Opus 523 - Apocalipsa utilității. Despre imposibilitatea fericirii fără efort și iluzia unei lumi post-muncă

Am spus că în aceste zile nu voi înceta să scriu pentru voi și am mai spus că voi aborda câteva teme mai speciale, cele care mă „rod” pe mine și pe prietenii mei de un timp încoace. Sper să vă placă analiza mea, vă rog să contribuiți în comentarii la dezbatere dacă aveți argumente comestibile, și nu părerisme.

---

Elon Musk a dat recent un interviu mai ciudat în care a spus că banii vor dispărea. Că într-o lume unde roboții și inteligența artificială vor produce tot ce avem nevoie, munca plătită devine un arhaism, iar economiile din bancă – o iluzie.

Ideea că banii ar putea deveni irelevanți într-un viitor dominat de inteligență artificială sună, la prima vedere, ca o eliberare.

Când o zice cineva ca Elon Musk, tentația este să o tratăm fie ca profeție, fie ca pe un delir de miliardar care și-a depășit propria nevoie de bani și proiectează această stare asupra întregii omeniri. Cǎ se plictiseşte.

Dar dincolo de personaj și de aura lui publică, problema ridicată este reală și incomodă: dacă munca salariată dispare treptat, dacǎ banii dispar sau îşi pierd relevanța, ce se întâmplă cu mecanismul psihologic și social care ne-a ținut funcționali mii de ani?

Musk gândește ca inginer: dacă problema are rezolvare tehnicǎ, oamenii se vor adapta. Dar oamenii nu sunt sisteme.

Avem nevoie de poveşti, de un arc al vieții care să aibă sens. „Stai acasă și faci ce vrei” nu e o poveste cu happy end. E haos.

Banii nu sunt, în esență, doar hârtie sau cifre pe un ecran. Banii sunt un limbaj. Au înlocuit ceva mult mai vechi și mai greu de purtat: obligația reciprocă.

Înainte de monedă – și da, mongolii au perfecționat banul ca hârtie/monedă în secolul al XIII-lea, dar conceptul se nǎscuse deja de multe milenii – existau datorii personale. Nesfârșite, chinuitoare.

Dacă vecinul tău te ajuta la recoltă, îi erai dator. Nu abstract, ci concret, cu numele și fața lui în minte. Datoria aceea te lega de comunitate ca un lanț invizibil. Banii au făcut ceva genial și teribil în același timp: au făcut datoria anonimă și finită. Poți plăti și pleci. Poți trăi printre străini fără să le datorezi nimic, atâta timp cât ai bani.

Întrebarea pe care Musk și adepții lui nu o pun este aceasta: poate omenirea să revină la obligații infinite într-o lume cu opt miliarde de străini? Pentru că asta ar presupune eliminarea banilor. Nu o lume fără schimb, ci o lume unde schimbul redevine personal, cu față, cu memorie, cu rușine și recunoștință.

E o fantezie antropologică, o utopie economicǎ. Io zic cǎ poți avea o comunitate închegatǎ la scară planetară.

Dunbar avea dreptate: creierul uman e calibrat pentru circa 150 de relații semnificative. Restul sunt poveşti.

Dar să presupunem, de dragul argumentului, că tehnologia rezolvă problema producției, aşa cum zice nenea Musk. Că roboții fac tot: mâncare, haine, case, mașini, medicamente. Că energia va fi practic gratuită și abundentă.

Că nimeni nu mai trebuie să muncească pentru a supraviețui. Ce se întâmplă cu oamenii?

Profeții viitorului post-muncă îți vor spune pe tictoace blabla-uri că vom fi liberi, vom fi mai fericiți.

Hahahahahahahahahahahahahahaha!

Vom face artă, vom călători, vom petrece mai mult timp “de calitate” cu cei dragi, vom cultiva trandafiri în grădini și vom termina de citit tot ce a scris Dostoievski. Vom deveni, în fine, “versiunea noastră cea mai bună”, eliberați de tirania salariului.

AHAHAHAHAHAHAHAHAHAHAHA!

E o minciună frumoasă.

Și e minciună pentru că avem deja date. Există comunități întregi unde munca a dispărut brusc – nu prin automatizare, ci prin colapsul industriei. Orașele mono-industriale din Rust Belt-ul american. Fostele zone miniere din Țara Galilor sau din Valea Jiului. Sate din estul Germaniei după reunificare. Ce s-a întâmplat acolo nu a dus la o înflorire a artelor și a spiritului. A dus la alcoolism, la violență domestică, la depresie, la sinucideri, la crime.

