Opus nr. 245 - Adidasii Galbeni au ajuns in Santiago de Compostela. Ganduri dupa acest detox mental (final)

Prima parte a calatoriei mele, “scrisa” de adidasii mei galbeni a avut mare succes. Ca sa reintri in atmosfera, intra AICI.

Daca ai citit deja prima parte, go on.

Ca un artist stradal, desi sunt jurnalist de investigatii si ar trebui sa nu fiu ostracizat si izolat financiar de societatea in care traiesc si pentru care lucrez, tot la tine voi apela ca sa imi pastrez independenta. Daca nu te deranjeaza cardul, apasa subscribe. Daca te, poti citi gratis, nu e bai.

“SIN DOLOR NO HAY GLORIA”

Asa zice sloganul neoficial al pelerinajului Caminho, cu versiunea portugheza Senda Litoral, pelerinajul solitar pe care noi, Adidasii Galbeni, l-am facut cu Liviu.

Asa a vrut el, sa facem aproape 270 de km in 11 zile, nu in 12, asa cum era “normal”, dar el nu a cautat niciodata sa mearga pe drumul pe care merg cei mai multi.

400 de mii de pasi facuti, 400 de mii de ganduri, 11 paturi diferite, 11 dimineti diferite.

Cateodata e frig si vant si cerul spreiaza pe noi apa mirosind a peste.

Altadata, cerul e turcoaz si soarele ne arde peste tot.

Arde rau, dar, la un moment dat, nici nu mai merita sa te putulesti cu crema cu factor de protectie nu stiu cat. Trebuie sa ii dai inainte, 30 de kilometri pe zi nu se fac singuri.

De ultima data cand ne-am citit/auzit s-au intamplat multe.

Dupa cateva zile, am schimbat semnificativ peisajul, tara, mancarea, berea, oamenii.

Am trecut cu un taxi-pirat spre Spania, fiindca la ferry era full. Da’ bine a fost! Pana la urma si-a facut treaba si am ajuns in minunata Galicia.

Ca un fotbalist de divizia D ce isi compara noua iubita cu fosta, si lui Liviu i-a fost greu sa accepte Galicia, o frumusete mai densa, o altfel de coasta litorala.

Fiindca Liviu s-a indragostit iremediabil de partea portugheza de ocean si plaje, iar in prima zi de Spania a bodoganit si a injurat mai mereu. Dar adevarul e ca si noi, Adidasii Galbeni, am observat ca spaniolii sunt mai ciufuti si mai putin veseli decat portughezii.

Nu mai e aceeasi vibratie in Galicia ca pe coasta portugheza, dar Galicia e falnica si mandra ca o milfa ce se da la prima tineretea istoriei, desi are un colosal.

In prima zi de Spania, am facut peste 25 de km de asfalt fara sa dam de o benzinarie sau de o crasma deschisa. Setea aia crunta a fost si ea o experienta, caci nu poti cara in micul sac prea multe, asa ca am rabdat cu totii.

Mai rau, spaniolii au deprins si ei prostul obicei grecesc de a inchide totul pentru cateva ore la amiaza. Naspa in comparatie cu ospitalitatea galagioasa portugheza.

Nicio dimineață nu seamana cu urmatoarea in Galicia, dar este multa liniste in aceasta parte foarte speciala a Spaniei și a lumii.

La un moment dat nu mai contează că urci sau cobori ,că e cald sau plouă, că pășești pe asfaltul ultra fierbinte sau că te mănâncă ganganiile din vreo livada care te înțeapă voioasa caci ai sange “de la oras” - trebuie să mergi înainte.

Bine, il stiti pe Liviu, cand e mai greu, o da pe gluma…

Mirosurile

Parfumurile coastei sunt incredibile, iti marturisim chiar si noi, fiindca Liviu ne-a invatat sa fim atenti la ele. Sute de mirosuri ne-au inconjurat de-a lungul Atlanticului sau prin ogoare si livezi ori pe stradutele mici din sate. Portugalia si Galicia au in primul rand ierburi: menta salbatica, fan ars, lamaita, lavanda salbatica, adeseori miroase a paine prajita oceanul, iar ierburile de langa el se taie singure cu cablurile electrice si se sinucid intr-o salata vizuala si olfactiva in care arzi tarhon cu bricheta si iei in pumni nisip reavan, te stergi la subrat cu flori si puti a floare de trompeta ingerilor.

Fiindca rostul Drumului e sa te intorci inapoi la apa si pamant si cer si soare si nori.

