Opus nr. 274 - Indicandu-l pe Sebi Ghita ca cel mai mare jucator din politica, Becali ne confirma ca SRI e bagat total in joaca electorala. Teorema zdrentei. UiPath e chiar un unicorn: nu exista.

Oct 24, 2024

Becali il ingroapa si pe Sebi Ghita, patronul Romania TV

O noua zi trista pentru jurnalism, caci suntem din nou inundati de puroaiele declaratiilor unui cioban agramat si sfertodoct, Gigi Becali, caruia toate televiziunile, da’ TOATE, ii dau tribuna sa isi deverseze dejectiile verbale.

A fost randul Antenei 3/CNN sa lase jos standardele jurnalistice:

Am spus si ieri: Becali ii face rau cel mai mult lui Gigi Simion de la AUR.

confirma electoratului AUR ca Simion e blat cu Ciolacu de la PSD in demersul sau de a aduce alaturi de presedintele PSD un candidat slab (ala e Simion), pentru a-si potenta sansele
il pune pe Simion in stare de adversitate cu Romania TV, un post extrem de puternic ca influenta, si cu Sebastian Ghita, un om care l-a ajutat pe Simion sa devina ceea ce e din punct de vedere al imaginii.
confirma opiniei publice ca martafoii din garda veche - alde Hrebenciuc - oameni toxici pentru un stat de drept inca sunt activi si misca
confirma opiniei publice ca mogulii de presa sunt sagetile serviciilor secrete si ca isi traficheaza influenta in media pentru propriile interese si pentru interesele statului paralel de rit nou. Sebastian Ghita, patronul Romania TV, a fost dat in vileag de prostoiul de Becali, dar nu e numai el: Varanul Voiculescu si-a negociat pentru supusii din trust locuri eligibile in Parlament pe listele PSD
nominalizarea puternica facuta de Becali a lui Sebastian Ghita ne arata ca SRI, care il ghidoneaza pe Ghita, implicit postul RTV, se implica activ in alegerea lui Ciolacu ca presedinte si RECONFIRMA ceea ce, de exemplu, Cozmin Gusa, a spus acum patru luni, si anume ca Ciolacu are girul SRI sa candideze si de aia a si indraznit sa faca acest gest
PNL si USR au primit o minge superba la fileu. Ar putea sa o loveasca cu un smash puternic. Dar nu o fac. Fiindca sunt partide cu micropenisuri.

Justitia bihoreana e aparte, acolo totul e “judetul-stat” cu Cod Penal aparte

În 12 aprilie 2024, prestigiosul săptămânal Gazeta de Cluj a publicat, sub semnătura directorului publicaţiei Liviu Man, articolul „Secretara Porno, între chestori pe vreme de campanie electorală”.

Materialul analiza efectul postării pe o reţea de socializare a aventurilor erotice ale poliţistei Mădălina Avram, care nu este nimeni alta decât secretara personală a şefului IPJ Bihor, chestorul Haniş Alin Antoniu.

Asta e geimzbondu:

Materialul „porno” fusese postat de către iubitul poliţistei Mădălina Avram, un cetăţean cunoscut poliţiştilor de la Bihor, pe nume Zanca.

După câteva ore, Zanca a şters postarea, probabil la cererea secretarei şefului poliţiei bihorene. Dar răul fusese deja făcut. Videoul fusese downloadat si shareuit.

A inceput sa rada lumea pe retele: o poliţistă, şi nu una oarecare, ci chiar secretara personală a şefului IPJ Bihor, sa se lase filmată în ipostaze jenante de către partenerul sexual?! Nasol! Mai ales că prin mâinile ei trec propuneri de retrimitere, propuneri pentru implementarea unor măsuri tehnice, filaje, înregistrări etc. Şi ce face poliţista care răspunde de aceste lucruri: „joacă” în filme porno pe internet!

În loc să fie sancţionată de MAI, mult-iubita secretară a şefului IPJ Bihor Haniş Alin Antoniu a depus plângere penală împotriva lui Liviu Man şi a lui Tudor Borşe, care este administratorul firmei care editează Gazeta de Cluj pentru atentat la viaţa privată. Noaptea minţii!

