Opus nr. 267 - Ordinarii de la Roche Romania si-au luat-o definitiv in freza. Mezeluri curate, dar scumpe versus mizerii otravitoare si ieftine. Il bate Cristi Diaconescu pe Geoana la procente?

E duminica, ceva mai relaxat de citit pentru voi.

Oct 13, 2024

Sociologu Mirel Palada ne arata radiografia momentului la prezidentiale

Palada sustine ca bataia mare va fi pe locul 2, fiindca asa ii arata datele recoltate, si pe EL il cred. Eu cred ca Ciuca intra in finala, fiindca Simion e terminat de contestarile interne, de lipsa de inteligenta si de loviturile care i se pregatesc. Liberalii se vor mobiliza pe ultima suta de metri, ca asa fac ei. Daca nu o vor face…

Surpriza este insa Cristi Diaconescu, un candidat foarte decent, dar fara bani de promovare. Chiar si asa, e acolo langa Mirciulica Geoana care tocmai ce o ia peste bot din toate punctele cardinale.

Cel mai recent sondaj Sociopol, realizat imediat după interdicția CCR ca Diana Șoșoacă să candideze la alegerile prezidențiale, relevă evoluții electorale semnificative.

Marcel Ciolacu (PSD) își păstrează în continuare supremația, ocupând locul întâi în ierarhia de vot cu 26%. Acest procent îi asigură intrarea fără probleme în turul doi, din poziția de câștigător clar al turului 1.

Cel de-al doilea loc în finala turului doi este puternic contestat de George Simion (AUR), cu 19%, și de Nicolae Ciucă (PNL) cu 17%. Competiția dintre aceștia doi rămâne în continuare strânsă și va reprezenta, cu siguranță, momentul de suspans al acestei campanii electorale.

Următoarea poziție este ocupată de Elena Lasconi (USR), pe locul patru, cu 12%. Lasconi prezintă o evoluție relativ constantă în sondajele Sociopol.

Următoarea poziție, locul cinci, este contestat de independenții Mircea Geoană, cu 10%, și Cristian Diaconescu, cu 9%. Geoană este într-o scădere semnificativă. Din contră, Diaconescu este în creștere.

Ceilalți candidați obțin scoruri reziduale, de maxim două puncte procentuale, și nu contează semnificativ în economia competiției.

Participarea la vot în țară este estimată la 53% (likely voters). Ținând cont și de diaspora, estimăm o participare finală la vot în turul unu ușor peste 55%.

Cursa pentru intrarea în finala turului doi rămâne în continuare intensă. Pe lângă Ciolacu, desprins deja de restul plutonului, întrebarea este: cine va fi al doilea care intră în finală – Simion sau Ciucă?

Sondajul este reprezentativ pentru populaţia adultă neinstituţionalizată cu rezidența în România. Volumul eşantionului: 1,004 persoane.

Perioada de culegere a datelor: 7 – 9 octombrie 2024. Metoda culegerii datelor: interviuri telefonice (CATI). Marja de eroare, la un nivel de încredere de 95%, este de +/- 3.2%.

Cu dreptate, despre UDMR

Expertul in GDPR Tudor Galos ar putea foarte bine sa scrie si analize politice, caci are dreptate cam in tot ce scrie:

Niste cuvinte excelente ale lui Steinhardt, spre aducere aminte

Bunatatea sufleteasca versus cinism. V-am mai spus eu si in alte dati: inteligenta emotionala e mai importanta decat orice IQ sau Lamborghini:

“Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supra doctoratele, dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa, şi erudiţia, şi supradoctoratele, şi toate congresele internaţionale la care luăm parte, şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.

Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Niţică susţinută bună-cuviintă.

2. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti si totodată un atribut al culturii.

