Opus nr. 707 - Marocul e un sipet în care istoria şi-a ascuns giuvaerele pentru a le feri de prejudecǎțile inimilor oarbe - jurnal de calatorie (partea 1)

Este adevărat că firma Wizz Air distruge aviația românească. Dar, pe de altă parte, prieteni, ar trebui să le facem o statuie foarte mare, noi, toți cei care am trăit și suferit în comunism și în prima tranziție de după Revoluție, salivând la mirajul Occidentului și neputând să ajungem acolo, pentru că fie n-aveam bani, fie nu eram în Schengen.

Inițial am zis că e o destinație exotică cea pe care anul trecut o propunea Wizz Air de la Cluj-Napoca, și anume Marrakech, și mă gândeam că trebuie să profităm, ca familie, de chestia asta, până nu se decid să o scoată, în caz că nu le va merge bine ruta și nu vor avea trafic. Aveam să mă înșel. Acum 14 zile, când am pășit în avionul ce urma să ne ducă la Marrakech, toate locurile erau ocupate, semn că sunt foarte mulți români care au sesizat această oportunitate.

Da, urmează un jurnal de călătorie pentru voi, dintr-o țară ce m-a lăsat pur și simplu fără cuvinte. În sens pozitiv, mai ales că acum mulți ani, când am vizitat-o, era murdară, superficială, nesigură.

Iar astăzi Maroc este cea mai strălucitoare bijuterie din nordul Africii. Fără nicio exagerare.

Marocul nu seamănă cu nicio țară din nordul Africii, așa cum am spus. E un loc aparte, de o frumusețe copleșitoare, cu o istorie picantă ca un sos de harissa, cu un popor ce a reușit să supraviețuiască tuturor cuceritorilor și încă să stea în picioare.

Marocul nu este doar despre deșertul Sahara, covoare, ceaiul de mentă sau vita gătită în oale de lut, cu prune și lămâi murate.

Marocul este o țară mult mai profundă, mai complicată și, în multe privințe, mai inteligentă decât imaginea ei turistică, ce poate să pară, la prima vedere, că e tot ce poate pune pe masă.

Cu cât intrați mai mult în Maroc, fie că mergeți la Tanger, Casablanca, Rabat sau Marrakech, veți observa ceva straniu: această țară a reușit să rămână profund africană, profund musulmană, profund tradițională, dar în același timp să devină una dintre cele mai ambițioase societăți ale continentului.

Dintre toate țările Maghrebului, marocanii au reușit să construiască una dintre cele mai recognoscibile identități culturale din lume.

În Marrakech, unde am stat mai mult, mi-am dat seama și de ce această țară a devenit un magnet pentru artiști, miliardari, aventurieri, designeri și turiști. Mulți turiști.

Peste 30 de milioane de turiști anual îi calcă pragul. Iar marocanii au învățat în timp să-i respecte, să-i înconjoare cu prietenia lor, au învățat că ei aduc banii, au învățat că datorită lor nivelul de trai al țării a crescut incredibil. Au învățat că datorită lor s-au petrecut schimbări inimaginabile în infrastructura statului marocan. Statul azi investeşte pentru turişti, dar şi ei profitǎ de asta.

Dincolo de ospitalitatea obligatorie a unei țări care trăiește și din turism, dincolo de siguranța pe care am simțit-o chiar și pe cele mai aglomerate străduțe ale medinei, există trecutul. Și trebuie să știi trecutul marocanilor, pe care, dacă îl înțelegi, îți poți explica mai ușor de ce marocanii de astăzi sunt așa cum sunt.

Marocul a fost dintotdeauna o răscruce a lumii.

Uitați-vă pe hartă și o să vă dați seama imediat de asta. La nord are Mediterana, la vest are Atlanticul, la sud e marea și înfricoșătoarea Sahara, iar la est, restul Africii de Nord. Cumva, Dumnezeu a așezat această țară și la doar 14 km de Europa, unde ajungi peste strâmtoarea Gibraltar. Doar 14 km. Atât despart două continente care, vreme de secole, s-au războit, s-au iubit, s-au cucerit reciproc, au schimbat religii, rețete de mâncare, au făcut comerț, au schimbat idei.