Pe buna ca ploua si miroase a peste, dar intri in sate si miroase a lesie si a umed invechit, iesi repede din pivnitele livezilor si te trosneste caldura din lampa soarelui ce coace lamaii si portocalii, miroase a anason si a patrunjel afumat, miroase a sex si a lacrimi, miroase a chiloti de baba ce viseaza chiar si la o menopauza, drumul miroase a drum si miroase si a tine, caci tu esti Drumul si atunci mirosi a sudoare si a berea pe care ai baut-o, mirosi a filtru de tigara si a adidasi imputiti (astia suntem noi, de exemplu), miroase a frica sa nu te calce masina si drumul miroase a sete si a foame.

Chiar, ce a mancat Liviu?

Aici e alta poveste in poveste. Liviu poate sa nu manance trei zile, mai ales ca a slabit, dar e slab in fata “vicisitudinilor” culinare. Cine il cunoaste stie ca mananca toate cacaturile de imputiciuni din Taiwan sau Coreea, ca limbeaza dupa cel mai simplu “dish”, “daca e”.

Si in calatoria asta am si rabdat de foame, de multe ori intentionat, ca sa mai slabeasca otira, dar si neintentionat, fiindca am nimerit doua seturi de week-end cand lumea e cam in… pauza.

Nu e gluma, asta a furat Liviu intr-o zi de pe masa parasita a unor clienti si asta a fost pentru acea zi. Nu pentru ca nu ai putea manca. Ci pentru ca, daca stai sa mananci, cand ai de mers 7 ore, daca te opresti chiar si 10 minute, ai belit dorada.

Asta e Caminho. Frugal, simplu, umilitor, izbavitor.

Nu va faceti griji. Cand a prins Alexa un oras mai acatarii, dracu ne-a luat:

Aici pimento Padron, ardei verzi cocaziti la gratar, o combinatie incredibila de sare, iute si amarul din ardei.

Romania are (cam) TOT ce au si Spania si Portugalia. Mare, munte, haleala buna, vinuri, tarii, branzeturi, peisaje. Si acest (cam) face diferenta: astia si le stiu vinde, is mandri de ele, daca ei pot, evita lidl, kofland, oșan si baga de la producatori. Is pregatiti de turism pana in ultimul catun din Portugalia sau Spania, am stat in niste pustietati incredibile, dar cu confort superb.

In ultimul satuc din Galicia am trecut pe langa o boalda, efectiv o boalda!, unde satenii beau un pahar de vin si asteptau sa haleasca caracatita pregatita de o tanti care punea pe ea, pe caracatita, da?, ca era deja cumva fiarta, o alta fiertura de otet, vin rosu si ierburi. Niste sare si pita sau orez, si iaca pranzul.

Romanii nu stiu sa traiasca. Pare rau sa o zicem, nu is multe tari ca Romania, si noi, Adidasii Galbeni, am cam umblat ceva la viata noastra.

Multe zile ne-au fost asa:

Si cand ti-era foamea mai draga, moartea venea si iti reamintea ca exista si ea pe acest pamant, chiar daca la “avizierul” statiei de bus din satul sulii spaniol. Doamna Moarte e universala.

Alexa s-a mai dus la nunti neinvitat, numa’ ca sa manance, nu ne-ar fi mirat sa fi mers si la ceva pomana. Dar a fost baiat serios. De data asta.

Fiindca pentru Liviu era important sa se regaseasca.

Nu mai radeti, de multe ori si voi uitati cine sunteti.

Am dormit in paturi de rahat, batranesti, sau foarte bune, “de domni”, doar ca adeseori nici nu mai simti ceva din cauza oboselii…

Pe silent, auzind totul

Noi, Adidasii Galbeni, trebuia sa fim mai mereu atenti pe acest drum.

Fiindca Liviu e oarecum… handicapat. Si-a pierdut o foarte mare parte din auz acum cativa ani din cauza stresului meseriei care a acutizat o “mostenire” fiziologica de la tatal sau. La televizor nu va dati seama, dar va aratam noi secretul lui, cum se descurca sa pastreze aparentele: poarta aparate auditive. O povara interesanta, ati putea sa o numiti un handicap, dar pe Alexa il doare in cur, fiindca miile de melodii ascultate de-a lungul vietii nu au cum sa i se mai stearga din inima.

Probabil ca in cativa ani nu va mai auzi deloc, cam toti medicii i-au zis asta. Tocmai poate de aia, Liviu a decis ca in aceasta “excursie” sa nu foloseasca deloc “urechile”, asa cum si-a botezat el aparatele.