Oamenii, lipsiți de rolul de „provider”-i, de senzația că sunt utili cuiva, s-au dus în cap. Nu pentru că nu aveau bani – primeau ajutoare sociale – ci pentru că nu mai aveau un motiv pertinent ca să se trezească dimineața.

O lume fără bani nu este automat o lume mai dreaptă; poate fi o lume mai feudală, în care dependența este mai profundă și mai greu de rupt.

Ca să nu mai zic de ceea ce ni s-a întâmplat în pandemie. Experimentul perfect, care are și relevanță statistică, fiindcă am stat toți acasă, toți de pe planeta asta: ne-am dat în cap, am băut și am mâncat distrugându-ne sănătatea, ne-am stresat până peste poate, deși, vorba aia, puteam face dragoste cu partenerii noștri, puteam citi zilnic ore în șir povești copiilor noștri și asculta Chopin în fiecare dimineață. Căcat, nu am făcut-o niciunul dintre noi, poate o zi, două, dar atât.

Bărbații, în particular, s-ar dovedi fragili în fața acestei tranziții.

Generații întregi și-au construit identitatea pe capacitatea de a aduce bani acasă. „Sunt cel care pune pâinea pe masă” nu e doar o frază – e un nucleu identitar. Femeile, istoric, au avut roluri multiple: mamă, soție, manager al vieții domestice.

Dar bărbații din clasa muncitoare au avut adesea un singur rol: cel productiv. Dacǎ acesta dispare, rămâne un gol pe care hobby-urile nu-l pot umple.

Și aici ajungem la o problemă pe care papagalii ce promoveazǎ viitorul post-muncă o evită cu grație: plictiseala.

Nu plictiseala ca stare pasageră, ci plictiseala ca forță existențială, distructivă.

Dostoievski o înțelegea perfect.

În „Însemnări din subterană” scria că, dacă ai construi un palat de cristal unde totul e rezolvat, unde toate nevoile sunt satisfăcute, cineva l-ar dărâma doar ca să demonstreze că poate. Doar ca să rupă monotonia perfecțiunii. Doar ca să simtă că există.

Nevoia de a schimba ceva în lume, de a lăsa o urmă, de a te împotrivi normei – e poate mai fundamentală decât nevoia de confort. De aia divorțurile vin adesea nu din telenovele extreme, ci din stabilitate plictisitoare. De aia copiii bogaților se apucǎ sǎ facǎ trafic de droguri pentru câțiva dolari în plus, deşi au tot ce le trebuie.

Să explorăm totuși variantele. Dacă banii dispar ca mecanism central, ce îi poate înlocui ca motor al comportamentului uman? Prima posibilitate, și cea mai probabilă, e că ierarhia nu dispare – doar se mută. Dacă elimini banii ca mecanism de stratificare, oamenii vor găsi altceva. Fiindcǎ au nevoie de validare. Validarea creeazǎ un alt soi de competiție si mai creeazǎ nevoia de comparație.

Deja vedem asta în “industria” de atenție de pe rețelele sociale: followeri, viralitate, acces la cercuri exclusive. Influencerul cu un milion de abonați are un tip de putere care nu se traduce direct în bani, dar care funcționează ca banii: deschide uși, i se oferă privilegii, primeşte cel mai nou parfum al lui Sorcinelli in dar, creează invidie.

Papagalul asta analfabet era rupt în cur înainte de era Tik Tok, muncitor într-o fabrica din Italia. A avut bulan sǎ devinǎ cel mai urmǎrit om de pe planeǎa pe Tik Tok. El tot un zero barat analfabet a rǎmas, da? Dar azi e imaginea Boss şi se pupǎ cu Messi, deşi nu are niciun merit, nimic, adicǎ Messi e, totuşi, cel mai bun fotbalist al lumii…

China experimentează deja faza cu scorul social – un sistem în care comportamentul tău e monitorizat și recompensat sau pedepsit prin acces diferențiat la servicii.

Nu ai nevoie de bani dacă ai puncte de cetățenie. Dar punctele alea devin, în esență, o nouă monedă, mai sinistră pentru că nu o poți câștiga prin muncă, ci doar prin conformism. Eşti cuminte şi nu înjuri regimul, te premiem. Te-ai îmbǎtat şi l-ai injurat pe şeful de partid, te-am ars.

Întrebarea nu e dacǎ „putem elimina banii?” – evident că putem, tehnic. Întrebarea e cu ce altǎ ierarhie îi înlocuim și cine o controlează?

Răspunsul la această întrebare e mult mai înspăimântător decât perpetuarea sistemului actual.