Ştim că de-am vorbi toate limbile și toate dialectele pământului şi de-am fi capabili să clasificăm conform cu clasificarea zecimală toate volumele tipărite în toate limbile pământului, de la Gutenberg şi până astăzi, și de am fi tobă de carte si de erudiţie, și de am cunoaste întrebuinţarea tuturor termenilor specifici tuturor ştiinţelor şi tehnicilor, tot nu ne putem numi oameni culţi dacă suntem nişte pizmăreţi, nişte bădărani şi nişte răi la suflet.

Că ne-o place sau nu, cultura nu este numai acumulare de cunoştinţe, ci o subţirime a caracterului şi capacitatea de a nu considera bunătatea drept o simplă virtute desuetă şi sentimentală”.

(Nicolae Steinhardt – Primejdia mărturisirii)

Ma abonez cu 49 de lei/luna

Mai avem putin zile cu Prostul Romaniei

Niste baieti amabili au facut porcaria asta de fake pe baza AI, a iesit surprinzator de bine si il pune in “valoare” pe cel mai nesimtit presedinte din istoria Romaniei.

Jegosii de la Roche Romania au luat-o peste dinti

Gigantul farmaceutic Roche, cu produse ce acopera zonele de oncologie, hematologie, neurologie, oftalmologie și boli rare, face de ani de zile porcarii in Romania, de la spaguit de medici prin sponsorizari mascate pana la practici anticoncurentiale.

Doar ca tarania lipsita de etica si-a gasit nanasul, in Consiliul Concurentei, pe care il laud dupa multa vreme.

Fiindca asta e o veste mare:

CONSILIUL CONCURENȚEI A CÂȘTIGAT PROCESUL CU ROCHE ROMÂNIA

Pentru ca nenorocitii de la Roche Romania au avut tupeul sa conteste in instanta amenda Consiliului Concurentei. Ei bine, vor plati peste 9 milioane de euro!

“Felicitari” maxime lui Andrei Visan, administratorul “carciumii” Roche din Romania! Dar, sa citim CE au facut nesimtitii pe piata de medicamente oncologice, ca e foarte important:

“Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a confirmat definitiv încălcarea Legii Concurenţei de către Roche România SRL, care a abuzat de poziţia sa dominantă pe piața unor produse oncologice din România.

Autoritatea de concurență a sancţionat, în anul 2019, compania farmaceutică Roche România SRL cu amenzi în valoare totală de 44,168 milioane lei (9,47 milioane euro) pentru adoptarea unei strategii menite să elimine concurența la licitațiile publice pentru medicamentele care conțin rituximab, trastuzumab, cu scopul de a întârzia intrarea pe piață a unor medicamente biosimilare.

Astfel, Roche a vândut medicamentele ce conțineau Rituximab și Trastuzumab către distribuitorii parteneri, care i-au fost și concurenți la licitații, dar prețul oferit acestora a fost mai mare decât prețul său de ofertare la licitațiile publice. În felul acesta, Roche și-a eliminat concurența la licitații, deoarece distribuitorii nu au putut participa în cadrul acestor proceduri în condiții rezonabile, care să le asigure desfășurarea activității în mod eficient (profitabil).

Roche a contestat decizia de sancționare, dar atât prima instanță (Curtea de Apel București), cât și Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au respins acțiunea companiei farmaceutice ca fiind neîntemeiată”

Va reamintesc că Roche a mai fost sancționată pentru că, în aceeași perioadă, 2017 – 2019, a implementat o strategie pentru a împiedica vânzările de medicamente concurente, mai ieftine, care conţin substanţa activă Erlotinib. Din strategia Roche au făcut parte direcționarea pacienților către propriul produs, mai scump, Tarceva, prin cardul de pacient Roche și call center-ul Roche, și acoperirea diferenței de preț ce ar fi trebuit plătită de către pacienţi la achiziţia Tarceva, pentru ca aceștia să nu cumpere un alt medicament similar.

