Brâncuși a murit la Paris, în martie 1957, la optzeci și unu de ani, după ce lăsase prin testament tot ce avea în atelier statului francez.
Cioran a murit la Paris, în iunie 1995, la optzeci și patru de ani, după ce refuzase aproape toate premiile pe care i le-a oferit Franța și refuzase un singur lucru mai cu încăpățânare decât premiile: să se mai întoarcă în România.
Hariclea Darclée, prima Tosca din istorie, femeia pe care Puccini a ales-o să-i cânte premiera la Roma în 1900, a murit umilitǎ la București, în ianuarie 1939, la șaptezeci și opt de ani, fără bani, iar singura instituție care s-a ocupat de înmormântarea ei a fost Ambasada Italiei.
Trei morți, două capitale, o singură țară absentă de fiecare dată.
Se spune că România își alungă geniile. Nu e adevărat, deoarece alungarea presupune un gest: o mânie, o ușă trântită, o înjurǎturǎ.
România nu alungǎ pe nimeni, ci ignorǎ cu atâta apǎsare, încât simți cǎ trebuie sǎ pleci din ea.
După ce își face geniile să plece de atâta nepăsare, România așteaptă. Își așteaptă oamenii exemplari să moară, pentru că abia morți pot fi…
