Opus nr. 91 - Ce nu mai oferă ortodoxia, o religie regională. Despre “pocăința” Danei Nălbaru. Despre ipocrizia de a renunța la un Iisus pentru un altul.
Avalanșa de vedete ce se pocăiesc în ultima vreme e un fenomen interesant, bineînțeles nerumegat de media sau societatea românească.
Manelistul Nicolae Guță, fotbaliștii Marian Aliuță și George Florescu, cântăreața Dana Nălbaru s-au pocăit, adică au renunțat la ortodoxie, dacă au crezut vreodată în ea și s-au îndreptat spre alte culte: protestant, baptist, adventist sau Martorii lui Iehova.
În fapt, s-au îndreptat spre același Isus sau spre același Dumnezeu.
Cultele așa-zis pocăite au ca temelie tot creștinismul și diferențe stupide de abordare care devin triggere de marketing religios - unii se odihnesc mai tare sâmbăta, alții nu își pun icoane în biserici, alții refuză transfuziile cu sânge.
Dar toți citesc esențialmente din aceeași Biblie.
Cultele “neoprotestante” au succes și aderență și din alte motive: promovează puterea consolatoare și vindecătoare a “turmei”, ajutorul emoțional și material real pe care îl oferă credincioșilor, aplecarea constantă spre tineri.
Avem un subiect greu în față, haideți să îl disecăm.
Cine cu care, cum si de ce
Prin termenul de „neoprotestant” se înțeleg acele culte protestante apărute pe teritoriul României începând cu secolul al XIX-lea și recunoscute oficial astăzi. Spre deosebire de occidentul anglo-saxon, unde n-a existat o separare clară între „paleoprotestanți” și „neoprotestanți”, pe teritoriul României au existat două valuri distincte de protestantism:
cel inițial, de secol XVI, de unde avem bisericile protestante clasice: reformată (maghiară), unitariană (maghiară), luterană (cu două biserici, una săsească, și una maghiaro-slovacă), și
cel modern, începând din secolul XIX, de unde avem cultele numite popular și „pocăite”.
În general, aceste culte sunt destul de similare, și multă lume nu face distincție între ele, însă, văzute din exterior, în linii mari, ele se disting prin următoarele:
Cultul baptist – Considerat de unii americani ca încadrându-se undeva la jumătatea drumului dintre protestanții „clasici” și cei „neo-”, este cel mai vechi cult „pocăit”, atât ca istorie proprie (a apărut prin secolul al XVII-lea) cât și ca prezență pe teritoriul României. Numele vine de la practica botezului la vârstă adultă.
Penticostalismul – Cel mai numeros cult „pocăit” de la noi, și totodată cel cu cea mai rapidă creștere ca număr de adepți. Apărut în secolul XX ca o mișcare reformistă, pune accent pe „botezul cu Duhul Sfânt” și sunt cunoscuți pentru practica „vorbitului în limbi”. (Merită menționat faptul că această confesiune a avut o puternică răspândire și în rândul populației de etnie romă, și nu doar la noi. De exemplu, și comuna cu cea mai mare proporție de penticostali este una majoritar romă – 70% aparținând acestei etnii)
Cultul adventist – numiți uneori și „sâmbetiști”, sunt cunoscuți pentru faptul că au ca zi sfântă sâmbăta și nu, ca alți creștini, duminica. Își au originea în mișcarea milenaristă a milleriților.
Martorii lui Iehova – poate cei mai vizibili dintre neoprotestanți, sunt cunoscuți pentru că umblă din ușă în ușă cu revistele „Treziți-vă!” și „Turnul de Veghe”, pentru că îi spun Iehova divinității supreme și pentru faptul că sunt împotriva transfuziilor de sânge.
Creștinii după Evanghelie – sunt ceea ce în engleză se numesc Plymouth Brethren, un cult apărut în Irlanda secolului al XIX-lea. N-au pastori plătiți, și au o organizare ecleziastică foarte descentrată, fără ierarhie.
Biserica Evanghelică din România – poate cea mai interesant dintre culte, dat fiind faptul că este unul în întregime autohton, desprins din ortodoxie, și nu din originar din catolicism, precum celelalte. Cea mai cunoscută personalitate a acestui cult este Dumitru Cornilescu, a cărui traducere a Bibliei este folosită de majoritatea protestanților români.