Geografia a fost și norocul, și ghinionul Marocului. Dar, una peste alta, această geografie a făcut din Maroc o țară imposibil de izolat. Dacă ar fi să o asemăn cu ceva, în mod metaforic, aș asemăna-o cu un depozit în care lumea mediteraneană, Africa subsahariană, civilizația arabă, populațiile amazigh, islamul și creștinătatea europeană, cultura andaluză și tradițiile berbere și-au lăsat fiecare câte o mărgică la păstrare pentru generațiile de mai târziu.

Dar Marocul n-a început odată cu arabii și nici cu islamul. Cu mult înainte de apariția profetului Mahomed, aici trăiau berberii, oameni originari ai unei mari părți din Africa de Nord, cu propriile limbi, propriile tradiții, propriile structuri sociale și cu o istorie care precedă cu milenii apariția statelor moderne.

Numele de berberi vine dintr-o tradiție exterioară lor, asociată vechii idei de barbari; ei, în general, preferă să fie numiți amazigh, termen asociat identității de oameni liberi. E o distincție importantă, fiindcă marocanii nu sunt pur și simplu arabi. Sângele lor este rezultatul unei îndelungate dospiri între populațiile amazigh, cultura arabă, influențele evreiești, africane, andaluze și europene.

Ascultându-mă pe mine, măcar, puteți înțelege mai lesne de ce Marocul are o personalitate atât de diferită de cea a Egiptului. Egiptul este legat de istoria Nilului și de lumea orientală; Egiptul se confundă cu apa Nilului și nu poate să trăiască fără ea.

Marocul aparține unei alte geografii mentale. Este capătul occidental al lumii arabe. Al-Maghrib înseamnă, în esență, apusul sau locul unde soarele coboară. Pentru civilizațiile islamice medievale, Marocul era considerat cumva Occidentul.

În secolele VII și VIII, expansiunea arabă a adus islamul în Africa de Nord. Dar islamul, deși a cucerit populațiile de acolo, n-a reușit să-i facă pe viitorii marocani să-și abandoneze peste noapte limba, obiceiurile sau identitatea. Islamizarea a fost totuși un proces lung, complex, de multe ori violent. Populațiile amazigh n-au stat cu mâinile în sân. Au rezistat, s-au revoltat.

Într-un final au adoptat religia nouă și apoi și-au creat propriile state musulmane. Iată una dintre particularitățile importante ale Marocului: islamul a venit din Arabia, dar unele dintre cele mai puternice imperii islamice ale Occidentului medieval au fost construite de dinastii amazigh. Chiar dacă islamul a ajuns să structureze aproape toate aspectele vieții — familia, educația, dreptul, calendarul, arhitectura și legitimitatea conducătorilor —, ei bine, cultura amazigh nu a dispărut. Astăzi, limba amazigh are statut oficial alături de arabă.

Apropo de limbă, este fascinant să interacționezi cu oameni din diverse pături ale societății, fiindcă marocanul contemporan poate vorbi o arabă cu dialect, poate avea strămoși amazigh, poate vorbi franceza pentru afaceri și poate înțelege spaniola. Araba marocană, darija, domină totuși conversația, însă franceza rămâne puternică în educație, iar engleza câștigă tot mai mult teren printre tineri. De fapt, pentru noi e ciudat, pentru marocani nu e nimic deosebit, fiindcă ei nu au trăit de sute de ani doar într-o singură lume culturală, ci au trăit simultan în mai multe. Iar această capacitate de a schimba imediat registrele, fără să-și piardă identitatea, explică o parte din succesul și adaptabilitatea societății marocane de azi.

Marrakech te impresionează cu aeroportul său, absolut superb, parcă desenat de mâna unui designer de modă.

Victima magiei acestui oraş, în Marrakech, a fost și designerul Yves Saint Laurent, care a fost pur și simplu cucerit de soarele aparte al Marrakech-ului. Soare din care își trag seva toate culorile posibile și imposibile.

În Marrakech, albastrul nu e albastrul pe care îl știi și verdele nu e verdele cu care ai fost obișnuit. Florile cresc laolaltă cu cactuși impozanți, parcă și ei desenați de un designer.