A intrat doar o odata cu ele “in priza”, la emisiunea Deliei Vranceanu, nu se cadea sa ne facem de rusine in fata Deliei si a telespectatorilor Realitatii.

Desi e un drum al regasirii, Liviu nu si-a regasit auzul.

Dar a regasit multe altele in interiorul lui.

Si-a regasit un miros pe care aproape ca il uitase.

Există un miros pe care îl pierzi de foarte multe ori de-a lungul vieții din cauza greutăților, a lipsei de atenție, pentru că te obișnuiești prea repede cu binele sau cu coliviile sau chingile cu care te infasori singur.

L-am regăsit în această călătorie: mirosul Libertății.

Nu gloria am cautat-o acum nici noi, Adidasii Galbeni, nici el, Liviu.

Alexa si-a dus iconita cu el pana la Santiago de Compostela, fiindca oricum o poara mereu in ruxsac, dar poate si pentru ca acest drum e unul in care ai nevoie de un ajutor dumnezeiesc sa iti ucizi “balaurii” din suflet.

Noi, Adidasii Galbeni, am primit de la Liviu respectul cuvenit, s-a descaltat de noi si ne-a pupat. Pana la urma, si noi meritam sa fim laudati, mai ales ca am ajuns asa celebri.

Cu ochii arsi, cu 30 si ceva de kilometri pe zi, adeseori, cu un genunchi ce ne-a injurat in ultima treime, cu noi, Adidasii Galbeni, puturosi ca un pulovar de carciumar, am ajuns la Catedrala din Santiago sanatosi dupa aceasta incercare.

E un an in care Liviu a pierdut multi prieteni, o parte pentru ca i-a luat Dumnezeu, o parte pentru ca asa a decis chiar Liviu.

Va multumesc celor ce v-ati gandit la noi, nu va dati seama ce conteaza sa vezi un gand bun.

E seara la Santiago de Compostela. Un buldog gras e plimbat de o babeta intr-un carucior de copii, un cor cu copii autisti canta in fata Catedralei, viata merge inainte, viata face zilnic trilioane de pasi in inimile noastre.

Fiecare face acest drum pentru ceva.

Liviu a facut acest drum pentru a-si reaminti, oricum, nu il uitase: gustul Libertatii Pure.

Sin dolor no hay libertad.

Si fiindca moooistul de Alexa nu merge niciodata pe drumul altora sau pe cel mai usor drum, atunci cand ne gandeam si noi ca o sa stea linistit si sa se bucure de reusita, a ales inca niste durere.

Dar durerile mai mereu trec.

Si pe suflet raman mereu tatuate amintirile.

Poemul de azi

Ii apartine lui Victor Lungu, un prieten care s-a ascuns printre nori anul acesta ca sa fumeze linistit Camel fara filtru.

Primul foc

Nu mă întrebați cum am făcut primul foc

și mai ales de ce.

De la cine l-am furat

și mai ales pentru ce.

Lăsați-l pe Prometeu înlănțuit

de stânca lui.

N-ați înțeles cadoul otrăvit pe care ni l-a dat:

nu focul, ci taina distilatului.

„Temeo Danaos et dona ferentes”,

nu-i vorbă în vânt,

ci fumul de sub cazanul

în care grânele fierb și sângele lor mustește

Ca, picur cu picur, în mari pocale de piatră,

sau în ale dușmanului țeste,

s-adunăm salbe de apă de foc,

mărgelele să le dăm pe gât,

în setea de nepotolit

ce o sticlim în ochii lucioși;

apoi să viermuim, pe podele celeste,

o masă de membre împletită-n iubiri,

uitate în noapte, ce-n zori au fost șterse.

Focul deja exista,

furat de la trăsnet,

pe-o creangă aprinsă,

într-o noapte cu fiare flămânde

de carnea desprinsă, cu colți și cu gheare,

de pe oasele noastre;

după o noapte de alergătură,

când floarea dansândă pe creangă,

mărită-n pupilă și-n urlet prelung,

le-a-nvățat ce-i durerea,

așa cum și noi o știam de demult.

Din creangă în creangă,

focul ne-a fost povara

și prietenul care

ne-a dat un adăpost,

făcându-l scrum pe un altul.

Deseori, fără niciun rost.

Nu mă-ntrebați unde mi-am făcut primul foc

nici peste cine și nici de ce,

doar luați-mi din mână povara

crengii cu floarea cea roșie.

Legați-mă de stâncă, lângă Prometeu,

El a furat, eu m-am crezut Zeu.