Interesant e faptul că, în percepția populară, românii au fost manipulați să deteste și să ia la mișto exclusiv cultele neoprotestante, uniformizate abrupt sub denumirea de “pocăiți”. Ceaușescu și sistemul represiv al Securității au fost atât de eficace în a transmite această ură (sigur, și ura împotriva “poponarilor”), încât atitudinea de dispreț a dăinuit până azi.
Încrederea din sondaje e mare, dar realitatea e alta
Centrul de Sociologie Urbană și Regională (CURS) a publicat acum trei luni datele celui mai recent sondaj, realizat în perioada 10-20 ianuarie 2023.
La întrebarea despre încrederea în instituții, Armata, Pompierii și Biserica s-au clasat pe primele trei poziții. Procentajul celor care au răspuns că au foarte multă încredere a fost de 67% pentru Armată și 63% pentru Pompieri și Biserică. Cifrele sunt apropiate de cele de la sondajul precedent, derulat în noiembrie 2022.
Dar sondajul CURS este unul mincinos. Știm bine cât de mare e prăpastia care există între biserică și o parte importantă a societății.
Biserica a tot încercat să umple acest gol, numai că pare că a încercat cu mijloace neadecvate: s-a trezit târziu și dezonorant în cazul Colectiv, a fost oscilantă în perioada pandemiei în privința susținerii restricțiilor de izolare, când discutam despre controlul pandemiei, s-a implicat aberant în referendumul pentru familia tradițională, legitimând practic PSD și permițându-i acestui partid să se folosească de imaginea ortodoxiei.
Și astea sunt păcatele recente ale BOR. Să nu uităm de cele istorice, reamintite într-o zi de colțosul Cristian Tudor Popescu într-un text de acum trei ani care a generat o reacție furioasă (și disproporționată) a Patriarhiei la adresa ziaristului:
"Ștăbimea Bisericii Ortodoxe Române a fost aliata lui Ucigă-l Toacă sub comunism. Ba chiar a fost Răul însuși: satanele în sutană i-au turnat cuvios la Securitate pe credincioșii care li se mărturiseau, n-au zis nici bleau la toate crimele regimului, la distrugerea satelor, la dărâmarea și alungarea pe roate a bisericilor, i-au cântat în strună lui Ceaușescu până în ultima clipă: pe 19 decembrie 1989, BOR îi trimitea o scrisoare de mulțumire dictatorului, ridicându-l în slăvi mai ceva ca pe Iisus Hristos. Iar pe martirii Timișoarei îi numea huligani", a scris CTP.
De la Patriarh se împute Biserica Ortodoxă Română
Despre “arhitectura” organizatorică a Bisericii Ortodoxe Române foarte puțini credincioși știu ceva.
Ermetismul BOR se manifestă și în privința transparenței felului în care se iau decizii în Sfântul Sinod, organul suprem de conducere al BOR, dar și în sistemul de comunicare al mesajelor dinspre capul ortodoxiei românești spre cler și opinia publică.
Despre problemele mari de etică sau “accidentele” unor prelați, BOR comunică doar reactiv, luând “măsurile care se impun” și numai când este hârjonită de dezvăluirile presei “răuvoitoare” care publică mereu anchete și dezvăluiri despre corupție, homosexualitate și pedofilie, fenomente constante în Biserica românească.BOR are și ea propria presă.
Trust de presă, cu televiziune națională, rețea de radiouri, presă scrisă și online. Toate inutile, mecanisme de propagandă osificată, cu o comunicare ce ignoră problemele societății românești, obsesiile și problemele ei. În fapt, a ignora România este cea mai mare competență a BOR.
Reacția românilor este pe măsură. Mai ales de la întronizarea din 2007 a lui Dan Ilie Ciobotea, ca Patriarh al României, Biserica s-a “branduit” în percepția publică drept o mașină de făcut bani, o instituție cinică, iar Patriarhul Daniel a devenit un CEO hrăpăreț care a transformat preceptele ortodoxe în bancnote.
Mi-am făcut mari speranțe când l-am văzut pe Daniel, pe atunci în vârstă de 55 de ani, aburcat de Sfântul Sinod pe tronul de Preafericit, spunându-mi că dibăcia managerială cu relațiile politice pe care le are vor aduce Bisericii Ortodoxe Române o evoluție.
În 2007, candidase împotriva marelui Bartolomeu Anania, mitropolitul Clujului, dar care era prea bătrân la cei 86 de ani pentru un asemenea mandat (avea să moară 4 ani mai târziu) și, din acest punct de vedere, mai bine că nu a câștigat. Mai tânărul Daniel însă ar fi trebuit să “copieze” de la CuadevăratÎnaltul Bartolomeu fermitatea să în a apăra Ortodoxia de corupție, curajul lui de a nu se feri de subiectele nasoale și de “obiceiurile” găunoase din BOR.