Marrakech a devenit destinație turistică destul de târziu, fiindcă el nu a fost construit ca să fie frumos, deși este foarte frumos. A fost construit ca să fie puternic. Undeva în anul 1070, almoravizii, o mișcare politico-religioasă născută în lumea amazigh a Saharei, au făcut aici un soi de centru de putere, alegând intenționat acest loc, la sudul căruia se deschid drumurile comerciale spre Sahara, iar la nordul căruia se află câmpiile fertile și accesul rapid către marile orașe ale Maghrebului. Iar undeva în apropiere poți chiar și tu să zărești, bând un ceai cu mentă, minunații munți Atlas, cu trecătorile lor ciudate, cu comunitățile lor aparte.

Marrakech a fost gândit ca un nod strategic. Așa trebuie să ni-l imaginăm acum 900 de ani, când nu existau avioane, autostrăzi sau containere, nici AWB-uri. Mărfurile călătoreau săptămâni și luni. Iar în Marrakech caravanele se puteau întâlni la mijloc: negustorii din lumea mediteraneană cu cei din Africa subsahariană.

Da, astăzi este un oraș turistic, cu hamamuri, piscine în riaduri, mega-instagramabil, dar Marrakech a fost cândva unul dintre centrele politice ale lumii, care își exercita puterea asupra unor teritorii întinse din Algeria, Spania și Maroc. Cumva, numele Marocului în numeroase limbi europene derivă din numele Marrakech-ului.

L-am bătut la picior și diminețile devreme, și serile târziu, ca să-i simt și parfumurile, și miasmele.

Toată Africa miroase, într-un fel sau altul, bine sau rău. Acru, fetid, dulce, piperat. Africa este despre mirosuri mai mult decât credeți. Și ar trebui să mă credeți pe mine, pentru că am călătorit destul de mult în ea. Iar Marrakech miroase în fiecare oră diferit, și nu exagerez.

Acum, în luna noiembrie, vremea a fost mereu schimbătoare, patinând de la 25 de grade la 7 grade, de la un aer primăvăratic la mici furtuni de praf, de la seri friguroase la apusuri calde. E aproape aceeași vreme ca în Andaluzia. Iar legătura cu Andaluzia, în istoria Marocului, e una dintre cele mai frumoase și mai puțin înțelese povești ale acestei țări.

Azi, când spunem Andaluzia, ne gândim la sudul Spaniei, la Sevilla, la Cordoba, la Granada sau la flamenco. Dar timp de secole Peninsula Iberică și Africa de Nord au făcut parte dintr-un spațiu cultural comun. Ba, câteodată, chiar din aceleași construcții politice. Doar 14 km nu puteau face ca arhitectura, muzica, filozofia, meșteșugurile sau științele să rămână blocate, să nu circule, să nu se amestece între ele. De aia, poate, când vezi minaretul moscheii Koutoubia din Marrakech și apoi Giralda din Sevilla, observi că sunt surori. Genetic, arhitectural, sunt imposibil de ignorat asemănările dintre ele. Sunt turnurile unei civilizații comune.

Almohazii au condus imperii care traversau strâmtoarea Gibraltar și, când au cucerit Marrakech-ul în 1147, l-au transformat într-o capitală monumentală. Băieții ăștia aveau niște obsesii cu palatele, cu grădinile, în general cu marile edificii religioase și cu fortificațiile.

Privind urmele arhitecturale lăsate de ei, frumusețea lor răpitoare, ai fi tentat să aplauzi tot ce au făcut almohazii prin Marrakech, dar să știți că n-a fost o perioadă foarte bună. Din contră, una de intoleranță religioasă și persecuții.

Dar moștenirea andaluză a rămas esențială. Pe lângă ea s-au strecurat regatele creștine, apoi numeroșii musulmani și evrei, cu toții aducând limbi, cântece, rețete, tradiții urbane sau tehnici artizanale.

Marocul și Spania nu sunt două civilizații complet separate, ci sunt două ramuri ale unei istorii care s-a împletit vreme de secole.

Vedeți paradoxul, prieteni? Europa contemporană privește adesea islamul ca pe o prezență străină, dar o parte din patrimoniul ei cultural a fost construită chiar în interiorul civilizației islamice.

