Opus nr. 324 - Ciclul românesc al auto-muii. Back to the shit, you know, we'll give you Căcărau. Concurs de dizain de salate de "bef". Jurnal de Paris: 30 de zile, 100 de muzee si 600 km pe jos
A fost cu totul “intamplatoare” revenirea in spatiul public acum cateva luni a obositului de Crin Antonescu. Haha, pe dracu’!
Si e cu totul “intamplator” ca USL 2025 il propune cacandidat comun la Cotroceni.
Ba, români, voi nu v-ati saturat sa fiti prosti?
(sursa foto - Academia Catavencu)
Ba, politicieni, voi nu ați înțeles ca s-a terminat cu fonfleurile politice?
Ia sa asteptam info si imagini cu noptile de poker ale lui Crin din perioada veche a USL. Vlad Moisescu sigur mai are ceva la arhiva.
Ba, ce vremuri de rahat traim!
PS: Poate ați uitat cine e Cacarau, papagalul chiulangiu care acum 12 ani, după o îndelungată cariera de sinecurist leneș pe banii Statului, își bătea joc de România. Eu nu am uitat. Uite niște remindere:
Si, daca tot ne place sa ne dam singuri mumu, am scris si un pamflet despre asta:
Sula destinului vine mereu nelubrifiată
Stiu, dragii mei, ca printre voi sunt mulți pudibonzi de mucava care se partzaie delict la vederea limbajului meu, câteodată plin de măscări.
Dar vremile sunt cacacioase, așa ca va invit sa nu mai fiți ipocriți. Asta e stilul, asta e omul, asta e Alexa, luați-ma cu lămâie sau cu o votca, dar nu mai faceți pe curvele virgine. Fiindcă rahatul e gros si puturos, e cod cacaniu de prostie in România.
Am găsit meme-ul asta mai jos si, pentru cei ce nu știu engleza prea bine, am zis sa îl “traduc” prin titlul de mai sus: cumva tot aia e.
Băi, și stau și mă uit la noi cum ne place să ne dăm foc la valiză și după aia să ne plângem că ne miroase a plastic ars. Ca societate, parcă am fi ăla care-și taie creanga de sub picioare și în cădere își face selfie pentru Instagram cu hashtagul #gravitatianuereal.
România e ca un grup de oameni care votează cu entuziasm să se construiască un cazino în loc de spital, și apoi, peste 5 ani, îi găsești făcând greva foamei că n-au unde să-și trateze ciroza.
Sau poate vrei să vorbim despre cum ne place să aplaudăm când se taie toți copacii ca să avem noi mall? Sau cum radem de aia, foarte putini, care protestează ca se taie acești copaci si pe care ii facem “tâmpiți de ecologiști”?!
După care, evident, ne plângem pe Facebook că ne topim de căldură vara și că n-avem aer curat.
Și când îți zice cineva "băi, dar poate nu-i cea mai bună idee să facem X sau Y chestiune, sărim toți să-l făcem nebun și antiprogres.
Pentru că de ce să învățăm din greșelile altora când putem să le facem și noi, dar mai cu talent?
Suntem poporul care da spargere la propriul apartament și după aia suna la 112 să raporteze că i-au dispărut lucrurile.
Și cel mai tare e că avem memorie selectivă. Când vine vorba de consecințe, parcă suntem bătrânii ăia care uită ce-au mâncat la prânz, dar țin minte perfect rețeta de cozonac a bunicii din '52. Fix când ar trebui să facem conexiunea între ce-am făcut și ce ni se întâmplă, pac! - amnezie totală.
Si ce ca se împlinesc 35 de ani de la Revoluție? Mai important e ca apare seria a doua de la Squid Games pe Netflix, vaaai, ce tare, dă-i dracu’ pe martirii nostri din 1989, nu ne-au zis aia de la Antena 3 ca a fost lovitura de stat, ce?!, a fost terminat vreodată dosarul Revoluției? Nu ne interesează, noi suntem romani deștepți, le știm noi pe toate!
Și e fascinant cum ne place să repetăm ciclul ăsta. Ciclul auto-muii.
Dar stați că vine partea cea mai funny: când, în sfârșit, ne lovesc consecințele, avem un talent extraordinar să dăm vina pe oricine și orice, de la conspirații planetare până la influența retrogradă a lui Mercur. Orice, numai să nu recunoaștem că poate, doar poate, nu-i cea mai bună idee să-ți torni singur clor în fântână.
Le știm că-s proaste, dar tot ne întoarcem la ele că "poate de data asta e altfel". E fix la fel, doar că mai scump și cu mai multe victime colaterale.