Visam prin Preafericitul Daniel la o Biserică modernizată, scoasă din canoanele conservatoare în care lancezise, visam la un Patriarh care să viziteze fiecare biserică mare din România și să împartă slujitorilor lui Dumnezeu ordinul schimbării.
M-am mințit sperând că o să le ceară preoților să muncească mai mult, să lase banii de gresie și mozaic deoparte și să îi folosească pentru cei săraci sau pentru aducerea tinerilor la biserică.
Din păcate, m-am înșelat: Preafericitul Daniel a uitat de Schimbare.
A fost și a rămas sugrumat de aparențe, de prejudecăți, de farmecul superficial al politicului. Daniel este Înalt doar cu numele, căci de la înălțimea să nu ne vede pe noi, credincioșii sau îndepărtații de Biserica, o categorie aparte ce ar putea fi lesne adusă înapoi în Casă Domnului dacă ar exista o viziune.
În spatele timpurilor, fără “armele” potrivite
Șeful Bisericii Ortodoxe, Patriarhul Daniel, este, desigur, foarte influent, dar nu e chiar de capul lui. Sfântul Sinod este adevărată mașină de putere în BOR, iar Daniel, contrar aparențelor, nu are majoritate în acest Sinod.
Sfântul Sinod este cea mai înaltă autoritate a Bisericii Ortodoxe Române, pentru toate problemele dogmatice și canonice, precum și pentru cele bisericești de orice natură. Este prezidat de patriarhul României și este format din toți mitropoliții, arhiepiscopii, episcopii, episcopii vicari și arhiereii vicari ai Bisericii Ortodoxe Române.
Odată ales, e greu de dat jos un Patriarh, dar dacă Patriarhul are idei contra curentului principal din Sinod, este izolat cu zâmbetul pe buze.
În timpurile moderne, din 2000 încoace cel puțin, peste Biserica Ortodoxă Română s-au pogorât probleme importante: scandaluri de corupție și de etică ale reprezentanților ei, îndepărtarea tinerilor de Biserică, asaltul tot mai eficient al cultelor “pocăite” asupra “rătăciților”, critica dură, adeseori caustică venită din partea tot mai multor români datorită propagării Internetului și a mediilor de socializare, calitatea tot mai slabă a educației in pregătirea viitorilor preoți.
Despre ultima problemă, intelectualul Theodor Paleologu remarca recent într-un interviu:
„Realitatea e că Biserica Ortodoxă se află într-o mare criză de vocații. Vocațiile sunt în cădere liberă de aproape 20 de ani, sunt din ce în ce mai puțini oameni doritori să devină preoți, iar calitatea lor e din ce în ce mai proastă în institutele teologice. Sigur că mai sunt oameni cu vocație, ce au efectiv această chemare.
Apare aici un fenomen interesant. Pe de o parte, preoțimea tânără e lipsită de carte și cu morala sub nivelul marii. Pe de alta, preoțimea matură e deja coruptă moral.
Din postura mea de jurnalist de investigații cu 25 de ani de experiență, am avut “norocul” ca un sfert din marile mele anchete ce au “bubuit” național să se refere la preoți corupți moral, la preoți homosexuali sau pedofili. Anchetele mele au supărat Biserica, fiindcă erau letale, cu dovezi de necontestat.
Mi-a spus cineva odată: “Tu esti un priests' slayer!”. Adică un “ucigaș de popi”,
Niciodată nu mi-a făcut plăcere să le scriu, căci eu cred în Dumnezeu, dar mereu am considerat că e de datoria mea să nu ascund sub preș nimic, iar BOR, chiar și forțată, să scape de scursuri.
Ultima mea dezvăluire, făcută chiar în Vinerea Mare anul acesta, îl dădea în vileag pe un călugăr clujean care era ierodiacon la o mănăstire importantă și care s-a filmat singur masturbandu-se, filmare pe care a trimis-o pe un site de gay și care, mai apoi, cel mai probabil din răzbunare, a ajuns la mine. Răzbunarea cui o fi fost? Nu mă interesează. Mă interesează că BOR l-a scos de la slujire.
Homosexualitatea este frecventă în rândul preoțimii ortodoxe din România. Internatul unde sunt cazați seminariștii și viitori popi e mediul propice pentru relațiile homosexuale.