Eu am insa o alta problema care tine de ANAF: nu e nimeni curios de la Marii Contribuabili din cadrul ANAF de ce Roche Romania declara atat de putin profit la o cifra asa de mare de afaceri? Adica ar merita un control… ca mie imi pute a spalare de bani cat casa.

S-a adoptat recent de către Plenul Camerei Deputaților proiectul de lege care prevede ca statul român să suporte cheltuielile de repatriere a cetățenilor români decedați în străinătate.

Statul român va suporta cheltuielile de repatriere a cetăţenilor români decedaţi în străinătate, la cererea familiei, în limita a 5.000 de euro pentru fiecare persoană decedată.

Traiesc sentimente “mixe”, cum zic pustii de pe internet, pe de o parte e bine ca statul român își asumă responsabilitatea față de cetățenii săi, indiferent de locul în care se află, și oferă sprijin familiilor îndurerate în momente dificile.

Pe de alta parte, parca nu as plati bani pentru a aduce in tara cadavrele traficantilor romani de droguri sau ale cersetorilor din Londra.

No, asta e sentimentul meu acum.

Una buna de la genialul caricaturist Patrascan

Cum și-au pierdut vocea profesorii din Universități

Il cunosc pe Sorin Borza de peste 20 de ani asa ca va recomand cu toata increderea textul excelent al acestui profesor curajos care vorbeste despre problemele grave din mediul universitar, culmea, exact alea pe care le are si Romania, in general.

Sorin Borza este conferențiar la Facultatea de Ştiinţe Politice şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Oradea. Doctor în filosofie Universitatea Babeş Bolyai Cluj cu teza „Conceptul de eikôn în filosofia lui Platon”, cu distincţia Magna Cum Laudae

”Faptul că începând cu 2023 Universitățile din Romania au părăsit in corpore top 1000 Shanghai e mai degrabă un detaliu periferic al unui tablou fără istorie. Întâmplarea e, până la urmă, explicabilă. În raport cu creșterea alarmantă a deficitelor bugetare sau dansul hipnotic al metodologiilor de calcul pe care îl pretinde noua Lege a pensiilor, povestea ierarhizării instituțiilor de învățământ superior poate părea un moft de primadonă. Societatea românească are în mod evident griji mai urgente.

Chiar și proaspăta Lege a învățământului superior (199/2023) promulgată sub patronajul matern al unui ministru cu merite politice indiscutabile s-ar fi strecurat ferită de indignări de operetă dacă nu ar fi iritat o parte a publicului cu pretenții intelectuale – în principal prin eternizarea în funcții a unor rectori a căror reziliență la butoane avea să ilustreze cu asupra de măsură că nimic nu funcționează mai armonic în mediul academic românesc în afara exercițiilor de vasalitate profitabilă.

Cred că retorica pițigăiată contra „totalitarismului academic”, leit-motiv critic al unui document împănat cu erori mult mai grave, ar fi pierdere de vreme. Mi se pare inutilă orice glossă tematică atât timp cât (pentru oricine n-are răbdare cu ieremiade provinciale) e evident faptul că cei care ar fi avut autoritatea morală și instrumente practice de a schimba ceva nu au livrat până acum decât delimitări politicoase. Motiv pentru care nu-mi provoacă nici o plăcere plimbarea cu aer sfătos a unor sentințe care cântă prohodul educației în „biata țărișoară”. După cât am reușit eu să văd, clișeul pietrificării în funcții a gestionarilor de doctorate (despre care avem date clare și dovezi cu carul) îl scoatem de la naftalină doar atunci când se împiedică de el „interesul național”.

Reforma educației și „România educată” (proiectul prezidențial) au primit suficiente diagnoze critice încât orice analiză sociometrică sau grupaj de date nu ar face decât să dea apă la moară unor acuze de subiectivism interpretativ. Cifrele nu spun, până la urmă prea multe, fiindcă lectura lor se face mereu într-un unghi de fugă pe care îl putem (sau nu) lua în considerare.