Marrakech este numit „orașul roșu” fiindcă zidurile, casele și multe dintre construcțiile sale istorice au o culoare de teracotă, de roșu pământiu. E „vina” materialelor locale și a tradițiilor din construcții. Dar efectul asupra orașului este aproape teatral. În anumite momente, când soarele se trambalează pe cer după rutina cunoscută, Marrakech are o culoare de pământ încălzit. Ca și cum ar fi crescut din pământ, nu deasupra pământului. Sunt ziduri roșii, antice, impunătoare, care devin cumva sumbre după apus. Dar este doar o aparență.

Fiindcă în spatele zidurilor veți găsi curți interioare și grădini, fântâni și case care sunt de o frumusețe uluitoare. Se numesc riaduri și sunt casele lor tradiționale.

Mai ales când sunt organizate în jurul unei grădini interioare, riadurile transmit un mesaj: că frumusețea nu trebuie să fie văzută sau expusă străzii. Trebuie protejată. Adeseori am trecut pe lângă case marocane tradiționale cu ziduri aproape anonime. Iar în interior am descoperit un paradis din ceramică, ape, plante și lumină. E ceva ce nu poate fi explicat: dacă intimitatea are o arhitectură, atunci acolo o s-o vedeți.

Ne-am cazat la un hotel nici prea-prea, nici foarte-foarte, cu un personal foarte amabil și o bucătărie excepțională. În fapt, în Maroc, vă spun sincer, este imposibil să mănânci prost. Am mâncat în restaurante de fițe și am mâncat cot la cot cu marocanul de rând.

Dar cele mai bune mese le-am luat în Jemaa el-Fnaa.

Poți să-i spui piață, poți să-i spui medină, dar Jemaa el-Fnaa este, de fapt, inima Marrakech-ului, unul dintre cele mai neobișnuite spații publice din lume în care am fost.

1000 de ani de existențǎ are acest loc.

Este un soi de teatru social, fiindcă ar fi o jignire să-i spunem doar piață, doar medină.

Aici, indiferent de oră, fie 3 noaptea sau 7 dimineața, veți întâlni negustori, muzicieni care fluieră magic, cu șerpi la picioarele lor, artiști populari, gură-cască, cerșetori, vânzători de chilipiruri, vânzători de meșteșuguri, magazine luxoase.

Dar, încă o dată, este foarte greu să vă explic. Va trebui să mergeți acolo ca să-mi dați dreptate, fiindcă Jemaa el-Fnaa este un loc unde comerțul și spectacolul coexistă. E imposibil ca una să existe fără cealaltă. E o piață care, într-un fel sau altul, arată așa de o mie de ani. Sigur, s-au schimbat mărfurile, poate chiar și hainele negustorilor, dar vibrația e aceeași. N-au putut s-o ucidă nici iPhone-ul, nici tricourile cu Messi.

Trei ore prin piață, prin străduțele medinei, și o să vă simțiți distruși fizic și psihic, fiindcă orice interacțiune cu trupurile turiștilor sau ale negustorilor se transformă într-un preț de plătit.

Nu vă gândiți că sunt agresivi comercial, ca egiptenii sau turcii. Dar sunt câteodată insistenți, la modul amabil. Ca în tot Maghrebul, negocierea este o instituție socială mult mai veche decât turismul. În lumea bazarului, prețul nu are niciodată o cifră fixă, ci este rezultatul unei relaționări. Negustorul te evaluează, îți miroase interesul, îți observă reacțiile sau răbdarea. Tu faci același lucru, dacă vrei. Și atunci devine un mic duel psihologic. Pentru marocani, contează conversația la fel de mult ca obiectul vândut.

Veți găsi și necinstiți, dar nu veți fi furați. Asta vă garantez. În ultimii ani, pe lângă poliția care este foarte prezentă peste tot, marocanii au înțeles că turiștii trebuie respectați și că infracțiunile, în afară de faptul că sunt pedepsite absurd de aspru, nu ajută, pe ansamblu, pe nimeni. Ba din contră, pot goli buzunarul.

Pentru un prim episod, eu zic că este destul. Vă mai las și câteva poze și voi reveni în curând să vă arăt incredibilele minunății vizuale pe care le-am putut înregistra cu ochii fizici și cu ochii minții.

Ne recitim curând, prieteni.