Dar nici pedofilia nu le e străină unor preoți. Așa a fost cazul cu Cristian Pomohaci, pe care l-am dat în vileag acum câțiva ani, într-o anchetă citită de milioane de români:
Țîn minte bine la acea vreme șocul produs de dezvăluirea mea incontestabilă despre apucăturile pedofilului Pomohaci Nu numai superiorii direcți ai lui Pomohaci au tărăgănat măsura de scoatere din Biserica a lui Pomohaci, ci și conducerea BOR.
Pomohaci nu era numai o vedetă, poate cel mai important star al BOR, căci era și artist și cântăreț de muzică populară celebru, ci și un money maker. Pomohaci ducea spre Biserică anual sute de mii de euro din tot ce răptuia de la cei sărmani.
Se pune întrebarea de ce tolerează Biserica Ortodoxă preoții cu probleme? Nu știu greii BOR ce se întâmplă, nu știu mitropoliții și episcopii despre preoții pedofili sau adulterini sau hoți sau homosexuali? Ba știu, și încă prea bine.
Ca și în politică, superiorii ierarhici se folosesc de vulnerabilitățile celor de rang inferior pentru a-i domina șantajându-i sau punându-i să facă lucruri nasoale în locul lor. Sau făcând bani de pe ei. Parohiile costă, sunt ca niște dregătorii politice vândute pe bani: pui mâna pe o parohie, vei fi un popă cu viitor financiar, căci parohia/biserica fizică e locul de colectare al donațiilor, iar taxe nu se plătesc.
Aplecarea spre tineri: zero
Despatimirea Bisericii Ortodoxe fata de vechea imagine, mereu contestata, trebuie sa aiba loc si prin intelegerea timpurilor noi. Timpurile noi cer actiune, nu popandire. Cer curaj, nu teama. Timpurile noi cer fermitate, nu ipocrizie.
Biserica Ortodoxa Romana se autodesacralizeaza, daca pot spune asa, din toate pozitiile. Una este indepartarea de tineri.
Ortodoxia romana parca face dinadins ziduri intre ea si tineri. “Programele” BOR de atragere a tinerilor sunt putine, prafuite, neatractive.
“Pocaitii” mizeaza, in schimb, totul pe tineri: de la ore de studiu biblic in care vorbesc pastori tineri, pana la concerte de muzica religioasa moderna, scoli cu abordare mai deschisa decat cele ortodoxe, toate astea fac ca tinerii baptisti, penticostali sau adventisti sa nu paraseasca Biserica, din contra, sa isi consolideze credinta.
Cam asta e atmosfera:
Biserica Ortodoxă Română a uitat de cateheză. Biblia a devenit “ceva”, “o chestie”, pe care tinerii ortodocși o consideră ilizibilă, datorită limbajului arhaic.
BOR nu îi încurajează nici pe preoți, nici pe creștinii pe care-i păstoresc să citească mai des Sfânta Scriptură și să organizeze cateheze biblice (întâlniri speciale de citire și explicare a Bibliei), dar și cateheze despre explicarea Sfintei Liturghii, despre scrierile sfinților părinți și despre alte subiecte de actualitate.
Până și tinerii rămași ortodocși în vremurile astea de contestare zbiară în van spre Biserică pe același subiect: datele unui sondaj al Asociației Ortodoxia Tinerilor sunt tare interesante. Poate nu-s sociologic culese sau relevante sociologic, dar exprimă o stare de fapt.
“Pocăiții” acordă pe lângă studiul Bibliei, un mare spațiu de dezbatere tuturor “problemelor”, fără a se feri de vreun subiect: droguri, perversiuni sexuale, incest, LGBT, violență în familie, toate subiectele astea sunt înfruntate fățiș și explicate tinerilor din punctul de vedere al respectivului rit. Nu sunt ascunse sub preș.
Cum BOR s-a îndepărtat de copiii și tinerii născuți ortodocși, dar și de clerul intelectual, s-a îndepărtat și de noul mediu preferat de comunicare al acestora: online-ul/social media.
Pe Facebook, Tiktok, Twitter, pe Reddit, BOR este biciuită fără milă, câteodată exagerat sau nedrept, și dinspre BOR nu vine niciun răspuns, numai ura tăcută, mocnită, și ignoranța. Fiindcă BOR nu înțelege că trebuie să se bată pentru reputația ortodoxiei și pe Facebook, și pe Twitter și pe Tiktok și pe Reddit, și pe Youporn, dacă situația ar cere-o.