Este incredibil tupeul celor doi adulţi implicaţi în relaţii sexuale consimţite care simt nevoia să se laude pe reţelele de socializare, spaţiu public, si care tot ei depun plângere că le-a fost violată viaţa privată.

Pentru că asta face sclavul lui Haniş, comisarul şef Irimie Adrian, sub bagheta procurorului Marius Pop Blaga.

Asta se întâmplă la IPJ Bihor unde domnesc oamenii lui Vasile Blaga, zis şi tartorele Bihorului.

Am zis sa ii promovam pe “baetzii” astia de la Bihor, nu de alta, dar stiam ca inca mai avem stat de drept, nu stat de Alesd!

Ceusanca, proasta dintotdeauna. Episodul amendat de Oana Pellea nu e singular

Alina Ceusan, influensarita nesimtita ce si-a pus picioarele ca o melteanca pe balconul teatrului Odeon (by the way, pantofii is urati cu spume), si-a luat-o rau in freza.

Portia unu de mumu i-a venit din partea unei dive adeavarate - Oana Pellea.

Dar apoi, ditamai influensarita (n.m.: meserie moderna in care tai frunze la caini si iei bani de la prosti) a luat-o sus si de la public. Exact asa cum merita.

In cele din urma, a sters poza si a incropit niste explicatii, din care reiese ca recunoaste ca a fost proasta, chiar daca nu cu aceste cuvinte (“Nu mi-am dat seama”, “Nu m-am gandit”).

Ca o nesimtita obosita ce e, vazand ca valul (justificat) de hate nu inceteaza, Ceusanca a trecut la faza de victimizare, ca si cum, zice ea, ce i se intampla e prea exagerat, ca nu merita atatea frigidere cu carne.

Ati putea zice si voi ca ar trebui sa dovedim mai multa intelegere fata de aceasta prostanca. Dar eu va spun ca gresiti, manelista asta comportamentala nu e la prima abatere.

Cand l-a botezat pe primul copil cu numele Rock, tot asa a facut, a inceput sa ii injure pe ce cei care ii reprosau ca si-a batut joc de copil cu numele asta de doi bani. Ce-a fost la gura ei!

Dar, ca sa ma intelegeti mai bine de ce continui rantul asta cu ea, o sa va arat un episod care ilustreaza perfect ideea ca incidentul de la teatru nu a fost un episod pasager de taranie, ci ca Ceusanca e constant melteanca, a fost si va fi, nu are cum sa se schimbe.

In imaginea de mai jos, facuta in 2013 pe o strada ultracentrala din Cluj, neghioaba de Ceusan isi parcase beamveul de-a latul strazii, nene, blocand tot traficul pietonal, fapt amendat la acea vreme si de bloggeri.

Deci, Ceusanco, ramane cum am stabilit. Degeaba ai venit de la Mures la oras, adica la Cluj-Napoca, degeaba te-ai tunat peste tot, degeaba ti-ai luat penthouse si le-ai dat copiilor nume moderne: ramai o proasta congenitala.

UiPath, unicornul adevarat: nu a existat niciodata

Acum cativa ani, cand s-a lansat UiPath, “primul unicorn romanesc”, vibra de emotie intreaga presa economica romaneasca, sperand ca romanul Daniel Dines sa le scape si lor o ciosvarta din potul mare, o facturica de reclama, o maslina, orice.

Dar… “broblem!”, aidoma animalului mitic, unicornul, care nu a existat, UiPath s-a dovedit un unicorn al profiturilor, haha, in sensul ca, dupa hype-ul listarii la bursa din New York, lucrurile s-au cam partzait:

Compania româno-americană a avut o valoare de aproape 40 de miliarde de dolari, la listarea pe Bursa de la New York, din anul 2021, dar în prezent capitalizarea sa a ascăzut sub 7 miliarde de dolari, acțiunile UiPath fiind acum cotate la 12 dolari și 56 de cenți.