Fără să ridic aici pretenții analitice cu fundament științific, vreau doar să observ că, dincolo de diverse neajunsuri cu caracter specific (domenial), nu găsim în mediul universitar din România boli pe care societatea românească în ansamblu să nu le fi avut. Ca parte a acestei realități sociale – în oricare dintre Universitățile noastre (cu nume mai bun sau mai puțin respectabil) vom găsi plagiat, hărțuire sexuală, corupție, nepotism și, în general orice alte fapte pe care Codul de etică (obligatoriu prin lege și care face parte integrantă din Carta Universității) le încriminează. Mentalitățile cu care oamenii intră pe porțile Universitățile nu se opresc la barieră – ele predetermină colectiv alegeri intelectuale și, mai general, o atitudine față de studiile superioare. Simplist spus – nu cred că e rațional să avem față de universitate așteptări pe care societatea (prin majorități de necontestat) le trădează continuu. Universitatea nu e „un turn de fildeș” și ar fi o sminteală să ne așteptăm să fie așa fiindcă profesorii și studenții vin din stradă și (uneori prea abrupt) se întorc pe stradă.

Fără să forțez concluzii – e de bun simț să convenim că în nicio Universitate nu ne lipsesc reglementările, nici procedurile și, în general, avem un cadru legislativ onorabil pentru orice prezumptivă „ieșire în decor” a vreunui membru al corpului academic. Din păcate, o serie de cazuri de notorietate instrumentate recent („nu spui cine, persoane importante…”) nu fac decât să confirme clișeul conform căruia „aranjamentul bate regulamentul”. Cine a făcut măcar un pas pe culoarele unei Universități știe exact ce spun: Comisiile de Etică sunt complet decorative și potopul de regulamente (ROF, proceduri, circuite birocratice) nu fac decât să descurajeze orice neofit pus pe fapte bune. Procedurile sunt – primitiv spus – „biciul din cui” pe care toate societățile asimetrice (Coleman, S., 1982) l-au folosit pentru a impune „ordine” și consens ideologic. Avem un regulament pentru orice, dar asta produce efecte dacă cineva ne poate spune când el se aplică și când avem de-a face cu oarecari excepții.

Elita universitară din România e parte a unei societăți care a prăbușit încrederea și respectul pentru lideri. Ea se mișcă sincron cu imperativele unei clase politice care agită stindardul „interesului general”, dar a pierdut contactul cu asfaltul. Realități respinse cu documente înnămolite în cifre și inși complet decolați din ograda evidenței – asta e oferta pe care un sistem greoi și politizat o poate face societății romanești. Universitatea se mișcă administrativ într-un cerc vicios și asta merită să fie obiect al unei analize focusate: cei care promit (la nivel guvernamental) soluții vor un cec în alb și resping infatuat orice chestionare a competenței lor strategice. Ei cer disciplină și acțiune consensuală și, dincolo de deschiderea formală pentru dialog, privesc propriile decizii ca efect al unor modelări „științifice” de date. Nimic din toate astea nu poate „pune batista” peste eșecul masiv de sistem: cei mai buni copii nu aleg să studieze în țară, cercetarea științifică e subfinanțată cronic, criteriile formale de avansare în Universitate au înscăunat „birocrația luminată” în cancelarii. Lista problemelor e mult mai lungă – folosesc aici exemplele doar pentru a ilustra ceea ce întreg mediul academic știe foarte bine: că „împăratul e gol”. Atunci, de ce tac molcom profesorii din Universitate – de vreme ce niciunul nu pun pe masă (în afara unor respectabile excepții) argumente solide împotrivă?