A doua variantă: statut prin acces.

Nu vei deține nimic, dar vei avea niveluri de acces. La experiențe, la locuri, la oameni, la informație.

Deja se întâmplă – nu mai cumperi muzică, ai acces la Spotify; nu mai cumperi filme, ai acces la Netflix; nu mai cumperi mașini, ai acces la Uber.

Economia de acces e prezentată ca pe o eliberare de povara proprietății.

Dar e, de fapt, o nouă formă de dependență.

Cine controlează platforma controlează accesul. Și accesul poate fi revocat.

Vǎ amintiți de oamenii dați afară de pe Facebook sau Twitter sau YouTube? Nu li s-au confiscat bunuri, dar li s-a revocat accesul. Au fost “cancelați”. Până și actualul Președinte al SUA a fost interzis pe social media!

Într-o economie post-proprietate, exilul digital e echivalentul confiscării averii. Sau al aneantizării tale sociale.

A treia variantă: contribuția/implicarea vizibilă la “binele societății”, noua “monedă”. Un sistem unde fiecare contribuție la binele comun e înregistrată public și permanent. Nu pentru recompensă materială, ci pentru recunoaștere.

Grecii antici funcționau oarecum pe acest principiu. Gloria – kleos – era mai valoroasă decât aurul. Numele tău, pomenit după moarte, era cea mai înaltă răsplată.

Ahile cu călcâiul lui a ales o viață scurtă și glorioasă în locul uneia lungi și anonime. Nu pentru bani, ci pentru nemurirea numelui.

Dar sistemul grecesc funcționa pentru că societatea era mică, Cetatea avea câteva mii de oameni.

Toată lumea știa ce ai făcut, cine ești, de unde vii, în ce bătălie te-ai remarcat. Contribuția era vizibilă. Recunoașterea era personală.

Într-o lume de 8 miliarde, anonimatul e regula, nu excepția.

Poți contribui toată viața la un proiect open-source și nimeni să nu-ți știe numele. Poți fi eroul modest al comunității tale și să rămâi invizibil pentru restul lumii.

Sistemul reputațional funcționează doar în comunități suficient de mici încât implicarea ta să fie văzută și ținută minte.

A patra variantă, mai brutală, dar istoricește verificată: transformarea competiției în ritual, în concursuri de genul “Survivor”.

Dacă oamenii au atâta nevoie să domine – și avem destule dovezi că această nevoie e profundă – societatea poate construi arene pentru asta - sporturi, jocuri, competiții artistice sau intelectuale cu miză simbolică uriașă.

Japonezii au făcut asta parțial în era corporatistă: cariera în marile companii era o formă de război ritualizat, cu avansări, rivalități, alianțe și trădări, dar fără sânge vărsat. Miza era prestigiul, nu supraviețuirea, dar intensitatea era la fel de mare.

Problema acestei variante e că nu toată lumea e competitivă în același fel.

Există oameni care nu vor glorie, vor liniște. Care nu vor să urce ierarhii, vor să fie lăsați în pace.

Într-un sistem bazat pe competiție ritualizată, acești oameni devin din start cetățeni de mâna a doua – nu pentru că sunt pedepsiți activ, ci pentru că întregul sistem e construit pentru jucători, nu pentru spectatori. E, în esență, o oligarhie a ambiției.

A cincea variantă, și poate cea mai radicală: redefinirea completă a ceea ce înseamnă o viață valoroasă. Nu prin eliminarea ierarhiei, ci prin multiplicarea ei.

În loc de o singură scară pe care toți urcăm (cea financiară), am avea sute de scări: artistică, atletică, intelectuală, spirituală, relațională…

Fiecare om și-ar găsi “scara” lui, și fiecare scară ar avea propria sa noblețe.

Meșterul care face cele mai frumoase oale din sat ar avea același statut ca omul de afaceri din oraș – nu pentru că societatea decide artificial acest lucru, ci pentru că am fi redefinit deja ce înseamnă „succes”.

E o variantă seducătoare, dar ignoră ceva fundamental: ierarhiile nu sunt echivalente pentru că resursele nu sunt niciodată infinite.

Poți avea o sută de “scări”, dar dacă doar una dintre ele duce la cea mai bună hrană, la cele mai sigure cartiere, la cea mai bună educație pentru copiii tăi, toată lumea se va înghesui pe acea cale.

Pluralismul valorilor funcționează doar într-o lume de abundență reală, unde alegerile nu au costuri de oportunitate semnificative. Și chiar și în acea lume, mimetismul uman ar crea mode, iar modele ar crea ierarhii noi. Că așa suntem noi.