Initial, Dines a plecat din pozitia de CEO, a adus un prost si mai mare care a facut rahatul praf, dupa care a revenit la timona sa mai repare ce se mai poate repara.

Cum ne dam seama ca situatia e nasolica? A inundat presa prostituata din Romania cu “interviuri”, in fapt, publicitate mascata:

Iata ce zice intr-unul din ele.

Daniel Dines se retrăsese din poziția de co-CEO al UiPath, primul unicorn fondat de antreprenori români, listat în 2021 la bursa de la New York, în vara anului 2023, cedându-i atunci poziția lui Rob Enslin. „În companie era o dinamică de tipul Vechea Gardă versus Noua Gardă, ceea ce nu prea era sănătos. De asemenea, am pierdut legătura cu clienții, cu partenerii, și făcând toate astea, iar compania a devenit tot mai izolată. Și nu pentru că nu vorbeam.

Dar cred că, într-un fel, organizațiile imită liderul”, spune CEO-ul UiPath, românul Daniel Dines.

Hahahaha, exact. Ai recunoscut, Daniele, organizatiile imita liderul: daca liderul e prost si luzar, asa va fi si organizatia. Stai jos, nota 2!

Mi-a mai placut inca una din interviu:

“ Daniel Dines se arată încrezător că va găsi soluții împreună cu echipa sa. “

Ahahahaha, va fac eu traducerea: Daniel Dines habar nu are ce sa faca pentru a opri haosul din UiPath si cifrele proaste de la Bursa.

Ca, daca avea habar, le zicea pe gura si in acest interviu penibil.

Pana una alta, la UiPath SRL lucrurile stau asa: peste 350 de milioane de euro pierderi in ultimii ani!

Sondaj! Voteaza! Sa anulam dreptul la pașapoartele romanesti pentru moldoveni?

Vi se baga frumos pe gat retorica licuricilor mari de la Bruxelles, ca ar trebui sa aplaudam “curajul” moldovenilor care “au ales Europa”.

Nu, moldovenii au ales Rusia, votul final a fost “smantanit” frumos cu pretextul diasporei, asa cum am fost si noi prostiti mereu.

Dar realitatea este ca Moldova, aia “on the ground”, a ales Rusia si ar trebui penalizati pentru asta chiar de catre Romania.

Nu ma luati cu “si noi am fost prosti”, fiindca moldovenii sunt mega cinici, au aceeasi rautate pe care o afiseaza austriecii fata de Germania. Sunt pline canalele de socializare cu parerile moldovenilor care spun raspicat ca NU se considera romani, ci moldoveni, ca dracu si lacu’.

A capatat aderenta ideea lansata de ceva sportiva din republica si anume ca alora care au votat pro Rusia si anti UE sa li se retraga pasapoartele romanesti, care au insemnat si inseamna pentru moldoveni accesul semifraudulos spre tarile dezvoltate - un gest pe care Romania l-a facut cu toata generozitatea.

Si sunt de acord, desi stiu ca e impoisbil de pus in practica: pai, bre, daki va plashi ashia tari cu Rossia, moldovanilor, predati pasapoartili si vira la Moscova cu voi!

Am zis sa fac si un mic sondaj, sa vedem ce zice poporul Strict Secret:

Mi-a placut asta

De ce au reusit retelele social media?

de Liviu Alexa

De ce existăm pe Pământ? Cum am ajuns aici? Cine ne‑a programat așa de frumoși și, totuși, atât de imperfecți? De ce ne tatuăm „Carpe Diem” pe piele și nu trăim efectiv clipa? Care e salvarea noastră? De ce trebuie să suferim trăind, să suferim născând, să suferim iubind, să suferim murind, de ce suferim chiar evoluând?

Totul e deșertăciune, ne învață asta prima oară Eclesiastul, dar ajungem să simțim asta pe propria piele: floarea de cireș, delicată și parfumată, dispare în câteva zile, bucuria unei realizări durează chiar mai puțin decât un orgasm, devenim colecționari de experiențe personale care au același epilog: moartea. Și trăim permanent până la moarte cu frica de sfârșit, cu teama că nu am făcut destul, că nu am trăit și alte experiențe, că nu am apucat să ne privim în toate oglinzile lumii.