Și când în sfârșit ne ajung consecințele... băăăi, ce festival de uimire și indignare! Parcă am fi copiii ăia care se miră că îi doare burta după ce-au mâncat un kilogram de înghețată. Doar că noi suntem adulți și în loc de înghețată e vorba de decizii care afectează milioane de oameni.
Oricum, până una alta, hai să continuăm să ne mirăm de ce nu merge nimic în țara asta, în timp ce votăm activ pentru toate măsurile care garantează că nu o să meargă nici în următorii 20 de ani. Pentru că de ce să ne facem viața mai ușoară când putem să o facem mult mai periculoasă?
Din pacate, Antena 3 e tot aici. Fiindcă ii faceți audiente
de Mirel Palada
Antena 3 a ajuns zilele astea să semene fix cu TVR-ul din ultimele zile ale muribundului regim Ceaușescu.
Debitează solemn toate nemerniciile de falsități prezentate în mod pompos sub titulatura de “adevăr oficial”. A spălat pe creieri ani la rînd poporul cu televizorul, oamenii obișnuiți care se uitau în gura lui Gîdea ca în cea a unui necesar predicator zilnic.
Iar acuma, cînd și-au dat seama că au fost păcăliți și că Antena 3 încearcă să spele cadavrul în putrefacție al Ancien Régime, în rîndul oamenilor obișnuiți așa s-a declanșat un val proaspăt de dispreț și scîrbă și ură la adresa lor. O necesară expiere a demonului care le-a înnegrit inimile.
Culmea e că Antena 3 e mai puțin stridentă decît Digi 24. Și totuși e urîtă mai mult. E un paradox ușor de înțeles.
La Digi 24 nu ai așteptări. Lumea știe că e o televiziune de securiști croită de la bun început să răspundă nevoilor de ură maoistică a tefeleilor fanatizați. Antena 3, în schimb, plătește prețul de a se adresa oamenilor obișnuiți, României profunde. The deplorables. Știrbii. Pleava.
Evident că e tot o televiziune de securiști, dar mai vicleană, cu o onctuozitate de șarpe pseudo-virtuos. Iar acum șarpele plătește. Și șarpelui nu-i convine. Și se zvîrcolește de ce îi urăște lumea. Ah, ce dureros.
E în aer o atmosferă de sfîrșit de lume. Precum vulturii care sfîșiau cu ciocurile și cu aripile lor fetidele perdele de la ferestrele palatului tiranului, să iasă putoarea de cadavru, trăim o Toamnă a patriarhului balcanică.
Acum 35 de ani, dictatorul era Ceaușescu. Acuma e Iohannis.
Acum 35 de ani, televiziunea urîtă de români era TVR 1. Acuma e Antena 3.
Acum 35 de ani, salvatorul mesianic, cu vorbe măsurate care să potolească setea de fantasmă a românilor, era Iliescu. Acuma e Georgescu. Aceeași atitudine hipnotică de Kaa ce-ți spune “trust in me”, încolăcindu-se în jurul creierului tău.
Istoria e ciclică. Istoria se repetă. Mai întîi ca tragedie, în 1989, cu mii de morți și cu o senzație înălțătoare de Revoluție care, de fapt, era lovitură de stat. Mai apoi, în zilele noastre, ca farsă bicisnică. Șoșoacă și Makaveli și muie și Tik Tok.
Constanta o reprezintă securiștii care nu se dau duși de la putere, și dau lovitură de stat despre care urlă că nu e lovitură de stat, că e apărarea democrației. Vai, mi s-a umplut colonul de lacrimi. Ce înălțător. Ce eroi neînțeleși.
Ne-am uitat zilele trecute la Il gattopardo. Tot despre revoluție. E acolo citatul acela celebru spus de Tancredi, reprezentantul revoluționarilor, și asumat cu seriozitate solemnă de către Don Fabrizio, prințul Salina, reprezentantul Ancien Régime:
“Dacă vrem să rămînă toate cum sînt, trebuie ca toate să se schimbe.”
Ghinion. Slava. Muie. Șalom.
Asta da, concurs!
Au fost ani de zile miștouri pe tema “dizainului” pe care românii îl făceau de sărbători farfuriilor cu salata de “bej”.
Cineva s-a gândit sa facă anul asta un concurs pe bune cu o tema mișto": “Viața la tara”.
A iesit nebunie. Fără gluma, asta e spiritul romanesc pe care eu îl caut!
Jurnal de călătorie: 30 de zile cu copilul nostru la Paris: 100 de muzee si galerii si 600 de kilometri pe jos
Mi-ați scris ca va e dor de jurnalele mele de călătorie. De povesti precum cea a Adidasilor Galbeni. Puteți reciti povestea lor AICI.
