Opus nr. 659 - Pǎrinții noştri - "oameni noi" ce azi îs vechi. O perspectivǎ.
Domnul Radu Gârmacea este doar cu patru ani mai mare ca mine și, din postura de redactor-șef al Editurii Humanitas, mă așteptam nu numai la mai multă înțelepciune în comentarea recentului scandal Păunescu, ci chiar la mai mult echilibru.
Dar se vede că tupeul de sinecurist cultural și pupincurist de gulere albe al domnului Liiceanu s-a transferat și la angajații săi de top. De exemplu, la domnul Gârmacea care ia la mișto activitatea poetică a lui Adrian Păunescu, mare parte a ei condamnabilă, fără îndoială, dar fără să echilibreze lucrurile și cu perspectiva valoroasă a acesteia. Sau cu alte perspective.
Într-un bricabrac de idei aruncate la întâmplare pe Facebook, domnul Gârmacea devine chiar dezechilibrat când minimizează fenomenul Cenaclului Flacăra la un, citez: „setting de festival rock pentru cultul personalității lui Ceaușescu”, fără să mai adauge și context.
Un intelectual atât de fin ca dumnealui care este și redactor-șef la prețioasa editură Humanitas ar fi putut măcar să-și aducă aminte ce a însemnat cu adevărat Cenaclul Flacăra fiindcă, născut în ‘75 fiind, îmi e greu să cred că n-a fost atins de fenomen prin părinții săi, fără să am pretenția că îi știu situația familială.
Ironizându-i pe cei din generația părinților mei care au pus, vezi Doamne, botul la fenomenul Cenaclului Flacăra, am zis că poate n-ar fi rău să vă explic, așa cum mă pricep, contextul în care milioane de români s-au lăsat amprentați de Flacăra, astfel încât ei să ajungă astăzi în viziunea lui Gârmacea, viziune prea dură, niște oameni de care „propaganda lui Păunescu” s-a prins „ca râia de scroafă”.
Cenaclul “Flacăra” la Sala “Siderurgistul”, în anul 1978. 📷 Foto: Călin Corpaciu
Din punctul de vedere al domnului Gârmacea, ideea de ideologie naționalistă nu poate exista decât aditivată cu adjective, deci doar naționalism-comunism, naționalism-legionar, naționalism-hitlerist și, cei care aderă cu această mișcare de naționalism, astfel că cei care consideră că sunt importante interesele unei națiuni, suveranitatea și autodeterminarea ei, sunt niște cretini, niște analfabeți, niște nespălați, niște oi manipulabile.
De când îi cunosc eu mai bine pe părinții mei, adică de vreo 47 de ani, nu mi-au dat impresia că sunt analfabeți sau nespălați și am ajuns să fiu convins că tata, care a terminat Facultățile de Istorie și de Biblioteconomie cu 10, a avut mereu capacitatea la purtător de a discerne între propagandă și valoare culturală. Nu știu dacă domnul Gârmacea a crescut la țară sau la bloc, dar știu cum s-au născut și au crescut părinții mei: la casa de copii.
Când mulți spuneți că părinților voștri le-a fost greu în anii aceia de după cel de-al Doilea Război Mondial, am certitudinea că într-un fel aparte părinților mei le-a fost la orfelinat cumva și mai greu.
În 1951 toți copiii din orfelinatele României se chinuiau, fără să știe, să supraviețuiască, la propriu, atât din punctul de vedere al mâncării, care era strict controlată, puțină și în forme de rații, cât și din punct de vedere fizic fiindcă nu exista un prea mare interes, cel puțin în perioada de influență stalinistă, pentru îmbunătățirea stării de sănătate a copiilor, lucrurile liniștindu-se cât de cât doar după 1957–1958.
Dacă vă puteți închipui, totuși, și ăsta este un episod absolut necunoscut din istoria recentă a României, din puținul pe care îl avea statul român pe la 1950 pentru orfanii săi cetățeni, tot s-a găsit îndestulă mâncare și destule medicamente, paturi comune și un acoperiș de orfelinat pentru miile de copii greci care au fost forțați la exil împreună cu părinții lor de-a lungul războiului civil grecesc dintre 1947–1949, un episod îngrozitor de trist prin care 6000 de copii au ajuns în România speriați, dezorientați, plini de râie, păduchi, febră și traume psihice neșterse vreodată până la moartea lor.
Comuniști sau nu, stalinizați sau nu, cei din conducerea României de atunci nu au închis ușa țării acestor năpăstuiți ai soartei.
Mama și tata n-au cunoscut altă viață timp de 18 ani decât cea a caselor de copii, indiferent pe unde i-a trambalat statul, la „închisorile” de la Prundul Bârgăului sau Beclean, mereu și mereu ai nimănui, până când la 18 ani, adică undeva în 1969, statul i-a aruncat în stradă pe toți.
Doi dintre ei, Crăciunica și Ioan, deși nu aveau în buzunar nici măcar o lingură și o furculiță, au reușit cumva să facă școli superioare, să încropească o casă, o bibliotecă și să crească doi copii, fără să divorțeze, fără să se bată, ieșind din colivia vieții cu niște pensii de tot căcatul și cu eterna întrebare în suflet, mereu nerostită: cu ce am greșit de a trebuit să trăiesc o asemenea viață?