Aici e, de fapt, problema centrală cu întreaga viziune post-muncă: presupune că oamenii vor folosi libertatea pentru a deveni “versiuni mai bune ale lor” (v-am mai zis, da, cât mă enervează expresia?”.

Că, eliberați de necesitatea de a câștiga bani, vom citi, vom crea, vom iubi, vom contempla cerul. Vom… pe dracu’! Nu vom face asta!

Am uitat de unul dintre cele mai la îndemână experimente naturale pentru analiza noastră: pensionarea. Sute de milioane de oameni au trăit sau trăiesc decenii la rând fără obligația de a munci.

Și ce observăm, măi, tovarăși?Unii, într-adevăr, înfloresc. Puțini. Dar mulți se pierd, se “bășesc” fizic și psihic.

Televizorul devine sanctuar. Zilele se aseamănă între ele, pentru că ei nu se mai simt utili. Depresia la bătrâni e epidemică nu pentru că sunt bolnavi sau săraci, ci pentru că simt că sunt o povară.

Și nu e vorba doar de bătrâni. Moștenitorii marilor averi, copiii care nu trebuie să muncească niciodată, sunt adesea mai nefericiți decât părinții lor care au construit averile respective. Nu pentru că banii aduc nefericire – asta îi o prostie romantică – ci pentru că lipsa efortului îi privează de sensul pe care efortul îl oferă. Există un motiv pentru care atâția moștenitori devin drogalăi, depresivi sau profund dezorientați: nu au fost nevoiți să se inventeze prin luptă. Li s-a dat totul, și „totul” s-a dovedit nu numai insuficient, ci distructiv.

Preferatul meu Viktor Frankl, psihiatrul care a supraviețuit lagărelor naziste, a observat ceva: nu cei mai puternici fizic supraviețuiau, ci cei care aveau un sens. Un motiv pentru a trăi.

„Cel care are un de ce poate suporta aproape orice cum”, scria el citându-l pe Nietzsche.

Munca, cu toate neajunsurile ei, oferă un de ce. Chiar și munca plictisitoare, repetitivă, umilitoare – oferă un cadru, o identitate, o comunitate de colegi, un ritm al zilelor.

Ce oferă libertatea totală? Posibilitatea de a-ți construi propriul sens. Dar construcția de sens e grea. Majoritatea oamenilor nu sunt echipați pentru ea, de aia, cu tot potentialul lor, rămân limitați de frustrări, frici, inadecvare.

Ideea că sensul e o chestiune individuală, că fiecare om, lăsat liber, își va găsi drumul, e un căcat cu perje, o viziune profund americană, stupidă până la naivitate.

În realitate, sensul e aproape întotdeauna un obiectiv comun, relațional, contextual. Îți găsești sensul în relație cu ceilalți, într-un rol pe care comunitatea îl recunoaște.

„Sunt jurnalist” nu e doar o descriere a ceea ce fac – e o poziție într-o rețea de nevoi și recunoașteri reciproce.

„Fac ce vreau” nu e o poziție, e un vid.

Musk și alți profeți ai automatizării sufletești vorbesc despre Universal Basic Income – un venit de bază pentru toți, care să asigure supraviețuirea infinită. E o idee care poate rezolva problema materială, dar o ignoră complet pe cea psihologică.

Da, oamenii vor avea bani pentru mâncare și chirie. Dar de unde își vor lua identitatea? De unde vor lua senzația că sunt necesari, că absența lor, dacă ar pieri, ar lăsa un gol?

În lecturile mele despre plictisitoarea istorie a miturilor, m-am lovit mult de explicatii care, pentru discuția de fată, devin un argument biologic: creierele noastre s-au format în era vânătorii și culegerii de roade, când inactivitatea era moarte sigură, căci strămoșii noștri nu aveau rezerve, nu aveau frigidere, nu aveau siguranța zilei de mâine. Anxietatea legată de supraviețuire era adaptativă – te ținea în priză, te făcea să cauți hrană, să te miști, să te adaptezi.

Dopamina, neurotransmițătorul plăcerii, e legată de anticipare, nu de obținere. Când fata frumoasă din fața ta întârzie căutat să își dea jos sutienul, ți se întărește mai dihai.

Simțim plăcere nu când avem, ci când urmărim, “vânăm”, căutăm.

Sistemul nostru de recompensă e construit pentru efort, nu pentru abundență.