Profitand de faptul ca un prieten de familie, reputat chirurg oftalmolog, pleaca timp de doua luni din Paris unde locuiește de 25 de ani, si, in generozitatea lui, ne-a lăsat moca un mic apartament, mi-a venit o idee prin octombrie.
Hai sa plecam la mijlocul lui decembrie la Paris si sa stam acolo o luna. Tot îmi ceruse băiețelul meu de 8 ani si jumătate, Ștefan, sa vina cu mine într-un Camino, cum a fost călătoria mea pe jos de 300 de km din Portugalia. I-am zis: no, numa’ bine, vom face si 600 de km pe jos in 30 de zile si vom si vedea Parisul pe îndelete, alegându-ne drept ținta 100 de muzee si galerii de arta.
Nu stiam la acea vreme cât de repede voi dori, de fapt, sa plec din tara. Nu știam ca va veni mizeria de decizie a CCR.
Suntem deja de 10 zile in Paris si nu regret experimentul asta, ba îl consider ca un semn divin, mai ales pentru ca realmente vreau sa mă mut din România, iar luna asta e un test foarte bun de adaptare.
Romania nu are de gand sa se schimbe si eu nu mai am chef sa o aștept. Pot lucra de oriunde, dar am zis ca e important acest test.
Relatia mea cu Franța e una foarte veche. In 1991, am avut șansa sa călătoresc prima oara in Franța, aveam 12 ani si am primit excursia asta cumva ca premiu de la profesorii mei pentru rezultatele foarte bune la învățătură si, mai ales, la limba franceza. Pe atunci, imediat după Revoluție, erau comune schimburile școlare si pentru mine, ieșit din comunism la 10 ani, a fost o șansă enormă pe care nu am ratat-o.
Vorbesc franceza foarte bine si azi, citesc constant in franceza, in ultimii 30 de ani nu am încetat sa mă scufund in cultura clasică si modernă a acestei nații, ba chiar sa ii cunosc problemele la secunda, așa cum le știu pe ale țării mele.
Am cunoscut in ultimii 33 de ani multiple versiuni ale Franței, așa cum s-a întâmplat si cu versiunile României, toate au fost tot mai rele. Franța mea de acum 33 de ani era încă vesela si necrizata, azi e sugrumata de negri si musulmani, dar si de basinile “bastinasilor”. Franța mea de acum 33 de ani era si o pajiște plină de iarba proaspăt tunsa in fata Tour Eiffel unde stăteam alături de mii de tineri seara si beam beri mici, “gloanțe”, si cântam pana la ore târzii in noapte. Azi, Tour Eiffel e blindat de garduri de plexiglas înalte de 5 metri, nimeni nu mai sta seara pe esplanade sa cânte, te napadesc africanii fomisti cu magneți si cu țigări de vânzare pe sub mana, căci ieri la Paris am dat 13 EURO!!!! pe un pachet de Gitanes fără filtru.
In Franta de acum 30 de ani, mă mozoleam cu Stephanie, o fata blonduță cu ochelari mari care mă lasă sa ii pun mana pe țațe, “dar, atât”, si ne plimbam serile pe străzile din Paris fără sa avem vreo taina. Azi, Parisul e inundat de creaturi transgendere, te duci sa îți bei cafeaua si te servește un băiat frumos încălțat in toace si cu unghiile făcute, strident machiat si in fustiță.
Ceva a rămas insa al Parisului (voi reveni cu multe alte impresii): ARTA. Trecutul din arta si prezentul încă le aparține. Cel mai probabil si viitorul, fiindcă, acum îmi dau seama mai bine, deși Londra are averi artistice enorme, nu va putea niciodată crea sau înțelege arta in sensul sufletesc al Franței. In fine, e o problema de dezbătut.
Camino Frances varianta artistica pentru mine, soția mea si copilul nostru Ștefan înseamnă: Paris in 30 de zile, 100 de galerii si muzee, 600 de km pe jos.
Si ne ținem de obiectiv zi de zi.
Conteaza ca nu plătim hotel sau chirie. Contează si ca umblam cu metroul unde se poate si scutim bani. Dar facem cei 20 de km pe zi, ceea ce e admirabil pentru pustiul nostru.
Conteaza si ca ne gătim singuri.
Contează si ca intram gratis pe legitimația mea de presa la toate muzeele si galeriile de arta, cred ca am scutit sute de euro in acest fel, căci aici, in Franța, exista un mare respect pentru ziariști.
Dar contează cel mai mult ca suntem împreună. Cadoul nostru ca părinți pentru acest copil este timpul nostru dat lui.
Iar el nu ne înșeală așteptările. Anul acesta a fost plin pentru noi si am evoluat împreună enorm.