„Viața bună este aceea inspirată de dragoste și ghidată de cunoaștere”, spunea Bertrand Russell. Așa, ca citat, de citit seara în pat, e un citat mișto. Însă viața „reală” ne arată că, în numele iubirii sau inspirați de ea, umanitatea a comis atrocități incredibile de‑a lungul istoriei. În numele lui Dumnezeu sau al iubirii de patrie, sau în numele cunoașterii or al adevărului, al progresului sau al libertății, am ucis, ars, sclavagit, cotropit, distrus tot ce ne‑a stat în cale.

Căutând să evoluăm ca umanitate, pierdem mereu pe drum câte ceva: bucăți de inimă, câteva specii de animale a căror existență se termină definitiv, ne pierdem azimutul moral și nu mai știm dacă existența noastră este „zadarnică” sau „meritorie”, de vreme ce deșertăciunea acestei existențe este înscrisă în spirala ADN‑ului nostru sufletesc.

Sfântă efemeritate, de tine ne e frică și în tine ne cufundăm, pe tine te detestăm când ne împresori viețile și cu tine ne înfășuram singuri gâtul cocoțați pe scaunul alunecos al autodistrugerii!

Russell s‑a înșelat și în privința cunoașterii: știința și tehnologia ne‑au adus nenumărate gadgeturi pentru a ne face viața „mai bună”, dar noi am început să le folosim cu disperare și aproape neîncetat, ca și cum am vrea să scăpăm de conștiința efemerității.

În fapt, asta e teza pe care v‑o propun spre analiză: motivul pentru care rețelele de social media au reușit este faptul că au speculat nevoia noastră de efemeritate, paradoxal, tot noi fiind cei care ne temem să fim efemeri și irelevanți, noi cei care știm că suntem deșertăciune.

Nevoia noastră de efemeritate? Exact. Dacă nu ar fi existat această nevoie, dacă creatorii platformelor sociale nu ar fi observat‑o, n‑am fi discutat astăzi de o dispersie atât de mare a Facebook, Twitter, Snapchat, Instagram sau TikTok.

Dar aceste platforme au pariat totul pe conținutul efemer: Snapchat și‑a construit brandul exact pe prezența limitată a unui mesaj, care se șterge după vizualizare sau care poate fi programat să se șteargă definitiv după un anumit interval de timp. Facebook și Twitter folosesc ideea vizuală a „thread”‑ului, adică a „firului” de postări text, foto și video care ni se derulează în fața ochilor pe măsură ce scrollăm.

Totul se desfășoară repede pe Newsfeed, din stânga și din dreapta, din Est până în Vest, prin share sau mențiune, ochii noștri înoată pe „firul” postărilor tuturor celor care ne sunt prieteni sau ale paginilor cărora le‑am dat like.

Citim o postare și mergem mai departe ca niște sisifi digitali, încercăm în van să ajungem la capătul firului de informații, poze și filmulețe, fiindcă sfârșitul, aici, pe canalele social media, nu există, „firul” se lungește din nou și din nou.

Suntem dependenți de Internet, de telefonul mobil, de rețele.

Ne‑am plictisit de Newsfeed? Nu‑i nimic, Facebook a furat de la Snapchat ideea de Stories, Instagram, la fel, TikTok ne inundă ochii cu un jet de video‑uri care ne împinge tot mai tare în vâltoarea efemerității: dăm swipe, dăm scroll, degetele noastre se plimbă pe ecran mecanic de la dreapta la stânga și de sus în jos. Față de viața reală, în viața social media Sfârșitul nu există, iar asta ne place nespus.

Toate numele mari din social media și‑au turat motoarele pe modulul „Efemer”. Doar Facebook mai încearcă să salveze puțin aparențele și să mimeze permanența. Inițial, a dezvoltat acea caracteristică mică numită „On this day”, transformată mai apoi în „Memories” și în care ne aduce aminte ce postam într‑o anumită zi acum un an, doi sau zece.

