Opus nr. 484 - 21 de lucruri mai aparte pentru ziua asta încețoşatǎ de duminicǎ. Vezi cǎ am un anunț la final!
Azi e duminică și sunt într-o stare așa… mai… nicicum. Vorbeam cu un prieten, Alin, despre copiii noștri — suntem multi dintre tǎticii “de dupǎ 2000” îngrijorați pentru ei, dar și îmbrăcați în dileme: ce „puteri” să le dăm ca să reziste într-un viitor tot mai sumbru? Să le lăsăm o avere în cont și tutori până la 40 de ani? Mai contează să le oferim o educație solidă dacă vine AI și face și drege tot? Să îi învățăm să iubească sau să urască?
Așa că azi, newsletterul „de duminică” are un gust mai melancolic. O să vă placă, negreșit — dar azi o să vedeți un altfel de Liviu.
1.Puteți şi fǎrǎ EL
Mă uitam ce eforturi serioase s-au făcut anul acesta în România — de la companii la botoxatele umflate de pe Instagram, care s-au nevoit să sărbătorească Halloween-ul, o sărbătoare de origine celtică transformată în adulația demonilor.
Demonii sunt mai haioși, își spun și românii, e mai ușor să fii demon decât să fii ca plicticosul de Iisus.
În ultimii 37 de ani de la eliberarea de sub jugul ceaușist, în care am stat de bunăvoie, până a venit un ungur, Tőkés, să ne elibereze, că noi nu am avut „ouă”, nici iernile nu mai sunt la fel, nici oamenii nu mai sunt la fel, d-apoi Crăciunul ce va să vină.
Am ajuns să colindăm prin interfon, trimițând Viflaimul la apartamentul 18 prin intermediul unui microfon parțâit, am ajuns sa îl slǎvim pe Domnul cu tot cu crucea grea de lemn printr-un simplu sharearuncat pe Facebook.
De Paști și de Crăciun, se porcește întreaga Românie, în numele bietului Iisus.
Când e să învie Cristos, românul merge la biserică și face paișpe cruci cuvioase cu gândul la drobul și fructele de mare de acasă (cumpărate de la Metro).
Când e să se nască Cristos, românul bagă în el de-a valma jumări și răcituri plângând de bucuria Nașterii, dar numai până începe emisiunea Românii beau ciment si protevelionul prostiei.
Eu zic că, în maxim o sută de ani, scăpăm și de Iisus. De povara de a-L mai ține minte.
La cât am ajuns de cinici, ne vom da seama la un moment dat că putem mânca și bea și fără El.
2.Un fragment uitat din “La Medeleni”, scris magistral de Ionel Teodoreanu. Nu fiti tâmpiți, nu vǎ bag pe gât lucruri plictisitoare.
“Copiii n-au cretinismul beat şi serafic pe care li-l atribuie literatura confecţionată în cofetării. Realitatea există pentru copii mai violent decât pentru omul matur, blazat de ea. Copilul n-o evită, o înfruntă mereu. Omul matur cearcă s-o uite, să scape de ea, copilul o caută, o caută şi în poveşti. Dar realitatea conţine, pentru copii, miracolul inexistent pentru omul matur.
Dacă scaunul de lemn din biroul omului matur ar înflori deodată, supunându-se poruncii de primăvară a fraţilor săi din livadă, sau dacă în ietacul omului matur, în noaptea Crăciunului, ar intra Moş Crăciun, fără ca uşi să se fi deschis sau paşi să fi răsunat, sau dacă în noaptea Învierii, întorcându-se de la biserică, ţinând în mina luminarea ar întâlni un înger care şi-ar aprinde luminarea de la el, spunându-i: „Hristos a înviat”, omul matur ar înnebuni, ar consulta un doctor de boli nervoase sau ar deveni idolatru.
Copiii nu sunt nici nebuni, nici îngrijoraţi de echilibrul minţii lor, nici idolatri. Sunt fiii omului matur, carne din carnea lui, dar omul matur nu mai e copil, şi ei sunt. Lucizi, înregistrează realitatea aşa de clar şi de amănunţit că dacă n-ar fi distraţi şi uituci – copii – ar fi cei mai acerbi filosofi. Nebunii cred toate miracolele posibile, şi poeţii le văd aievea, deşi nu-s. Şi mai au copiii ceea ce numai adevăraţii poeţi ai lumii au în rarele clipe când sunt: mirarea. Dar copiii o au mereu; inconştienţi de valoarea ei şi dezinteresaţi, o trăiesc, n-o exploatează.”.
3.Un poem
Extract de nucă împotriva căderii timpului
de Liviu Alexa
cel mai rău mă doare când vara cască,
atunci când văd că pârguiesc nucii
fiindcă în nucile nucilor eu îmi țin timpul.
dacă miros cojile nucilor, văd copilul bălai fluturând tocul de vioară,
dacă mușc din verdeața lor, simt gustul înțepător al pumnilor strânși de sângele fierbinte
al copilului cu părul de-acum șoriciu,
când frâng frunzele-n palmă, aud șoaptele pielii tale și mă bucur de tine, de acum,
eu copil-femeie-bărbat, cu părul ca o perdea tremurată,
iar când toamna ne pune reclamă,
mă văd ținând nuca palmei tale într-o mână, căutând prima amintire de sărut.
de acum, să vină iarna. vreau să plâng.
Sustine-ma cu un abonament platit!
4.Ceva aparte
Am fost vineri noaptea să văd filmul biografic „Cravata Galbenă”, dedicat lui Sergiu Celibidache de fiul său, Serge. Una dintre cele mai populare imagini din România post-comunistă despre Celibidache, genialul dirijor, este un clip pe YouTube în care dirijează Boléro, de Ravel.
Fascinant video, fiindcă în această rară înregistrare — căci se știe, Celibidache ura înregistrările video și audio — se vede poate cel mai clar cum transcende interpretarea, cum bagă cuțitul baghetei în creierii noștri, cum ne ridică de pe scaune în forța baghetei, ne trage sufletele din cărnuri și ni le urcă, sacadat și suav, spre Cer.
Nu vreau să epatez cu aceste lecții de cultură — mai am atâtea de învățat. Da, m-a ajutat că am făcut o școală de muzică, m-a ajutat că am păstrat mereu un pian în casă, că zilnic ascult sau cânt muzică, dar, dacă știu atâtea (și totuși puține), e pentru că sunt un neostoit căutător de „mai mult”.
Dacă nu știu Simfonia a 9-a de Bruckner, eu nu mă arunc direct „în ea”, ci mai întâi citesc tot ce se poate despre acest geniu atât de plin de îndoieli, despre felul în care a fost abordat de dirijorii de-a lungul timpului.
Acum, de exemplu, sunt obsedat de Maurice Ravel — și nu de Boléro, ci de TOT ce a făcut Ravel.
De exemplu, “Gaspard de la nuit”, una dintre cele mai dificile și spectaculoase compoziții pentru pian solo din repertoriul clasic. Scrisă în 1908, suita este inspirată din poemele în proză ale lui Aloysius Bertrand și cuprinde trei piese distincte, fiecare evocând o imagine fantastică și tulburătoare.
Ondine deschide suita cu o atmosferă seducătoare și fluidă. Muzica imită mișcarea apei prin cascade de acorduri arpegiate și pasaje cromatice care curg neîncetat. Ondina, nimfa apelor, încearcă să-l atragă pe ascultător în adâncurile sale, iar muzica lui Ravel creează o senzație hipnotică, aproape irezistibilă, prin texturile sale dense și luminoase.
Le Gibet (Spânzurătoarea) este piesa centrală și cea mai sumbră. Un si bemol repetat obsesiv în registrul mediu simbolizează clopotul care bate în depărtare, în timp ce un cadavru se leagănă atârnat de spânzurătoare. Armonia este statică, claustrofobică, creând o atmosferă de coșmar meditativ. E muzică care îngheață timpul și respirația.
Scarbo, piesa finală, este un tur de forță tehnic și expresiv. Descrie un gnom malefic care apare și dispare în întunericul nopții, torturând victima cu prezența sa imprevizibilă.
Muzica explodează în salturi violente, octave repetate ca un ciocan, acorduri masive și schimbări bruște de dinamică. Ravel a spus că a vrut să creeze ceva mai dificil decât “Islamey” de Balakirev - și a reușit.
Ravel cere pianistului control absolut, rezistență fizică extraordinară și capacitatea de a evoca imagini fantastice printr-o tehnică impecabilă. “Gaspard” rămâne un Everest al literaturii pianistice.
Aici, vă pun, doar pentru exemplificare, o variantă vizuală ca să vedeți CÂT e de greu sa cânti Scrabo, partea finală, chiar si pentru un virtuoso.
5.Zece poze superbe fǎcute din dronǎ
11.Era sǎ uit. Meritǎ sǎ vizionați “Cravata Galbenǎ”?
In ziarul Adevǎrul, am citit cea mai comestibilǎ prezentare simplistǎ “pentru tot romǎnul”. Poate vǎ va convinge:
„Cravata galbenă” nu este doar o biografie, ci o adevărată odisee despre vis, sacrificiu și muncă dusă la extrem. Filmul explorează relația dintre aspirații, familie și identitate, dar și tenacitatea de a merge înainte chiar și când logica istoriei sau a lumii pare potrivnică.
Drumul spre excelență al lui Sergiu Celebidachi
Una dintre marile teme ale filmului este drumul spre excelență al lui Sergiu Celebidachi, presărat cu renunțări personale și sacrificii profesionale în contextul comunismului și nazismului. Este o poveste universală despre dreptul fiecărui om de a visa și de a-și urma chemarea, indiferent de obstacole.
John Malkovich în rolul maestrului
Pentru succesul internațional al filmului, distribuția a fost esențială. Rolul principal i-a fost oferit lui John Malkovich, ales nu doar pentru notorietatea sa globală, ci și pentru profunzimea cu care redă complexitatea personajului Sergiu Celebidachi.
O lecție despre relația părinte–copil
Un aspect special al filmului este modul în care explorează relațiile dintre părinți și copii, presiunea moștenirii și importanța găsirii propriei căi. Regizorul subliniază importanța de a nu proiecta așteptările personale asupra copiilor, ci de a-i sprijini să-și urmeze visurile.
Această perspectivă face din „Cravata galbenă” nu doar un film biografic, ci și o veritabilă lecție de parenting și dezvoltare personală, recomandată tinerilor, părinților și tuturor celor aflați în căutarea propriei voci.
O poveste despre speranță și perseverență
Unul dintre cele mai puternice mesaje ale filmului este credința că orice vis poate deveni realitate, indiferent de context. „Chiar dacă e război, chiar dacă e sfârșitul lumii, tot există speranță și bunătatea va triumfa”, spune Serge Ioan Celebidachi.
Simbolul cravatei galbene – o metaforă a identității
Fără a dezvălui misterul din spatele titlului, „cravata galbenă” devine o metaforă pentru identitate, pasiune și tenacitate. Regizorul arată că nu contează numele pe care îl porți, ci lumina pe care o aduci prin propriile acțiuni.
Dar sper sǎ vǎ conving eu însumi cǎ meritǎ.
Vizionarea filmului și, mai ales, un interviu emoționant dat de Serge, fiul său, în care spune că a avut nevoie de 40 de ani ca să înțeleagă cine e el, având în vedere forța imaginii dominante a tatălui, un geniu, mi-au inspirat textul de mai jos. V-am zis că azi e cu melancolii.
12.Fugi de umbra marilor stejari! Mai bine să-ți ardă pielea de la soarele incertitudinii, dar să devii TU însuți
Nimeni nu spune în cărțile de dezvoltare personală sau în TEDx-urile alea penibile despre marele pericol pe care-l poți întâmpina atunci când ai un părinte faimos sau vii pe o funcție după cineva cu adevărat măreț.
Nimeni nu-ți spune că trebuie să muncești adeseori dublu, și tot nu este sigur că vei reuși să te desprinzi de identitatea lor, a STEJARILOR, a LUPILOR.
Nu sta la umbra lor, fiindcă îți vei distruge viața. Vei fi mereu comparat cu predecesorul tău și, dacă este vorba de profesie, mai treacă meargă, dar când e vorba de un părinte faimos, destinul tău este in 90 la sută dintre cazuri unul deja scris, previzibil: al unei ratat ce nu va putea niciodată să se obișnuiască cu ideea că “lumea” nu ăl vede ca fiind o cu totul altă personalitate.
Vă spun eu de ce te vor considera așa: fiindcă nu ai făcut mare lucru pentru asta. Fiindcă oamenii adoră doar Lupii ce au devenit Legende doar pe propriile puteri.
Florin Piersic junior e un tip fain, e clar că avea/are talentul necesar, dar a fost decenii traumatizat sau blocat de renumele tatălui sau, o Legendă. Nu e un actor de duzină, dar este foarte clar că niciodată nu va atinge faima tatălui său și nu pentru că nu ar fi chiar mai talentat ca el, eu zic că este, ci datorită barierei morale create de un întreg popor care nu vrea să renunțe la comparatia dintre tată și fiu.
Poate că Ștefan Bănică a fost țigan, dar ce mare artist a fost! Am ajuns să îl ador pentru șarmul sau, eram mic copil când pupam televizorul, azi îi respect masculinitatea sa, pentru cupletele deosebite cu Anda, cu Stela Popescu. Bănică senior rămâne o legendă la rândul său, exact ca Florin Piersic senior. Dar a facut aceeași greșeală. O prostie cât casa, de un cretinism incredibil, i-a pus fiului său același prenume, însoțit de particula junior, ca un fier înroșit cu care marchezi vacile ca să știe toți că cel însemnat nu poate fi ca originalul.
Dorind să facă bine copiilor lor, să le lase o moștenire care să îi ajute, aceste două exemple nu au făcut altceva decât să-și distrugă copiii și, în loc de scut, renumele a devenit un cuțit înfipt până la jumate în inimă, cât să nu îi omoare, cât să nu îi lase sa trăiasca pe deplin.
Niciodată Bănică junior nu va fi altceva decât un copycat elevat artistic de-al lui Elvis Presley. Puțin mai evoluat, repet, ca un copiangiu de Presley de duzină, dar tot o copie.
Singura cale de a scăpa de această povară atunci când ești în situația asta, este să spargi moștenirea primită, să o arzi și să te îndepărtezi cât mai mult de foc.
Să nu mai stai în umbră amăgitoare a Stejarului, să-ți faci rost în soarele incertitudinii care arde pielea de propria identitate.
Și nu trebuie să fie doar numele drept singurul cadou otrăvit pe care părinții-legende îl pot face, adeseori distrugerea destinului unui copil poate să rezulte și din presiunea imensă pe care un tată sau mamă cu succes mare în profesia sa o fac pe copil obligându-l să continue renumele “familiei” exact în acea profesie.
Așa vom avea chirurgi talentați și copiilor devenind niște doctorași oarecare, așa vom avea avocați de geniu și odraslele lor devenind avocați penibili.
Mai e de discutat și despre circumstanțe. despre circumstanțele în care ne începem viața. Cei mai puternici oameni, cei mai faimoși, provin în 90 la sută din cazuri din sărăcie, au crescut în circumstanțe extrem de modeste și devenirea lor este rezultatul ambiției și dorinței nemărginite de a scăpa de foame, de agresiune sau de un context social precar.
Un copil care crește în umbra faimei unui părinte dominant nu mai are același circumstanțe: nu mai are în el nici frica de neprevăzut, nici foamea, oricare ar fi ea – foamea din stomac sau foamea ambiției, este un copil nepregătit pentru jungla din afară, pentru că a crescut mereu la umbra ocrotitoare a tatălui său, iar pielea sa albă nu a simțit niciodată dogoarea umilinței, neșansei, lipsei de oportunități .
Toți cei care au început cu puțin și au devenit regi ai profesiilor lor fac greșeala să își dorească să impună un moștenitor în regatul zidit din orgolii, ca Regatul să nu se piardă. Ce nu înțeleg ei e că în secolul acesta nu mai poți impune cu de-a sila linii monarhice profesionale, că fiecare trebuie să-și cucerească respectul în branșa pe care o alege prin propriile forțe.
Când un tată dominant începe să preseze un copil, imediat intră în competiție cu acesta. Doar că e o competiție lipsită de fair-play, o competiție între un leu cu multe cicatrici și un șoricel ce abia învață să cunoască lumea.
Inevitabil cel care pierde primul este tatăl, însă nu își va da seama de aceasta decât mai târziu când șoricelul, devenit adult, conștient de trauma pe care o poartă, conștient de desaga plină de frustrări, se va descărca pe propriul părinte cu ură nemărginită. Atunci când își va da seama că, în loc să ajungă leu, a devenit din șoricel un hamster simpatic, însă la fel de temător ca orice rozătoare, fără nicio umbră de măreție.
Fiindcă mai e un secret al părinților faimoși: obligându-i pe copiilor să-i urmeze și să-i depășească, ei nu își doresc niciodată cu adevărat ca ei să reușească, din contră își doresc ca pruncii lor să se împiedice, să cadă pe jos, fiind invidioși inconștient pe tinerețea și vigoarea lor.
Singura soluție ar fi cea drastică, să arzi moștenirea morală a părinților faimoși dar când să-ți dai seama că poți zbura din colivie, de vreme ce tatăl și mama îți aduc în fiecare seară grăunțe și îți povestesc că lumea de afară e plină de vulturi răi și că e mai bine să stai în colivie alături de părinții tăi care te vor apăra “mereu”?
Sunt foarte rari părinții puternici și faimoși care se comportă grijuliu și corect față de copiii lor dându-și seama de pericolul numelui ce-l poartă. Sunt foarte rar părinții de acest gen care stimulează creativitatea copiilor și le fortifică aripile învățându-i să zboare. Cel mai greu este să faci un copil să înceapă de la zero măcar din punct de vedere psihologic, chiar dacă niciodată el nu va mai fi în pericolul în care ai fost tu până să reușești, chiar dacă nu îi va mai fi niciodată foame sau frig, chiar dacă nu va mai lua niciodată bătaie, chiar dacă nu va mai dormi niciodată între gândaci. Acel zero psihologic este greu de creat, dar nu imposibil.
La fel este și atunci când preiei un post important după un mare nume, care a fost recunoscut de către popor sau de către breaslă drept o legendă. Singura cale e să ieși din umbra marelui stejar, atâta doar că aici este nevoie de mult mai multă inteligență decât un exercițiu de parenting, fiindcă discutăm și lucrăm aici cu percepția oamenilor.
Oamenii au nevoie de simboluri și, atunci când vii după un mare nume, după o mare legendă care va intra în istorie drept cel mai sau cea mai, este nevoie să te îndepărtezi asumând alt tip de discurs, alte simboluri, un alt comportament, o altă cale de a ajunge spre inima oamenilor.
Sustine-mǎ cu un abonament plǎtit!
13.Bodyguarzii mei de la budǎ
E foarte greu să fii performant în acest domeniu. Recent, am fost evaluat cu „satisfăcător” de Comisia Înaltilor Evaluatori de Mirosuri Perfecte de Bășini, compusă din Monsenior Zoli Muyanovic, Excelența Sa Negru von Partzenburg și baronetul Paulique de Flatulence, elita evaluatorilor din această dificilă industrie artistică.
14.Escrocul român care a vândut Tour Eiffel la fier vechi
Se spune că cel mai mare escroc al secolului XX s-a născut în România. Numele lui era Victor Lustig, un bărbat despre care se crede că provenea din Lugoj, un oraș liniștit care atunci făcea parte din Imperiul Austro-Ungar. A ajuns să fie cunoscut în toată lumea pentru o ispravă care pare desprinsă dintr-un roman de aventuri: a reușit să vândă Turnul Eiffel. Nu o dată, ci de două ori.
Povestea lui începe la Paris, în 1925, când capitala Franței trăia un amestec de exuberanță și haos. Turnul Eiffel, ridicat pentru Expoziția din 1889, nu mai era privit ca un simbol, ci ca o problemă costisitoare. Presa vorbea despre rugină, întreținerea era scumpă, iar autoritățile discutau chiar posibilitatea de a-l demonta. În acest context a apărut un om care a văzut o oportunitate acolo unde alții vedeau doar birocrație și fier uzat.
Numele lui era Victor Lustig. Se născuse la începutul secolului XX, în Lugoj, pe atunci parte a Imperiului Austro-Ungar, într-o familie modestă. Avea o inteligență ascuțită, o memorie uimitoare și un farmec care putea convinge aproape pe oricine. În tinerețe, trăise la Viena, studiase comportamentul oamenilor bogați și învățase o lecție simplă: cei care se cred prea deștepți sunt cei mai ușor de păcălit.
În primăvara lui 1925, Lustig s-a prezentat drept „adjunct al Ministerului Poștelor și Lucrărilor Publice”. A trimis scrisori elegante, cu antet oficial, către cei mai importanți industriași de fier din Franța. Îi invita la o întâlnire secretă la Hotel de Crillon, unul dintre cele mai luxoase din Paris. Tema: o licitație confidențială pentru „demontarea și valorificarea materialului metalic al Turnului Eiffel”.
La acea vreme, ideea nu părea absurdă. Turnul fusese gândit inițial ca o construcție temporară, iar guvernul chiar luase în calcul demontarea lui. Lustig a știut exact cum să exploateze acel context. În sala elegantă a hotelului, a vorbit cu o siguranță impecabilă despre „necesitatea de a evita un scandal public”. Le-a spus industriașilor că guvernul dorește discreție totală. Tocmai acea „aer de secret de stat” a dat greutate minciunii.
Câțiva oameni de afaceri au simțit potențialul uriaș. Printre ei, un industriaș respectabil din Poitiers, André Poisson. Era nou în lumea pariziană și dorea să-și dovedească valoarea. Lustig l-a ales cu grijă. I-a oferit privilegiul de a fi „favoritul” licitației și a acceptat o mită „pentru discreție”. Poisson a plătit o sumă imensă, convins că va cumpăra fierul Turnului Eiffel.
După „tranzacție”, Lustig a dispărut cu o valiză plină de bani, plecând la Viena. Câteva zile mai târziu, Poisson a realizat că fusese păcălit. Dar rușinea l-a împiedicat să anunțe poliția. Iar asta a fost marea victorie a escrocului: a reușit să comită o înșelătorie uriașă fără să fie denunțat.
Când Lustig a aflat că nu fusese dat în urmărire, s-a întors la Paris. Cu un calm incredibil, a repetat totul. A trimis din nou invitații, a închiriat același hotel, a prezentat aceeași poveste. A vândut Turnul Eiffel a doua oară.
După ce a simțit că terenul devine periculos, a fugit din Europa. În America, s-a reinventat ca falsificator de bancnote și maestru al înșelătoriilor. A fost prins abia în 1935, după ce reușise să pună în circulație zeci de mii de dolari falși. A fost condamnat și trimis în cea mai sigură închisoare a Statelor Unite: Alcatraz.
În fișa lui de detenție, la rubrica „profesie”, gardienii au notat o singură frază care a rămas celebră: „Vânzător de Turnuri”.
15.El Goru – un vin roșu șmecher pentru prețul său
El Goru nu e un vin scump, nici ieftin nu e. Undeva pe la 38-40 de lei. Nu îl găsiți pe marile shop-uri de alcoale din România, ceea ce e ciudat, fiindcă e un vin roșu calitativ în raport cu prețul și unele mizerii de roșu ce înoată prin piață românească, prezentate ca și cum ar fi mari șmecherii, ele fiind niște rahaturi.
Nu am pretenția de mare cunoscător de vinuri și v-am spus că, în general, nu asta e ideea. Vă recomand aici ce mi-a plăcut mie, indiferent că produsul e premium sau luat din Piața Matache.
El Goru e un roșu tânăr, care stă 4 luni în butoaie de stejar american, așa cum scrie în prezentarea sa de la podgorie. Nu e spicy, ci mai degrabă îndrăzneț, cu note de coca cola, prună uscată, măsline negre. Asta îmi evocă mie. Îl găsiți mai degrabă în magazinele specializate în vin și vi-l recomand din toată inima alături de un buger complex, poate cu blue cheese, sau la o vită gătită bine pe grătar.
16.Mi-a fost dor de piesa asta. Play şi tare!
17.De ce ratează în dragoste majoritatea femeilor inteligente
de Liviu Alexa
Cu cât mai inteligentă e o femeie, da, chiar și măsurându-i IQ-ul, cu atât mai scăzut este coeficientul său de inteligență emoțională. Și asta se traduce pe șleau într-un pattern: cu cât e mai inteligentă, cu atât mai greșite vor fi alegerile sale în dragoste.
Inteligența emoțională e puterea de a conștientiza, controla și manifesta emoțiile personale, respectiv de a gestiona relațiile interpersonale într-un mod eficient și empatic.
Iar o femeie inteligentă are mari șanse să se apropie de trendul general al femeilor inteligente ce ratează în iubire: divorțează sau are aventuri care îi sporesc nefericirea și nu face copii.
Autocunoașterea, stăpânirea de sine, managementul relațiilor, toate astea sunt capitole la care, deși inteligentă, femeia cu IQ ridicat sau femeia de succes e corijentă. Pur și simplu nu reușește să se despartă de stupidul obicei al hiperanalizarii înțelesurilor și motivațiilor unei relații existente, distrugându-l psihic pe bărbat, privindu-l de sus, fără să admită că au propriile vulnerabilități emoționale.
Trist este că femeile inteligente ies rar din propria capcană. E imposibil de-a lungul unei vieți să îți crești IQ-ul cu mai mult de 15%, dar EQ-ul, inteligența emoțională, nu cunoaște bariere. Te poți dezvolta emoțional la orice vârstă și la orice vârstă poți începe să te resetezi.
Asta nu înseamnă că femeile care au relații trainice și fac copii sunt proaste. Înseamnă că ele au ajuns la acel grad de autocunoaștere în care pot să îi transmită clar partenerului ce își doresc de la relație, de la viață, de la el, înseamnă că au mai multă flexibilitate și mai multă inițiativă, înseamnă că se mint pe ele însele mai puțin.
Sustine-ma cu un abonament platit!
18. Trei papilo-gustative
Ciorba de burta falsa cu pipote fragede a iesit dementiala.
Am mai primit o tartǎ cu vişine.
Mi s-a copt limecello. E incredibil, mai bun decât hiper marketatul limoncello. Mai amar, mai aromat.
19.L-am vǎzut pe Frumusețea Pǎmântului
80 de ani. Lucid ca un cristal. Special ca un rubin.
Concertul de la Cluj-Napoca a fost prima mea ocazie de a-l vedea live, eu care il ascult de când mǎ ştiu. Bine cǎ am reuşit.
20.Si dacǎ tot am filmat cum cânta Tudor Gheorghe piesa “Ludmila”
Poezia a fost scrisǎ de incredibilul George Țǎrnea.
Te-am iubit, Ludmila, când eram mai mic,
Oferindu-ți zilnic flori presate-n plic,
Te-am iubit în taină, cu tot visul meu,
Agățat de sfoara unui șubred zmeu.
Când săream pe ciotul cailor de var,
Te-am iubit, Ludmila, lângă samovar.
Tu-mi cântai romanțe pe maidanul surd,
Eu ciopleam supliciul unui zmeu absurd.
Și prin toată vara plopilor cu boz,
Inventând iubirea, te trăgeam de cozi.
Și prin toată vara plopilor cu boz,
Inventând iubirea, te trăgeam de cozi.
Ce mai faci, Ludmila? În ce ploi te scalzi?
Și-n ce iarbă luneci cu genunchii calzi?
Flori de măr presate cu-albe flori de crin
Mai păstrez și astăzi într-un colț de scrin.
Și mai fug de-acasă când îmi vine chef
Să alerg prin țara ierbii de sidef,
Dar mă-ntorc statornic lângă-același ceai
Plin de gust de toamnă cum doar tu făceai.
Împletind aiurea flori de mucava,
Te-am iubit, Ludmila, foarte mult cândva.
Împletind aiurea flori de mucava,
Te-am iubit, Ludmila, foarte mult cândva.
21.ANUNȚ/SONDAJ
Mai mulți cititori mi-au scris că-s foarte faine edițiile astea de duminică și că e păcat să rămână pe internet, mai ales că am sute de texte interesante, și nu despre politică sau anchete, ci despre cărți, muzică, poezie, artă, reportaje de călătorie, pe care aș putea să le pun într-o carte.
Dar nu cartea este “produsul” menit pentru un asemenea demers, cartea e ceva superior. Numele potrivit este “Almanahul Strict Secret 2026” pe care aș putea să-l scot în decembrie anul ăsta sau ianuarie 2026.
Un almanah, cum se făcea pe vremuri. Din hârtie, cu fotografii frumoase. Ca pe vremuri.
Nu e o întreprindere ușoară, căci am de pigulit la el, de tehnoredactat, făcut design și tipărit. Probabil că ar costa 100 de lei transport inclus.
Vreau să te rog să votezi cu da sau nu dacă-l vrei. Nu voi vedea dacă zici nu. Dar m-ar ajuta să știu câte “da”-uri strâng ca să pot să estimez un tiraj.
Deci nici “da” nu vota “dăcât” dacǎ chiar îl vrei.
Sper că v-a plăcut ediția de azi.
Vedeți? Exact pentru acest fel de gânduri trebuie să citești Strict Secret și să mă susții și financiar. Nu e o gaură în cer, 1 leu pe zi! Dar pic cu pic se face prezentul care îmi permite să gândesc, să creez, să scrutez liber. Sunt un personaj ciudat, știu, dar exact de asta mă și citesc atâția oameni: e plin de “obișnuiți” pe această lume.