Pornind de la cantecul lui Patrick Bruel, am ajuns aici… vezi pozele de mai jos.
Dar, poate, cel mai important e ca am ajuns aici impreuna si ca traim sa ne iubim cu copilul nostru.
Chiar daca are 8 ani si juma’, e un grand homme.
Cu dedicatie la Sefu’ Mare, Cel de Sus: mai ingaduie-ne inca pe aici, Te rugam.
PS: Relația noastră cu copilul nu e vesela doar in poze. Așa e in realitate: ne iubim si ne iubește, îl susținem si îl inundam in experiențe, primim înapoi mereu prin el dragostea lui Dumnezeu. Ca eu așa îmi închipui ca ne transmite Dumnezeu ca facem bine: prin evoluția mintiucii lui Ștefan.
Am revizitat muzeul Dali din Montmartre, mereu gasesti ceva de simtit in plus.
Am inmarmurit in fata cladirii Bibliotecii Nationale Franceze.
Ce sa mai zic de interior. Baieti si fete, 54 000 mp!!!!! de sali de lectura.
Transportul cartilor si documentelor se face cu 330 de carucioare pe un traseu de 8 km!!! Salile de lectura sunt superbeeee, toate dotate cu calculatoare, fotolii, birouri, alaturi de 400 km de rafturi cu carti, conform datelor oficiale, nu mai discut de arhiva de media, jocuri electronice, reviste si benzi desenate, 10 000 mp de gradina, restaurante si cafenele si spatii de expozitie! Anual, 80000 de lucrari intra in depozitare alaturi de cele 18 milioane de documente existente deja. Bugetul anual de sustinere e de 230 de mil de euro, dar as prefera din inima ca Romania sa cheltuie banii astia pe asa ceva, nu pe kkkakkkatul de TVR!
Revin iar si iar cu gandul meu: cum ar fi daca dedemanii si tiriacii Romaniei si-ar propune sa aloce 3 milioane de euro per judet si sa faca un mini spatiu modern cultural pentru romani?!!
Dar cum ar fi ca Statul poooooliiii care toaca bani pe autobuze electrice la scolile de tara, inutile de altfel, sa faca investitii in educatia copiilor?
O natiune needucata suntem, oricat v-ati supara. Analfabeti functionali manipulabili. Si asta s-a vazut anul acesta din plin.
Si Biblia a fugit de liberalul Ionel
Baiatul asta a fost pana recent șeful Consiliului Județean Maramureș, postura din care a făcut… nimic. Ionel Bogdan a primit de la partid o continuare profesionala, ca, deh, moroșenii îs prosti si nu s-au saturat de loaze ca si Cătălin Chereches, fostul primar parnaias, așa ca l-au trimis pe Ionel la parlament.
Așa de iubit de karma e Ionel, ca pana si Biblia a dat bir fugitii când politicianul a vrut sa o atingă.
Duminica faină sa aveți, cât a mai rămas din ea!
BIO LIVIU ALEXA
Liviu Alexa s-a născut la Bistrița, județul Bistrița-Năsăud, în 31 mai 1979 și, deși trebuia să ajungă profesor de franceză, s-a făcut jurnalist de investigații, unul "rău", semnând multe anchete devastatoare despre politicieni corupți, interlopi sau pedofili.
În 2021, a debutat ca scriitor cu o dublă lansare, cu volumul de non-ficțiune “Dumnezeu mi-a dat like pe Facebook”, dar și cu surprinzatoarea "Cum să ai orgasm în 3,5 pași", o carte cu poezii de dragoste scrise într-un stil cu totul nou.
Stilul său de scris este unul aparte, este una dintre vocile cu ton special din presa românească, foarte curajos în abordări și dur în limbaj, șocant de sensibil, enervant de provocator, dar extrem de minuțios în argumentație atunci când își scrie anchetele și analizele.
Acest newsletter este probabil cel mai citit din România și conține, pe lângă analize spumoase și anchete interesante, și recomandări și opinii despre interesele sale, unele ciudate. Adeseori, Alexa își descrie cumpărăturile făcute prin magazine de nișă, prezintă un whisky sau un trabuc, face recenziile cărților citite sau filmelor văzute, le “bagă pe gât” cititorilor poeziile sau melodiile sale preferate, dezvăluie fără jenă emoțiile pe care le are vizavi de un eveniment sau expune poze din călătoriile sale făcute în cele mai neașteptate țări (Panama, Venezuela, Taiwan sau Kazahstan sunt câteva exemple). Merită să îi fii abonat!
“Sunt ca ghimbirul. Fie îți place de mine, fie nu, dar e sigur că mă vei ține minte…”, spune despre el Liviu Alexa