Adeseori, antiortodoxismul de pe rețelele de socializare este foarte primitiv, foarte agresiv, cu insulte, așa cum remarca același Theodor Paleologu:
Apoi sunt atacurile din afară, pentru că există de cel puțin 10 ani un anticlericalism de o virulență pe care eu nu am mai văzut-o înainte. Există un antiortodoxism foarte primitiv, foarte agresiv, cu insulte. Ceva oribil. În mediile bisericești există o atitudine de cetate asediată”.
Dar nu e ca și cum BOR nu ar fi de vină. Biserica Ortodoxă e asediată, asediul acesta îi imprimă și ei o frică de a comunica sau de a fi fermă sau de a interveni, o frică perpetuă de a nu greși, ceea ce e cea mai mare greșeală.
În tot acest timp, “pocăiții” profită perfect de situații.
Să luăm un exemplu: violența în familie.
La popa ortodox Dumitru, vine credincioasa Dorina cu capul umflat, buza spartă și ochii vineți. Aseară, soțul Andrei a venit nervos de la cârciumă și a bătut-o de a uscat-o de față cu cei trei copii ai ei, apoi i-a bătut și pe ei.
Popa Dumitru nu știe ce să facă în această situație, de la BOR nu a primit indicații, în Mitropolia sau Episcopia unde e arondat nu e creat niciun sistem de reacție împotriva violenței domestice. Tot ce îi poate spune sunt câteva cuvinte de îmbărbătare și să se roage. Pepsi!
Dorina, alungată cu cei trei copii de acasă, pleacă în disperare de cauză la pastorul penticostal din cartier sau sat. Care într-o secundă activează “protocolul” pe care comunitatea sa îl are în asemenea cazuri. Există “safe houses” unde surorile și frații penticostali sunt pregătiți mereu să găzduiască familii aflate în asemenea situații, așa că imediat Dorina și cei 3 copii sunt cazați undeva în siguranță.
Pastorul își ia ajutoarele și merge imediat acasă la bătăuș în încercarea de a-l conștientiza că a făcut un rahat și pentru a-l chema la o conciliere în pași. Dacă ăla nu vine și face pe smecherul, pastorul alertează poliția și se merge pe o altă parte a “protocolului”.
Dacă violentul vine la Biserică pentru a “discuta”, lucrurile intră pe un alt făgaș. De exemplu, dacă motivul băuturii e lipsa de resurse materiale, pastorul și comunitatea strâng bani și intervin. Fac ORICE e omenește posibil pentru a calma familia și a o aduce într-un alt prag emoțional.
O să ziceți: păi, da, bă, profită de moment și îi “corup” cu bani. Nu e adevărat. Banii sunt doar un mijloc, mai au și alte mijloace: puterea de vindecare a comunității, sprijinul concret al unui adăpost, suportul emoțional al pastorului.
Toate lucrurile astea le-ar putea face și BOR, dar nu le face.
Și atunci nu trebuie să ne mirăm de ce ortodoxia românească pierde teren când, conștientă de cancerele sale, refuză să și le extirpe, când, privind spre viitorul său, tinerii, ea alege să îl ignore.
Dana Nălbaru, Marian Aliuță sau Nicolae Guță au plecat din ortodoxie și s-au înmuiat în faimă, promiscuitate, băutură, droguri, viață desfrânată. Când toate astea s-au întors împotriva lor, sugrumându-i cu sfoara depresiei, Biserica Ortodoxă nu a fost acolo să îi ajute. Au fost în schimb “pocăiții”, cei care, fără să ceară ceva în schimb, au ajutat necondiționat. Cu un sfat, cu dragoste, cu suport.
De ce nu știe BOR să se comporte superior? Eu am o explicație, una stranie, dar, cred eu, validă: ortodoxia, ÎN GENERAL, nu numai cea din România, întreaga religie ortodoxă nu a depășit nivelul de “religie regională”, stă și clocotește în același areal balcanic, fără să poată privi spre Lume.
În atâtea sute de ani de existență, rigiditatea ei nu i-a permis să se internaționalizeze cu adevărat (lăsați-mă cu parohiile din diaspora, nu despre ziduri vorbesc, ci despre răspândirea preceptelor ortodoxe), așa cum a făcut-o Islamul (rigiditatea islamică are alte conotații) sau neoprotestanții sau catolicismul.
Și această mentalitate de religie regională este în fapt adevărata problemă a Ortodoxiei, cu șanse mici să se reformeze, cu șanse mari să sucombe.
Dacă ați stat să citiți acest text până la capăt, veți fi dorind și să vă abonați la newsletterul meu care doar azi a fost gratuit.