Dar nu ați observat ceva interesant? Facebook ne „împinge” această caracteristică la „Notificări” doar dimineața, perversitate psihologică menită să ne facă să trecem repede, din lipsă de timp, peste „amintirile” de acolo, fie că sunt „memories” fericite precum vacanța din Cancun de acum doi ani, când nu era pandemie și eram liberi să mișunăm, fie că sunt amintiri triste, precum o poză cu iubita moartă acum doi ani într‑un accident de mașină și care zâmbea fericită alături de tine acum trei ani, când ai cerut‑o de soție, postare la care ai primit sute de like‑uri.

Seara nu avem nevoie de amintiri, nici triste, nici fericite, psihologii de la Facebook care imaginează aceste „features” știu prea bine asta.

Zeci de mii de gânduri pe secundă se pierd zilnic pe Facebook sau Twitter datorită construcției platformelor sociale care se bazează în mod expres pe ideea de efemeritate. Unele texte postate de oameni „simpli” pe Facebook rivalizează sau depășesc, în calitate sau emoție, textele ziariștilor profesioniști, ale scriitorilor contemporani consacrați. Dacă le‑am putea „pescui” din torentul Facebook, am putea crea ziare online mai interesante și relevante ca însemnătate și misiune decât ziarele actuale. Așa, ele se pierd imediat în conducta prin care se scurg postările restului lumii și astfel se sting în decurs de o zi, afară de momentul în care devin virale și sunt share‑uite, dar nici asta nu durează mai mult de câteva zile.

Iată ce text emoționant scrie pe Facebook un user, profesorul Radu Iliescu:

„Discut zilele trecute cu un prieten profesor de matematică. Îmi spune că în facultăți, la seminariile matematicilor superioare, din 9‑10 studenți abia găsești unul capabil să citească (nu să rezolve) exercițiul. Adică, dau un exemplu: abia o zecime pot spune, puși în fața literei Σ, că este o sumă, ori în fața semnului ∫ că este o integrală. Restul, masa critică, oastea de strânsură nu are contact cu problema nici măcar la nivel introductiv.

Am citit recent cartea profesorului Mihai Maci, universitar la Facultatea de Filosofie din Oradea, care constată și el că studenții nu au capacitatea de a relaționa cu marile texte, preferând piureul de banane premestecat din cărțile scrise de vulgarizatori în ale filosofiei, sintezele de pe net și alte asemenea suprasimplificări. La facultățile de teologie ortodoxă s‑a scos, pentru admiterea la doctorat, examenul eliminatoriu de greacă veche.

Cu alte cuvinte, crema teologilor ortodocși nu mai conține oameni capabili să se adreseze textului sacru în limba liturgică a creștinismului răsăritean. De latină și ebraică nu mai are rost să vorbim. La Facultatea de Litere din Cluj‑Napoca există cursuri de «rattrapage» (aducere la zi a cunoștințelor lingvistice fundamentale). Tradițional, facultățile de limbi străine nu se preocupau decât cu totul periferic de nivelul lingvistic al studenților, aceasta fiind treaba liceului.

Rostul unui examen de admitere cu mulți candidați era acela de a‑i selecta pe cei mai sârguincioși dintre ei, pe cei cu vocație manifestă pentru limbi străine, capabili să facă față unui parcurs ulterior în științele limbajului și ale literaturii. Însă, mai nou, vin studenți care nu mai au baza lingvistică, cu goluri imense în pregătire pe care nu pot să le acopere fără asistența unui profesor.

Toate aceste patru exemple disparate, care sunt doar câteva cazuri dintr‑un noian, au în comun o singură realitate: în acest moment, falimentul calității a avut loc la scară largă, și acesta nu trebuie să fie un secret pentru nimeni. Numai că, iar de aici începe problema (mult mai mare decât recrudescența prostiei în sine), nicio facultate n‑a închis din motiv de studenți impostori. Avem cursanți la matematici superioare care n‑au făcut analiză matematică în liceu. Avem absolvenți de filosofie care n‑au deschis traducerea niciunui text fundamental, nicidecum versiunea originală a unui Platon sau a unui Kant. Avem teologi care nu posedă subtilitățile lexicale, deci ideatice, ale textului sacru.