E învederat că orice elită care premiază gândirea disciplinată nu se mișcă în căutarea adevărului – scopul ei rămâne regularizarea spațiului de interacțiune publică. Cercetarea din Universități nu e străină acestui sincronism: preocupată exclusiv de accesul la resurse, ea înseși produce legitimitate pentru mecanisme care pot servi mai apoi ca pârghii de putere. Clișeul conform căruia „mai multă cunoaștere egal mai multă democrație” a fost rostogolit inerțial de o seamă de interpretări slabe care urmează în mod reducționist o veche idee platoniciană. O repunere decentă în context nu poate trece sub tăcere întâmplarea că societatea bazată pe cunoaștere (Drucker, P., 1990) finanțează generos cercetări pe care le poate folosi ca argument în discursul de autorizare a propriilor decizii. Universitățile din România au bani și primesc cu atât mai mulți cu cât se antrenează mai adânc în acest joc de complicități. Conceptul de autonomie universitară primește o lectură pe contrasens: rectorii au mână liberă și își edifică propria piramidă de vasalități care lichidează de facto orice încercare de contestare a sistemului asimetric de participare la procesul de luare a deciziei. Se vede cu ochiul liber că cine își impune voința doar pe baza articolului unui regulament o poate face foarte bine și înainte ca acesta să fi fost scris. În ciuda pretențiilor de obiectivitate, societatea procedurală(Borza 2022) nu e cu nimic mai onestă în raport cu interesele partizane: în definitiv – cine scrie procedura o face prezervând în subtext algoritmi care securizează propria poziție de dominare. Orice elită propune interacțiuni armonice, dar numai atâta vreme cât acestea stabilizează sociostaza (raporturile consacrate de putere). Tirania procedurilor este opera „stăpânilor fără chip” – în mod paradoxal aceeași care ne zâmbesc pe hol în fiecare zi. Regulamentul este doar scutul procedural în spatele căruia cineva a proiectat un scenariu în care propriile interese primesc un câmp acomodat de afirmare. Birocratizarea excesivă a Universității este una dintre cauzele scăderii standardelor de performanță pe care le înregistrează în ratingurile internaționale educația superioară din România. Îngropată în proceduri – Universitatea formalizează păgubos un proces care trebuie conectat în mod natural unei gândiri asumate. Se vede bine cum scandalurile publice care au afectat școli superioare de relativ prestigiu nu au putut fi împiedicate de proceduri scrise de persoane care treceau drept autorități în domeniu. Și nu e atunci deloc surprinzător că în spațiul public o seamă de voci din Universitate sunt privite cu suspiciune.

Faptul că Universitatea nu mai gândește e desigur o alegorie critică în tușă caricaturală. Dar ea nu e lipsită de un oarecare realism simbolic de vreme ce majoritatea covârșitoare a universitarilor vor admite fără obiecții de principiu că nivelul mediu al calității studenților a scăzut constant în ultimii 30 de ani. Universitatea înseși (centrată pe student?) fixată pe transmitere de abilități are tot mai puțină vreme pentru căutarea adevărului. În mediul academic nu mai respiră o comunitate de cunoaștere – profesorii fac „instructaje” (nu cursuri) fiindcă piața muncii cere și plătește inși care pot executat (la nivelul unor standarde) o anumită sarcină. Comunitățile de clarificare din Universități nu derulează activități (de niciun fel) în afara acestei scheme de principiu dictată politic. E legiferat faptul că în Universitate nu se face politică. Însă virajul conceptual al programului după care funcționează educația superioară e un reflex al acestui angajament. Chiar dacă nu vorbim în cazul anumitor comunități de clarificare de o rudimentară „punere a științei în slujba unui regim politic” (vezi nazismul sau comunismul) rolul lor în cadrul societăților procedurale nu e deloc lipsit de consecințe. Există autori care privesc preocuparea pentru analiza cantitativă ca pe un simptom al „colonialismului intelectual” eurocentric (Fals Borda, O. și LE Moro-Osejo, 2003) sau interpretează relațiile între lecturile algoritmice ale datelor de cercetare ca formule post-feudale menite să reproducă ierarhii premoderne de putere. (Habermas 1962, Neckel 2019, Borza 2022). Politizarea mediului academic (fie și prin simpla cooptare a conducerii universităților în guvern sau în Parlament) nu e un fapt lipsit de efecte: între membrii de rând ai corpului academic și cei care ocupă poziții de autoritate publică ia naștere o diferență de putere semnificativă. Pe fondul acesteia –spațiul de exprimare liberă a alternativelor de opinie este redus dramatic. Limitarea de câmp a discursului de contestare sărăcește grav viața academică. Universitatea tace atunci când între zidurile sale se înstăpânește frica. Nu ne putem aștepta ca un asemenea diagnostic să fie popular – dar previzibila lui lipsă de rating nu e nici pe departe o dovadă suficientă că ar fi fals.

