Opus nr. 80 - Ni s-a necrozat interesul național. România n-a fost niciodată altfel. Și va rămâne la fel și-n viitor

România a fost și bună

Există un episod uitat al României, nu aveam de unde să îl știu dacă nu mi-l pomenea tata: acela al celor câteva mii de copii greci evacuați după cel de-al doilea război mondial în România. Niște refugiați copii pe care România noastră, și ea distrusă și sărăcită de război, i-a primit cum a știut ea mai bine, oferindu-le casă, masă, medicamente și locuri de muncă. Fiindcă pruncii aia nu s-au mai putut mulți ani întoarce în Grecia și au fost nevoiți să se integreze în România.

Erau ani de război civil în Grecia (1946-1949), tâmpiții se băteau între ei, după ce suferiseră în război și nu le fusese de ajuns, așa că au zis să se mai ucidă un pic unii pe alții.

Circa 6000 de copii au fost evacuați din Grecia și au ajuns în România și plasați în “colonii”, un soi de orfelinate constituite ad-hoc, căci sistemul de protecție al orfanilor nu era încă creat la noi.

De unde știu povestea și toate acestea? Fiindcă tata, născut la 1951 și abandonat din prima zi a vieții lui, a fost printre primii orfani români care a “beneficiat” de “rezultatele” experienței statului român în urmă experimentului “coloniile grecești”.

Pe baza grecilor, care au fost orfanii de sacrificiu și ai Greciei și ai României, statul român a dobândit conștiința că trebuie să creeze un sistem de protecție al orfanilor. Nu mă înțelegeți greșit, în afară de traumele inerente ale sufletului, și mama, și tata, amândoi crescuți în orfelinat, au beneficiat de o excepțională educație, minus haleala și hainele necesare, dar măcar nu au murit de foame.

Nici copilașii greci nu au murit de foame în România, au fost îngrijiți și educați bine și cu responsabilitate, măcar că țara noastră era într-o latrină economică și nu avea resurse prea multe nici pentru propriul popor.

Mi-am reîmprospătat episodul copiilor refugiați greci din cartea de mai jos pe care am găsit-o stingheră într-o librărie. Sunt pasionat de studiul comunismului, am și multe amintiri în acest sens, dar am și citit o grămadă.

Cartea are un limbaj de lemn, căci e scrisă de niște istorici obsedați de cifre și documente și tratează mai pe larg felul în care propaganda comunistă a înflorit de-a lungul fenomenului politic, cu focus special pe tineret, categorie de vârstă care îl interesa în mod aparte pe Ceaușescu, căci nu voia ca “ororile” capitaliste gen rockul să îi “tâmpească” de cap și să se revolte.

Autorii urmăresc și explică foarte bine însă cum au fost create instituțiile de ideologizare, de la propagandă la cenzură, cum existau preocupări serioase de a-i “infecta” pe tineri cu cultură de masă special croită pe obiectivele comunismului. Un astfel de proiect a fost Cenaclul Flacăra, unul dintre cele mai mari exerciții (reușite) de manipulare artistică de masă din estul Europei, când milioanelor de români le-a fost băgată pe gât impresia unei mișcări culturale libere, aparent fără legătură cu PCR. Când colo, nici vorba. Dar a funcționat: reîmprospătarea sentimentelor naționaliste, revigorarea imaginii Patriei și a voievozilor, etc, prin Cenaclul Flacăra a fost făcută.

Revenind la exercițiul de umanitate excepțional făcut de România la 1949 în cazul copiilor refugiați greci, cartea ne demonstrează cu documente cum România a fost în stare într-o clipită să se mobilizeze și să creeze o logistică onorabilă pentru a-i îngriji, hrăni și educa, după care a încercat să îi integreze în sistemul școlar general și în societatea românească.

Mai ales că pruncii greci au avut și un ghinion istoric: nu au fost recunoscuți oficial ca refugiați și nici nu erau acoperiți de Convenția de la Geneva din 1951, devenind niște apatrizi captivi, dependenți de bunăvoința regimurilor comuniste (au mai fost și în Ungaria), fără drepturi individualizate, potrivit statutului de refugiați.

Acest episod este una dintre cele mai tragice și uitate drame ale istoriei secolului 20; și grecilor din Grecia modernă le e rușine de acel episod.

În istoria umanitarismului, România, și ea uitată pentru ce a făcut, și-a păstrat un loc plin și de necontestat.

Ni s-a necrozat interesul național

Joe Biden s-a împiedicat din nou urcând pe scara avionului prezidențial, motiv pentru internauți să se distreze copios. Aș prefera însă de o mie de ori ca președinte al țării mele un bătrânel împiedicat, dar curajos, ca și Biden, decât un dulap ipocrit precum Klaus Iohannis, care iese să vorbească despre Bâstroe doar când îl trimit licuricii la declarații, adică după o săptămână.