Într-o lume unde efortul nu mai e necesar, acest sistem se dereglează, zic asta de o tonă de ani, mai ales când văd unele mămici tâmpite, de exemplu, care zic că până și ideea de coroniță pentru premianți ar trebui eliminată, ca să nu se simta prost săracii corijenți. FMM.

Vedem deja decăderea asta în dependențe: drogurile, jocurile de noroc, pornografia, rețelele sociale – toate exploatează circuitul “dopaminic” oferind recompense fără efort. Rezultatul nu e fericirea, ci epuizarea și goliciunea psihica.

Un creier obișnuit cu recompense gratuite își pierde capacitatea de a le mai savura, posesorul lui devine insensibil, apatic, dependent de doze din ce în ce mai mari. Vă rog să extrapolați asta la o societate întreagă “ eliberată” de efortul de a munci, de a avea un sens. Riscul nu e revolta, e moartea societală.

Dar Musk nu greșește complet.

Munca așa cum o știm – birou nouă ore, navetă, subordonare, repetitivitate – nu e un ideal de apărat. Multe joburi sunt alienante, umilitoare, lipsite de sens intrinsec.

Oamenii nu visează să răspundă la emailuri sau să completeze rapoarte. Dacă ar avea de ales, mulți ar face altceva.

Problema e că „altceva” nu se concretizează ușor. Libertatea e grea, v-am zis, iar alegerile sunt obositoare. Mulți oameni, puși în fața libertății totale, aleg să se întoarcă la constrângeri, pentru că aceste constrângeri oferă structură, iar structura oferă sens.

Eu cred că soluția nu e eliminarea muncii, ci transformarea ei, adică nu să scăpăm de efort, ci să facem efortul mai ales, mai variat, mai conectat la rezultate vizibile.

Arta, de exemplu, e muncă – uneori muncă grea, extenuantă – dar e munca pe care artistul și-o alege.

Meșteșugurile tradiționale erau epuizante, dar meșteșugarul vedea produsul finit, îl atingea, îl dădea unui client care îi știa numele.

Imbecilizarea modernă vine din abstractizare, din distanța între efort și rezultat. Asta ar trebui, ca roboții să preia nu toată munca, ci munca abstractă, invizibilă, lipsită de sens – lăsându-ne pe noi să facem munca pe care chiar vrem să o facem.

Dar cine decide care e munca aceea? Cine decide ce e „sens” și ce e „alienare”? Într-o societate liberă, fiecare decide pentru sine.

Dar într-o societate unde tehnologia face majoritatea muncilor redundante, această decizie devine ea însăși un lux.

Dacă nu ai antrenamentul interior pentru a-ți construi un sens, dacă ai crescut într-o lume care nu te-a învățat să alegi, care te-a amprentat să te caci pe tine ori de câte ori ai în față un obstacol, libertatea devine o condamnare.

Nu întâmplător depresiile și anxietatea sunt în creștere în țările bogate, nu în cele sărace.

Nu întâmplător statele cele mai avansate tehnologic au cele mai mari rate de sinucidere în rândul tinerilor, vezi Japonia.

Paradoxul abundenței e real și e una dintre cele mai puțin dezbătute teme în societate.

Oamenii nu sunt mașini de optimizat. Sunt animale-narațiune.

Au nevoie de povești în care să joace un rol, au nevoie de drame în care să fie eroi sau martiri sau măcar figuranți cu o replică.

Tranziția, dacă va fi să vină, nu va fi despre eliminarea banilor sau a muncii. Va fi despre inventarea unei noi povești despre ce înseamnă o viață care contează.

Cine va scrie povestea aceea? Nu boul Musk, care vinde mașini și rachete. Nu coruptul Silicon Valley, care vinde distracție și dopamină. Nu politicienii jegoși, care vând iluzii reciclate.

Povestea aceea – dacă va fi vreodată scrisă – va trebui să vină de la artiști, filosofi, lideri spirituali, comunități care experimentează alte moduri de a trăi.

Și va trebui să fie o poveste care să recunoască ȘI umbra, nu doar lumina.

Care să înțeleagă că suferința și efortul nu sunt “boli” de eradicat, ci ingredientele speciale care ne fac oameni, alături de iubire, fascinația pentru Rău și nevoia de a domina.

Apocalipsa suntem noi, asta scriam și în romanul “2100”, ăsta e titlul expoziției mele de pictură. Chiar cred asta, că apocalipsa nu e venirea roboților. Apocalipsa e că uităm ce ne face oameni, că uităm mereu că facem rău oamenilor.

Iar pe asta n-o poate preveni nicio tehnologie.

No, 26 de lei pe lună vi se mai pare mult?