Avem absolvenți de limbi străine cu cutremurătoare erori de exprimare scrisă sau orală. Dar facultățile lor, fără excepție, și‑au crescut numărul de studenți, trădând ideea de intelectual și de universitar. Prostia există, a venit peste noi, ne‑a cucerit și ne‑a paralizat orice reacție. Suntem învinși, suntem sub ocupația cea mai odioasă care a existat vreodată, dar coabităm, nu ne retragem în munți, nu există nicio mișcare de rezistență.

Dacă am fi un butic de cartier și am da faliment, am închide și am merge acasă. Falimentul intelectual nu ne obligă la niciun gest de onoare, nu mergem să cultivăm ceapă și să ne scriem tratatele la lumânare din atâta lucru. În mod odios, ne adaptăm, dar nu pentru că am fi potriviți, cum zicea Darwin, ci pentru că preferăm să ne plecăm în loc să plecăm.

Pe de altă parte, bâlciul este mult mai mare decât îl pot ilustra universitățile. Prostia a atins masa critică, prostul e norma. Pentru el totul s‑a simplificat atât de mult, încât deșteptul nu mai poate fi sesizat, nu‑l mai poți pune în valoare, e sacrificat la nivel de sistem. Sunt atât de mulți idioții, încât, dacă am mai ține la inteligență, la sârguință și la lucrul bine făcut, ar trebui să închidem jumătate din sistem: primării, parlamente, guverne, instituții publice și private. Ar trebui să afișăm pe biroul primului‑ministru: Închis pe motiv de prostie, revenim când găsim pe cineva care să fie vrednic.

Ar trebui să trimitem acasă demnitari, funcționari, profesori, medici, polițiști și preoți. Pentru singurul delict îndreptat împotriva universului pe care nicio lege lumească nu l‑a pedepsit vreodată: prostia. Ne‑am imaginat până acum că viața sancționează prostiile, și probabil că în sistemele vii lucrul acesta s‑a petrecut fără greș, acum însă cred că e cazul să luăm notă de noua realitate, proștii cred că au învins totul, inclusiv viața. Așteptați‑vă la o multiplicare exponențială a numărului de «accidente»”.

De ce scriem texte atât de elaborate pe Facebook, de vreme ce știm că vor dispărea în neant? Care e resortul psihologic al acestei munci în zadar? Nevoia de recunoaștere? Orgoliul nesatisfăcut al anonimității? Conștiința că merită oricum lăsate scrise niște gânduri, indiferent că se vor pierde în neantul digital, cu speranța că măcar vor fi contat pentru creierele celor ce au apucat să le citească? Greu de estimat un răspuns acurat.

Mai sigur sunt însă că textele unora dintre creatorii de conținut de pe Facebook ar putea sta oricând alături de unele editoriale pompoase pe aceeași pagină de web a unui ziar reputat.

Nu știu dacă e chiar corect să spunem că ceea ce am scris sau scriem pe Internet se pierde definitiv. În isteria Cancel Culture din ultimii ani, am ajuns la situații în care unii politicieni din „noua generație” ajung să fie refuzați pentru un post de ministru sau să își dea demisia după ce au fost proaspăt numiți în funcție pentru că li s‑a „descoperit” o postare „ofensivă” făcută acum câțiva ani pe Reddit sau un comentariu jignitor și mitocănesc la adresa unei etnii lăsat în tinerețe pe un blog.

Și iată cum ceea ce credeam că e efemer sau că s‑a pierdut pe undeva prin tenebrele digitale devine o piedică, o conservă învechită atârnând de imaginea noastră de acum.