Ce cred că poate fi la fel de grav și apare îngrijorător pe fondul posibilităților oferite de noile tehnologii (în primul rând creșterea puterii de computație) – problema alinierii (Bostrom, N. 2014) – mai precis rafinarea instrumentarului de desființare sistematică a discursului de contestare în comunitățile de cunoaștere. Universitățile concurează dintotdeauna, dar acum o fac în terenul unui consens metodic care le condiționează poziția de prestigiu. Știința geloasă are indicatori unidimensionali (impact, relevanță scientometrică) și nu mai lucrează aproape deloc în afara metodologiilor validate. Universitatea nu mai este de-acum un loc al dialogului polifonic, ci un cor indistinct ai căror membri nu își permit să rateze partitura. „Echipe de cercetare” publică studii colective și nimeni nu sesizează ridicolul situației in care avem „cercetători” care au 2 articole științifice pe săptămână (desigur numărul mediu de autori la aceste „producții științifice colective” este și el din 2 cifre) Posibilitatea de a cânta fals e redusă, la drept vorbind cine vrea poate chiar să mimeze participarea la concert – e suficient să miște buzele. Faptul că instrumente procedurale la îndemână (chat GPT, dar nu numai) permit aproape oricui să propună soluții pentru probleme care implicau până nu demult grade avansate de cunoaștere are efecte perverse. Pe baza unor „rețete” simplificate orice veleitar poate obține alternative imediate pentru nevoi (reale sau închipuite) care cereau în trecut un volum considerabil de efort. Odată cu generalizarea tehnologiilor moderne de calcul și pe fondul unei recalibrări normative a judecăților comune (facem mai degrabă „ceea ce e corect” și nu neapărat „ceea ce e bine” ) societatea se confruntă cu o provocare fără precedent: iluzia competenței generalizate subminează un model ierarhic se societate structurată categorial plecând de la „ce știe cineva”. Când aproape oricine poate să facă ceva (apelând mimetic la tutoriale) valoarea socială a actului înțelegerii (cum facem cevași mai ales de ce) se pierde.

Proiectarea Universității ca arbitru al unei piețe a prestigiului și calibrarea actului de gândire ca „sinapsă socială” (Cozolino, L. 2014) a permis nașterea unei „științe” care își extrage relevanța din succesul de public. Universitățile au devenit, în acest sens, bastarzi politici ai erei post-adevăr. Michel Foucault remarca încă înainte de anii 90 interacțiunea puternică între discurs, dinamica puterii și un anumit „regim al adevărului”. Această conexiune întreține în zilele noastre diverse forme de narcisism academic concretizat masiv în autism periferic și vasalitate intelectuală. Producția contemporană de rezultate științifice are loc în spațiul unor laboratoare care impun metode computaționale de interpretare a datelor și întrețin modele mecanice de măsurare a valorii sociale a cunoașterii. Această modelare procedurală interacțiunilor cu munca de cercetare are reflexe nemijlocite la nivelul mediului universitar și schimbă natura raporturilor omului modern cu adevărul. Nu sunt mulți oameni care fac legătura între propriile drepturi și libertăți politice și modul cotidian în care ne raportăm la cunoaștere și adevăr. Dacă această legătură există totuși – întrebarea „De ce tac profesorii din Universitate?” se dovedește mai importantă pentru viața cotidiană decât ar fi gata să accepte „logica stomacului”.

Așa cum am încercat să argumentez, democratizarea accesului la date nu reflectă un progres efectiv de cunoaștere capabil să asigure indivizilor performanți (în sensul înțelegerii) avantaje reale în competiția socială. Expresia „democrație a cunoașterii” (Inerarity 2013) circulă azi cu interpretări bazate pe o deplasare radicală de accent: e vădit faptul că interesul Universităților e îndreptat spre acea cunoaștere care produce efecte nemijlocite în planul interacțiunii sociale și numai în subsidiar spre o cunoaștere care fixează o înțelegere a lumii (ca act al spiritului) ori un raport temeinic cu adevărul. Indivizii și-au schimbat treptat poziția față de cunoașterea și cercetarea fundamentală tocmai pentru că valoarea socială a actului de descoperire a adevărului pare în continuă scădere. „Crahul adevărului” pe piața cercetării științifice nu e un diagnostic lipsit de consecințe în spațiul cotidian: democrația înseși are de răspuns unor provocări pe care societățile din trecut nu le cunoșteau.

Universitatea a încetat să fie un sanctuar al curiozității dezinteresate pentru natură, artă (și adevăr) deîndată ce comunitățile de cunoaștere tradiționale au devenit modeste „comunități de clarificare”. În rândul membrilor acestor comunități îndoiala (filosofică ori nu) e lipsită de popularitate. Gândirii metafizice i se cere să facă pasul înapoi sub pretextul că nu asigură randamentul și claritatea pe care o impune orice cercetare făcută după proceduri validate. Munca de cercetare pare ghidată de un unic principiu: spune ce-mi promiți că vei putea face cu știința ta sau, de nu, să taci pe vecie. O seamă de profesori din Universități tac, dar nu pentru că aceste obiecții le apar întemeiate, ci mai degrabă din pricina faptului că nu concep să asume riscurile pe care le atrage după sine un discurs deschis de contestare a unui model de a face știință care promite pe termen scurt recunoaștere publică și bani. În tăcerea acesta se decide până la urmă ce este și ce va deveni Universitatea.”

Poemul de azi

Imi apartine din nou. Ma pregatesc sa tiparesc cartea mea de poezii, dar cumva in cap imi tot apar alte “produse”. Azi, fac un apel la nostalgie.

6310

mi-am facut o coloana vertebrala

din tine

nu a infinitului

o iluzie optica pentru cei ce cred ca

cerul e ceva coala de carton printata

fara cartuse

nu!

coloana mea vertebrala

scoasa din mine

era un cartus de matriciala

pe care ti l-am dat sa il umpli

sa ma faci tu coloana ta vertebrala

sa-mi zici si sa-mi dai ce ai

cerneala uscata care sta pe degete

prajitura cand nu vreau

vorbe multe cand nu-s ale mele

icoane cu hemoroizi

clante milfe care ma tradeaza scartaind

noaptea

cand chiar ar trebuie sa fie liniste

episoade de pe Netflix cu filme despre noi in care nu am mai jucat

si toate aceste clipe linistite din linistea pe care nu o mai aud

suna bemol

noi, existente diez ce fumeaza Iqos cu gust de wasabi

e naspa sa nu mai stii cum suna linistea

dar asta nu-i maine un handicap

handicap ar fi in ziua de azi

sa gandesti ca margarina e unt

de ce facem yoga bio?

de ce nu yoga pe rit vechi

cu parizer si nitel mustar?

cine drecu mai foloseste “nitel” in poezii candidande la Nobelul pentru chirurgie?

vreau sa dansam la nunta promisa

pe trilul superb de la Nokia

tananana tananana tana na na naaaa

Ma abonez cu 49 de lei/luna

BIO LIVIU ALEXA

Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.

În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.

Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.

Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!

“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa