Opus nr. 573. Lecția Dubai. Primǎvara vrajbei noastre.Vacanța mentalǎ s-a terminat.V-am spus acum o lunǎ cǎ noua paradigmǎ a lumii e haosul. Urmǎtorul skill uman este: navigator fluid în incertitudine
E primăvară. Primăvara vrajbei noastre. În jurul nostru se topesc iluziile cum se topesc țurțurii de gheață de pe streșinile lumii.
N-a trecut nicio lună de când vă scriam asta. Poate că mulți m-ați considerat un defetist cronic. Îmi pare rău că am avut dreptate.
Săptămâna asta, tocmai ce mitul siguranței s-a prăbușit peste Palm Jumeirah. Dronele iraniene au lovit la câteva sute de metri de Burj Al Arab, simbolul suprem al opulenței post-geografice, al ideii că, dacă ai suficienți bani, poți construi un loc unde regulile lumii vechi nu se aplică.
Fragmentele de la bombardea au căzut în piscinele infinity și pe terasele apartamentelor de 9 milioane de dolari, iar miliardarii care și-au mutat averile în Dubai pentru că era sigur, pentru că era neutru, pentru că era în afara jocului geopolitic – acei miliardari au descoperit că nu există “în afara jocului”.
De fapt, prieteni, de multǎ vreme nu mai existǎ pe Terra vreun loc în afara jocului.
Dubai, Abu Dhabi, Doha, toate “statele-oraş” care au vândut lumii povestea că poți cumpăra siguranța fizicǎ şi financiarǎ cu caşcaval și-au văzut povestea explodând în direct pe ecrane sau chiar “sub ochii noştri”.
Sute de rachete balistice și sute de drone au traversat cerul Golfului în mai puțin de patruzeci și opt de ore. Aeroportul din Dubai, unul dintre cele mai aglomerate din lume pentru zboruri internaționale, a fost lovit. Fairmont The Palm, hotelul preferat al magnaților din tech și al moștenitorilor din petrol, a fost “mângâiat” de o dronă căzutǎ lângă el. Jebel Ali Port, prin care trece o treime din comerțul Emiratelor, a luat foc. Și circa 14 mii de români au rămas blocați la sol, în Dubai, privind live cum lumea în care credeau se dezintegrează.
Iranul nu a atacat doar bazele americane, deși asta era justificarea oficială. A atacat tot ce putea atinge, tot ce durea, tot ce transmitea un mesaj simplu și devastator: ne sunteți la îndemână.
Surpriza a fost cǎ au fost atacate țǎri islamice.
Din partea unui stalp al Islamului, care e Iranul, mesajul pentru arabii islamici tradatori, care au facut afaceri si intelegri politice cu SUA si Israel a fost: sunteți la o oră de zbor de rachetă de noi, toți banii voștri, toate sistemele voastre de apărare, toate garanțiile americane – nimic nu vă poate proteja dacă ne decidem să vǎ arǎtǎm ca nu sunteți protejați.
A fost o lecție de viațǎ pe care Golful o uitase în euforia dezvoltării, în grandomania zgârie-norilor, în convingerea că poți ignora localizarea prin branding agresiv și prin TIR-uri cash.
Oamenii care și-au mutat afacerile în Dubai, care și-au cumpărat rezidențe în Emirate, care și-au parcat banii în băncile din Qatar, au făcut asta pe baza unui calcul care acum se dovedește greșit.
Calculul era simplu: aceste state sunt neutre, nu au conflicte cu nimeni, sunt protejate de America, sunt prea valoroase economic pentru a fi atacate.
No, ce sǎ zic, era pânǎ la urmǎ un calcul rațional bazat pe premisa că toți actorii sunt raționali și că interesele economice prevalează asupra celor politice și militare. Premisa era falsă, acum știm că era falsă.
Iranul nu e un actor rațional în sensul economic al cuvântului, ci un regim ideologic care se consideră într-un conflict existențial cu Israelul și cu America, și care e dispus să plătească costuri economice enorme pentru a-și demonstra capacitatea de lovitură.
Nu-i pasă că atacând Dubai își afectează propriile interese comerciale, pe cei ce conduc Iranul îi doare la patinǎ cǎ, distrugând stabilitatea Golfului, își distrug și propriile rute de export. Când ești într-un mod de gândire existențial, când crezi că supraviețuirea regimului e în joc, calculele economice devin secundare. Iar cei care au pariat pe rațiunea adversarilor tocmai și-au pierdut pariul.
Se tot vorbeşte despre victime, dar daunele reale nu sunt în victime, ci în percepție, acolo unde totul s-a nǎruit.
Emiratele au muncit decenii construind un brand de siguranță, stabilitate, neutralitate, prosperitate, au investit miliarde în marketing, în evenimente sportive, în turnee de golf și curse de Formula 1, în muzee și mall-uri și insule artificiale.
Tot brandingul ăsta, toată investiția asta în imagine, s-a evaporat în patruzeci și opt de ore. Nimeni nu va mai privi Dubai-ul la fel, nimeni nu va mai putea spune că e în afara conflictelor regionale, dupǎ cum nimeni nu va mai crede că banii te pot proteja de realitatea unei drone.
Vǎ spuneam acum 30 de zile cǎ nu mai există paradisuri, cǎ nu mai există locuri magice unde regulile celor super puternici nu se aplică.
Elita globală a crezut că poate construi enclave separate de restul planetei – insule de bunăstare și siguranță plutind deasupra haosului. Singapore, Dubai, Elveția, Noua Zeelandă, Monaco – toate aceste destinații au fost vândute ca refugii pentru cei suficient de bogați să-și cumpere biletul de acces.
Dubai a picat, Singapore s-a schimbat într-o dictatură rigidă și frumos ambalată în staniol de democrație, Elveția se trezește că e prea sugrumată de migranți, Noua Zeelandă e nu numai departe, dar și o țară cu mentalitate de Vaslui în multe privințe, Monaco s-a dus pe sulă, carotat fiind de marketingul Dubaiului și de dosarele Palmero, în care până și Prințul Albert a fost dat în vileag că spală bani.
Nu există independență, nu există autarhie, nu există izolare, nu în 2026 când suntem toți conectați, iar conexiunile care ne aduc prosperitate în vremuri bune ne aduc vulnerabilitate în vremuri rele.
O zic de ani de zile, globalizarea a fost vândută ca un beneficiu universal, dar nimeni n-a menționat că vine la pachet cu riscuri universale.
O mica pauza publicitara si continuam. Stiti ca vreau sa lansez un tabloid modern, cu focus pe politic si tarele societatii romanesti. Am descoperit in tolba mea cu domenii pretioase inca un nume bun - maxim.ro.
Asa ca am pentru voi un mic sondaj de opinie: raspundeti repede.
Daca va place maxim.ro, va place si logo-ul asta?
Daca va place Breakingnews.ro, va place si logo-ul asta?
Ce fac cei care au pariat pe siguranța Golfului din Brunei, Qatar, EAu sau Arabia Sauditǎ unde sǎ se ducǎ? N-au unde, nu există un alt “nex Dubai” pe care să-l descoperi, o altă oază pe care să te muți cu pisicǎ, cu copil deja la şcoalǎ, cu bani deja investiți, pentru cã orice destinație alternativă vine cu propriile ei riscuri şi vulnerabilități, unde (i)realitatea geopolitică poate irupe oricând.
Cine fuge din Dubai în Singapore fuge din calea Iranului în calea Chinei, care mai intai se gandeste sa isi ia Taiwanul si maraie deja la Japonia.
Cine fuge în Elveția fuge în inima unei Europe care se confruntă cu propria instabilitate.
Cine fuge în SUA fuge într-o țară polarizată care a abandonat orice predictibilitate în politica externă. Cel puțin cât Trump e la butoane.
Asta e noua paradigmă: HAOSUL, nu mai există siguranță de cumpărat la kil, doar riscuri de gestionat, melodia certitudinii s-a gǎtat, revenim la teoria probabilităților.
Cei care vor prospera în lumea asta nouǎ nu vor fi cei care vor cǎuta refugii perfecte, ci cei care învață să navigheze pe oceanul incertitudinii, să diversifice nu doar portofolii de investiții, ci și “geografii”.
Criză deja lungǎ ce a început in 2008, a continuat cu COVID, acum cu tămbălăul din Golf ne spune că ordinea post-Război Rece s-a încheiat definitiv. Era ordinea aia fainǎ ce se baza pe câteva premise: că America e polițistul global și că garanțiile americane valorează enorm, că instituțiile internaționale mediază conflictele și că dreptul internațional contează, că interdependența economică face războiul inutil și deci improbabil, că există reguli ale jocului pe care toți actorii le respectă chiar dacă nu le plac - toate aceste premise au ars, una câte una, în ultimul deceniu.
America nu mai e polițistul global și nu mai vrea să fie. E dictatorul global, Trump tocmai a demonstrat că America poate lansa atacuri masive unde are chef, împreună sau nu cu Israel, pisandu-se pe Europa (ați văzut smiorcăielile lui Macron și ale Germaniei, stâlpii Europei nici măcar nu au fost avizați de atacul la Iran).
Declarația lui Trump că atacurile iraniene asupra Golfului au fost „cea mai mare surpriză” a conflictului ne aratǎ o durere totală în cur a lui Trump față de soarta aliaților. Acum e clar: a fi aliatul Americii, a găzdui baze americane, a fi „major non-NATO ally” – nimic din astea nu te protejează. Poate chiar te face o țintă.
Qatarul a învățat asta în iunie 2025, când Israelul a atacat operativi Hamas în Doha. Qatarul găzduiește cea mai mare bază americană din regiune, Al Udeid, și e aliat major non-NATO. N-a contat. Israelul a lovit oricum, America n-a zis nimic, și Qatarul a rămas cu întrebarea care acum bântuie tot Golful: la ce sunt bune garanțiile americane dacă nu garantează nimic?
Interdependența economică, acel blabla mumos cum că țările care fac comerț nu se războiesc, s-a dovedit și ea iluzie. Iranul era mega aliat cu Qatar, avea interese economice majore în stabilitatea regiunii. Și a atacat oricum.
Dreptul internațional e o glumă. Iranul încalcă suveranitatea a șase țări într-o noapte și ce se întâmplă? O declarație comună de condamnare. Consiliul de Securitate nu poate face nimic pentru că marii actori au veto. Curtea Internațională nu poate face nimic pentru că n-are cum să execute. E deja o instituție penibilǎ, numai dacǎ ne gândim la Putin şi Netanyahu, cǎrora nu le poate face nimic.
Regulile mai există pe hârtie, dar pe hârtie nu mai scrie nimeni astǎzi, totul se scrie pe Signal sau pe telefoane criptate. Azi, regulile sunt ignorate în practică de oricine e suficient de puternic să le ignore. SUA e. Israelul e. Rusia e. China e.
Ce înseamnă să fii prudent de acum înainte? Nu fac coaching cu voi, dar cred cǎ a fi prudent înseamnǎ să accepți incertitudinea ca stare permanentă, nu ca excepție temporară.
Eu mi-am luat-o mental cel mai rău în Covid când mi-am dat seama că libertatea mea poate fi îngrădită de niște cretini și, de atunci, am renunțat să privesc lumea la modul condițional-optativ – „ar trebui” e o prostie, asta zic eu, zic cǎ trebuie să te adaptezi la cum e lumea de fapt.
Realitatea e o prejudecatǎ, sub ea, existǎ tone de realitǎți, greu vizibile dacǎ eşti neantrenat la nuanțe. Eu sunt, asta mi-a dat bun meseria mea, x-ray pentru nuanțe.
Nu am mulți bani, nici nu voi avea, dar am planuri multiple şi ieșiri de urgență, nu am pariat niciodatǎ pe stabilitate, caci nu am avut-o, aşa a fost viața mea, ce sǎ fac?!, pânǎ la urmǎ e un lucru bun cǎ nici mǎcar o casǎ nu am reuşit sǎ agonisesc, deci, dacǎ e de plecat, îmi iau inimile şi auguri şi n-am cuvinte, vorba regretatului Dem Rǎdulescu.
Am plecat de acasă la 18 ani cu gândul că nu mă mai întorc niciodată și nu m-am mai întors, am dormit în gară cu boschetarii, am mâncat pe capotă cu colegii de redacție, am văzut drame și crime, relele lumii strânse într-un ursuleț de pluș la pieptul unui copil ucis de mama lui, am fost lovit pe nedrept, ostracizat și înjurat, m-am bătut cu tot sângele pentru alții și nu am primit mulțumesc, am salvat viețile şi destinele unor oameni care azi, pentru simplul fapt cǎ sunt socialist, nici nu mǎ mai salutǎ, am visat degeaba și m-am trezit în frig, mi-am văzut țara demantelată de onoare, principii și viitor, am văzut ipocrizia evreilor care au fost surghiuniți groaznic în Holocaust și azi ucid copii în Gaza fără nicio problemă, am prins 7 sfârșituri ale lumii şi mereu o nouǎ zi de trǎit, l-am pierdut constant pe Dumnezeu așa cum un Leprechaun își pierde mai mereu bănuțul de aur și L-am găsit întotdeauna unde nu gândeam, în fine, pentru mine viața a fost mereu un cantonament de task force în care m-am antrenat să nu uit ever că orice poate merge prost va merge prost, cumva, cândva, și să trebuie să mă pregătesc în consecință.
Pentru români, lecția Dubai e particulară și dureroasă. Mulți compatrioți au privit spre Dubai ca spre modelul total de succes – uite ce poți construi în deșert dacă ai viziune și bani și nu ai corupția și birocrația noastră.
Mulți au investit acolo, au cumpărat apartamente, și-au mutat afaceri sau chiar familii şi acum văd că “modelul de succes” avea o fisură fatală: era construit pe nisip nu doar literal, ci și metaforic, nisipul presupunerii că Golful şi tensiunile sale istorice nu contează, că poți fi înconjurat de instabilitate și să rămâi stabil. Nasolicǎ, nu poți. Nici Dubai nu poate, nici România nu poate, nici dracu’ gol nu poate.
România e vecină cu Ucraina, e la Marea Neagră, e în proximitatea unei Rusii imprevizibile și a unei Europe care nu mai știe unde e viitorul. Suntem în NATO, ceea ce e mai mult decât au qatarezii sau georgienii, dar am văzut ce valorează alianțele când un membru dominant decide să facă altceva: valoreaza fix pula.
Suntem în UE, ceea ce mai înseamnă ceva, dar UE nu are armată și nu are politică externă coerentă, ba, chiar în ultima vreme, nu mai are nici fler istoric.
Așa cum moartea ta, cititorule, nu va conta pentru mersul lumii, așa să mă crezi și când îți zic că Lumea, Lumea de azi cel puțin, nu se îndreaptă spre ceva anume în particular. Haosul nu are hărți, nici Waze.
În Haos, arcul moral al istoriei a fost înghițit de praf. Nu mai există garanția că mâine va fi mai bine decât azi. Poate va fi, poate nu va fi – trebuie să ne pregătim pentru ambele.
Nu există exit. Suntem toți pe cel mai mare Titanic, Planeta,şsi, indiferent cât de luxoasă e cabina ta, dacǎ e sǎ picǎm, ne paşte acelaşi înec.
Bogatul din Dubai și săracul din Tehran respiră același aer, beau apă din aceeași mare, sunt la mila acelorași forțe tectonice ale istoriei. Singura diferență e că bogatul și-a permis mai mult timp să nu se gândească la asta. Hehe, sunt dur, dar e realitatea.
Mă lupt adeseori cu prietenii mei foarte bogați, mulți dintre ei oameni extraordinari, să îi rog să nu se despartă de sol, să îi trezesc din ignoranța prelungită, o vacanță de la realitate. Vacanțele se termină, asta le zic mereu. Și ce faci mâine? Nu fac pe grandele, pe bune, dar eu nu mi-am permis niciodată să mă plimbăresc cu capul în nori să văd ce e pe acolo, fiindcă mă usturau tălpile de la vipia relelelor de zi cu zi de pe pământ.
Am sufletul de artist, dar mintea mea e tot simplă, tot a unui tată îmbufnat de familie e, gândindu-mă la simplele mele lucruri ce mă macină zi de zi: din ce plătesc chiria luna asta, ce mai scriu mâine, unde îmi duc copilul dacă vine războiul și aici, ce trebuie să nu mai fac greșit cu mintea și corpul meu ca să trăiesc cât mai mult spre a-mi sprijini familia.
Ce vedem în Golful Persic în aceste zile e sfârșitul unei iluzii și începutul unei perioade de adaptare dureroasă. Nu e sfârşitul lumii nici azi. Dar “dolce vita” de Dubai s-a terminat.
Emiratele vor rămâne bogate și vor rămâne relevante, dar nu vor mai fi ceea ce pretindeau că sunt.
Vor fi un loc ca oricare altul, cu avantaje și riscuri, cu oportunități și pericole.
Oamenii care vor alege să rămână acolo sau să investească acolo o vor face cu ochii mai deschiși, nu cu ochelarii roz ai marketingului de țară.
După atâția ani de călătorii în zeci de țări și, mai deloc exotice (de exemplu, n-am fost în Maldive), știu sigur că România este cea mai perfectă dintre țările imperfecte din Estul Europei și poate chiar de pe continent: e suficient de nesemnificativă încât să nu fie țintă primară pentru nimeni.
Ne-am și adus singuri în această stare de „nesemnificativitate” cu politicieni proști, popor imbecil și credul, coloană vertebrală din slănină.
Putem prospera dacă ne facem treaba, putem stagna dacă nu ne-o facem, dar e puțin probabil să fim bombardați de Iran sau invadați de cineva în viitorul apropiat. E un avantaj modest, dar e ceva.
Lumea care se conturează acum nu e lumea în care am crescut și nici lumea pe care o așteptam, eu, cel puțin.
Dar poate că Haosul, pe care îl înțeleg mai bine ca mulți alții, datorită meseriei și vieții trăite, va deveni Lumea mea. Sau, poate, și a ta.
Nu te mai atașa de locuri, nu te mai baza pe promisiuni, nu mai crede în paradisuri.
Reconstruiește-te, diversifică-ți opțiunile, acceptă incertitudinea ca o stare de normalitate
Lumea care se naște din cenușa ordinii vechi nu va fi neapărat mai rea, ci diferită: mai fluidă, mai incertă, mai periculoasă în unele privințe și mai plină de posibilități în altele.
Pentru cei pregătiți să navigheze haosul, există oportunități extraordinare. Cei care încă speră că ordinea veche va reveni, se vor îneca în chiuveta aşteptǎrilor.
În Haos, lucrurile care păreau imposibile devin posibile. Și cele rele, da, dar și cele bune.
Liviu Alexa,
filosof urban care ar bea un Guiness rece, dar care trebuie sǎ meargǎ în garaj sǎ picteze, fiindcǎ l-a mâncat în cur de o nouǎ provocare.
Voi rǎmâne mereu un…
… cu inima mare care are dimineața în loc de ceas deşteptǎtor un tatuaj:
„Nu te opri, nu abandona ceea ce ai” e o traducere puțin trasă de păr din latina populară vorbită de soldații romani, aia simpli, nu căpeteniile, ceva ce nu a fost scris de Seneca, ci a rămas pe post de îndemn personal și principiu de viață pentru simpli oșteni. Eu găsesc mereu mult sens zi de zi în aceste vorbe.
Ți-a plǎcut eseul meu?
Susține-l pe inegalabilul Liviu Alexa și tu, dacă nu o faci! Nu mai sta pe mocǎngeală!