Scriind acum șapte ani ceva despre „ciori” la un comentariu pe blogul cuiva și crezând că am scăpat fără consecințe, ne‑am înșelat. Departamentul de resurse umane de la compania unde am vrea să ne angajăm tocmai a făcut un research pe „viața” noastră social media și a descoperit că, în adolescență, am fost boi digitali. Și suntem refuzați la angajare, fiindcă gestul nostru de acum mulți ani este considerat „relevant” și împotriva „politicilor companiei”.

Pe Internet și, mai ales, pe rețelele sociale, nu poți greși decât doar o dată, și poți să te consideri mort: greșeala devine ceva de netrecut, nu mai putem fi iertați de social media pentru ce am zis, chiar dacă, rasist fiind acum opt ani, ești azi căsătorit cu o superbă mulatră.

Viața online pare să aibă consecințe mai mari decât viața trăită, și asta e încă o frază tare. Poți să fii în viața personală, „analogă”, un jegos misogin și să mori așa, fără să știe nimeni asta. Dacă însă exhibi pe platforme social media idei misogine, vei muri digital, presat de armatele Cancel Culture să te sinucizi prin ștergerea contului. Pentru judecătorii Internetului, chiar și greșeala făcută neintenționat, o exprimare ambiguă dătătoare de interpretări, este una definitivă.

Iar aici cumva e mai de ajutor Snapchat, locul de joacă al adolescenților, care te lasă să fii cretin pentru doar 8 minute, dacă asta ai vrut, fiindcă Snapchat îți șterge „CV‑ul” social media și, într‑o lume post‑Facebook, îți mai dă o șansă să te angajezi.

Ne prefacem că suntem fericiți. Când colo, suntem în living. Triști.

Filosoful român Aurel Codoban, expert în științele semnelor, autopsier curios al Iubirii, un profesor care a scris cărți grele despre conceptul Sacrului, are o părere foarte interesantă despre efemeritatea social media.

De ce ne dăm cu pomada efemerității pe social media, de ce ne place să ne etalam sânii, buzele, mușchii, casele, mașinile, realizările, de ce credem că doar aceste exprimări trebuie considerate adevăratele semne ale trecerii noastre pe pământ, „ceea ce lași în urma ta”?

Să vedem ce răspunde Aurel Codoban:

„Pentru că noi credem că nu contează decât Aici și Acum. Adică să fii în viață înseamnă să interacționezi, nu să relaționezi cu produsele vieții. Valoarea vieții rezidă în prezența efectivă: una este să asculți o înregistrare și cu totul altceva să fii parte dintr‑un spectacol unde se cântă tocmai atunci. Cărțile, filmul, muzica și spectacolele înregistrate sunt fetișuri ale valorii de moment a vieții.

Numai prezența vie, care este efectivă și de moment, interacțiunea directă, trăită, spectacolul în timp real este valoros, numai prezența vie nu poate fi copiată și multiplicată! Chiar și artele vizuale se teatralizează – happening, gestualitate, artă conceptuală – pentru a se apropia de fluxul vieții...

Aici se combină a treia sacralizare din dialectica sacrului și profanului cu tematizarea comunicării. După «căderea» în istorie, sacrul se răspândește asupra vieții. Iar comunicarea cu semnele ei eliberate de substanță și energie este forma pură a interacțiunii”. (Aurel Codoban)

Dar nimic nu poate oglindi mai bine deșertăciunea digitală decât felul în care suntem uitați de toți „prietenii” de pe Facebook atunci când murim. Sau de felul în care am ajuns să îi plângem digital pe cei dragi care mor. Un om care moare digital lasă în urma lui un „cont”, un cavou digital plin de amintiri ale vieții sale, ce poate fi ușor exportat și păstrat ca o urnă digitală, îndeplinind condiția efemerității. Mori fizic, familia primește o urnă cu cenușa ta, mori digital, devii un folder pe desktop: „Tata – cont Facebook”.

Idem, am ajuns să anunțăm moartea cuiva drag pe Facebook, invitându‑i pe toți, prin afișarea unei poze cu o lumânare aprinsă, la un parastas digital. Nu mai e nevoie să fim prezenți la sicriu.

Și caritatea s‑a schimbat, e efemeră și ea, poate fi mimată. Și ce bine ne simțim că am dat un share la o „cauză”, e ca și cum am fi donat un euro acolo, dar nu donăm, mai bine dăm share, mimând caritatea, ca să vadă și restul prietenilor că „ne pasă”, că avem și această valență a generozității în paletarul personalității noastre complexe!

În fapt, și felul în care consumăm istoria lumii se va schimba în curând. Adeseori, în școli, am învățat istorie – istoria lumii, istoria țării, istoria unor bătălii. Dar oare mai avem nevoie de istorie în „forma veche”, așa cum o știam, cu ani și detalii ale unor bătălii, cu recensămintele tăierilor de capete? Nu știu dacă mai avem nevoie, dar generația digitală sigur nu mai are nevoie de istoria „domestică”, nu mai are nevoie să își reamintească ȘI în acest fel cât suntem de efemeri. Cine vrea să taie capete are la dispoziție jocuri video, nu mai are nevoie de un prof de istorie, fiindcă digitalii rentabilizează în felul lor informația și merg mai departe, nu au nici nevoie, nici timp de mitologii consacrate.

Mai degrabă sunt dispuși, încă mai sunt dispuși să citească istorie de tip contextual – gen Istoria Beției, Istoria Luxului, Istoria Prostiei, dar și aceste timpuri vor trece. Este pentru prima oară când oamenii pot genera „istorie personală”, chiar dacă ea e virtuală. Vom ajunge să studiem istorii personale fiindcă „observarea” realității imediate e mai interesantă pentru nativii digitali decât „arhiva” tradițională a lumii, cu documente și statistici plicticoase.

Identitatea unei persoane este astăzi văzută mai puțin ca un lucru concret, definitiv definibil, ci mai degrabă ca un proces în continuă dezvoltare. Nu mai avem un singur „sine”, ci mai mulți, pe mai multe rețele, putem să ne „croim” diverse personalități, una acidă pe Twitter, alta empatică pe Facebook, una tinerească pe TikTok.

Nu mai contează și chiar nu ne mai dorim să fim văzuți drept cine suntem „cu adevărat”, ci începem să ne vedem și să ne autoclădim ca pe niște „active” marketabile, vrem să ne vindem cât mai bine pe rețelele sociale, să primim like‑uri mai multe, să ne promovăm mai viral ideile, să ne facem cât mai cunoscută vocea.

Iluzia autenticității îi transformă pe nativii digitali într‑o generație „fast‑forward” – „tineretul din ziua de azi” vrea totul repede, vrea să atingă starea Zen la birou în 5,4 pași și să învețe să facă lasagna în 5 minute fără a folosi ouă. Nimeni nu mai are nevoie de preludiu, de amețitorul drum al flirtului, toți intră pe Tinder și stabilesc ora și locația futaiului. „Să facem «dragoste» repede, că la 14 am un brunch”.

Pe ei, cei care nu mai fac baie în cadă, ci fac duș, pe ei se construiește noua lume.

Nu trebuie să ne convină tuturor, dar ăsta e adevărul: efemeritatea socială a devenit un proxy pentru autenticitate.

Mizilicuri secrete - Un diamant gourmet

Rubrica asta are mare succes, fiindca ma stradui sa gasesc pentru voi bucurii gustative ascunse printre rafturi.

Torockoi este deja un brand cunoscut pentru amatorii de specialitati de branzeturi si lactate, asa cum ma consider si eu. Mai prezent prin Ardeal, dar am vazut ca deja il preiau si marile lanturi.

Desi am halit tone de produse de la ei, nu stiam ca exista si asta:

O minune, o nebunie, o bucurie pentru papile! Lasati numele, ca e marketing misto, nu e nimic puturos la branza, in sensul ca nu kandeshte ca alte specialitati frantuzesti sau portugheze, este in schimb o branza maturata intr-un fel special, iar felul in care explodeaza in gura, as putea zice ca pe etape, o face pentru mine surpriza gastronomica a anului!

Ma abonez cu 49 de lei/luna

BIO LIVIU ALEXA

Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.

În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.

Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.

Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!

“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa