Opus nr. 571 - Ciuleandra - am “redesenat” în manierǎ suprarealistǎ cartea de filcǎu ce ține locul "crǎiței" de roşu
Să știți că platforma Substack a început, printre altele, acum câțiva ani, și cu o modă de marketing adoptată de scriitori care, atunci când publicau o carte nouă, le dădeau abonaților în fiecare săptămână câte un capitol gratuit spre lectură ca să îi fidelizeze. Așa, puteau citi întreaga carte fără să plătească de-a lungul timpului.
M-am gândit să fac așa ceva și eu și, pe măsură ce înaintez în aventura redesenării cărților de filcai pentru a doua expoziție personală ce urmează să o am în 16 aprilie la galeria Kulterra din București. Aveți detalii despre întreaga poveste AICI.
Astăzi vă prezint un nou tablou – o nouă carte de joc reimaginată de mine – 10 de roșu, care în „limbajul” filcăilor se numește „crǎița de roșu”.
Craițele sunt cărți cu valoare în cadrul jocului, dar nu musai cu puterea de „a duce”.
Suita de „crǎițe” am alocat-o unor personaje feminine cu poveste puternică: Gheonoaia, Baba Dochia, Muma Pădurii și Ciuleandra.
Pornind de la romanul tumultuos al lui Liviu Rebreanu, mi-am imaginat că Ciuleandra e o fată ce își dansează dansul morții.
În roman, Ciuleandra e declanșatorul acțiunii: un fiu de boier, Puiu Faranga, vrea să încerce acest joc. E un dans nebunesc din Muntenia, cu ritm progresiv, în care „joci” până „crǎpi”, pe măsură ce ritmul se intensifică.
Faranga se trezește jucând alături de o fată din sat pe care omnipotentul tată i-o cumpără efectiv de la mama ei. Dar această soție, luată „pentru altoit” neamul vlăguit al boierilor, avea un iubit. Puiu își ucide soția, simțind difuz că ea nu-l iubește, și ajunge să aibă nevoie de o patalama de nebun ca să-și scuze crima. Medicul curant este chiar iubitul din adolescență al soției ucise.
Am luat povestea lui Rebreanu, plecând de la mâinile lui Faranga care își ucide soția într-un moment de nebunie, având în cap muzica de la „Ciuleandra”, și am mutat gestul din interiorul romanului în interiorul imaginii: dansul continuă, dar moartea a avut deja loc.
“O prăvălise pe sofa și, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii. Degetele și le înfipsese în gâtul ei plin și alb parc-ar fi vrut să înăbușe un răspuns de care se temea. Îi simțea corpul zvârcolindu-se, întocmai ca subt o îmbrățișare fierbinte, și zvârcolirea îl înfuria mai nătâng.
— Taci!... Taci!...
Repeta același cuvânt, cu același glas horcăit, forăind pe nas rar, prelung. Ochii lui umflați nu vedeau totuși nimic, ca și când s-ar fi coborât peste ei un obositor văl roșu...”
În cartea mea de joc, craița de roșu e o fată veselă ce își dansează dansul Morții, e moartă, dar ea nu știe. Am evidențiat asta prin gesturi vizuale dure: pe pleoape i-am așezat, ca un soi de instalație, două monede… fizice – una de Bitcoin, una de Ethereum – aluzie și la vanitatea trendului crypto, dar și la obiceiul străvechi de a pune două monede pe ochii mortului pentru a-l plăti pe luntrașul Charon, ca sufletul celui plecat să treacă în liniște peste râul Acheron (Styx) în lumea de apoi.
Ciuleandra mea bate pământul tot mai tare. E o câmpie cu grâu care seamănă cu niște paste italienești colorate – fusilli – grâul fiind simbolul învierii, al vieții veșnice și al ciclului natural de reînnoire, ca o ilustrare a paradoxului creștin: pentru a încolți și a aduce roadă, sămânța trebuie mai întâi să fie îngropată în pământ și să „moară”.
Mâinile lui Faranga o sugrumă în timp ce ea zâmbește, drogată de ritmul dansului. Ea strânge în pumn niște fluturi, îi omoară și pe ei, sub privirile unui câine mecanic ce așteaptă să cadă jos pentru a constata decesul.
În spatele Ciuleandrei am așezat un tractor cu roți strâmbe, care are în loc de țevi de eșapament două brațe de caracatiță, iar sub tractor o cruce de aur – mormântul ei, când Ciuleandra va pierde lupta cu dansul Morții și va redeveni grâu.
Am redesenat în stil artistic și zecele roman și simbolul inimii, pentru a avea congruență vizuală.
Sper să vă placă.
Susține-l pe inegalabilul Liviu Alexa și tu, dacă nu o faci! Nu mai sta pe mocǎngeală!