot citi. Fii și tu, cu 26 de lei pe lună, susținător al scrisului meu.