Cele mai vii amintiri ale vacanțelor din vremea comunismului, adică din 1986 până la Revoluție, că după aia am trecut la minunata tranziție, sunt cu mine și cu fratele meu jucându-ne dame sau colorând, în sunetul vinilurilor cu Mirabela Dauer, Hrușcă, Șeicaru, Ducu Bertzi, Marius Țeicu, Bănică SR, Anda Călugăreanu, Angela Similea, Corina Chiriac, în estam-urile cupletelor și scheciurilor interpretate de Dem Rădulescu, Stela și Arșinel. Cu vinilurile întoarse la nesfârșit, poate chiar de un miliard de ori, ale celor de la Phoenix, Holograf, Iris, sau de ce nu, cu înfricoșătoarele transpuneri radiofonice ale Omului invizibil sau ale romanelor polițiste ale Agathei Christie.
În 1969 propaganda oficială comunistă începea să fie creionată sub auspiciile unor directive ideologice pentru construirea „omului nou” de care își bate cu atâta superioritate joc domnul Gârmacea astăzi.
O să râdeți, dar politicile, cel puțin din zona editorială, care vizau tineretul au mers foarte mult la începutul anilor ‘70 spre ceea ce putem numi astăzi o liberalizare a exprimării literare și artistice, mai ales după momentul ciudat al anului 1968, al rebeliunilor studențești, nu numai din occident, ci și din lagărul socialist, „momente” care nu au avut cum să nu-l facă pe Ceaușescu să se gândească că trebuie să facă ceva în privința „tineretului” care nu mai putea fi considerată o categorie sigură din punct de vedere cultural-ideologic, ci una puternic tentată să imite curente, tendințe și mode din lumea occidentală.
Până să ajung să vă vorbesc despre Flacăra ca fenomen, e important să vă spun că în 1969, când tata împlinea 18 ani, tocmai s-a luat decizia reorganizării Editurii Tineretului din care s-au născut în acel an Editura Ion Creangă dedicată copiilor și adolescenților și Editura Albatros, consacrată elevilor de liceu, studenților și tinerilor scriitori. De editura asta s-a ocupat scriitorul Mircea Sântimbreanu timp de aproape 26 de ani și sper, fiind malițios, ca cei de la IICCMER să-l treacă pe catastiful oprobriului public și pe el și poate chiar să ardem împreună cu trotinetiștii toate volumele cu Recreația Mare, într-un foc al epurării în Piața Victoriei.
Ce vreau să spun este că nu Păunescu a fost inițiatorul programului ideologic inițial de conformare artistică a „Generației de mâine”, ci personaje de genul Dumitru Popescu „Dumnezeu” sau Ion Dodu Bălan care s-au ocupat cu „eficiență educativă și politică” de eliminarea tuturor „manifestărilor cosmopolite, sexualizante și onirice” pentru o nouă estetică populară, o „estetică a maselor” cu scopul „modelării gândirii și sensibilității tinerei generații, formării ei în spirit patriotic și comunist”.
Baza Cenaclului Flacăra ca fenomen artistic de masă a fost pusă prin editarea la început de cărți revoluționare, cu eroi exemplari, de preferință din rândurile clasei muncitoare, unul dintre „directorii de marketing” ai noii estetici proletare fiind penibilul Aurel Baranga, scriitor conformist și dramaturg de doi lei, un dezlănțuit adversar al literaturii onirice. Pe toată această retorică agresivă și-a construit Baranga teza, spunând că „literatura pe care o facem noi este plătită de clasa muncitoare și de poporul nostru cu sânge și trebuie creată o artă legată de popor”, la zidul acuzațiilor, fiind așezat pe post de exemplu rebelul Dumitru Țepeneag.
Este și momentul în care asistăm la primele ieșiri publice de importanță majoră ale unui tânăr poet, pe numele său Adrian Păunescu, cel care debutase cu puțini ani înainte prin trei volume de poezii senzaționale: Ultrasentimente – 1965, debutul său editorial, Mieii primi – 1966, și Fântâna somnambulă – 1968, care l-au urcat cu viteză cosmică pe tânărul poet în topul poeziei contemporane, alături de Nichita Stănescu și Marin Sorescu, pentru lirismul pur, metafora liberă și sensibilitatea versurilor sale.
Era ceva paradoxal în acest tânăr poet ce apărea în mijlocul unei furtuni dogmatice dure a postcomunismului stalinist din anii ‘50. Un temperament exploziv combinat cu o șocantă delicatețe a sentimentelor intime și familiare. Era doar o felie din personalitatea acestui om talentat. Lucrurile aveau să se schimbe cu el și pentru el.
În 1971, însuși Ceaușescu se implică fățiș „în dezbatere”, înfierând ploconirea în fața modelului cultural vestic, cerând Ministerului Culturii să combată aceste „tendințe” în rândurile tineretului.
Anturajul lui Ceaușescu l-a convins pe acesta și de faptul că, pentru a câștiga bătălia ideologică, nu e nevoie numai de instituții rigide și rutină programatică, ci și de personalități puternice care să îndrume tineretul pe linia „corectă”, folosind însă în mod surprinzător metode neconvenționale prin promovarea unei literaturi și a unei muzici care să semene cu ritmurile occidentale, dar care să se revendice de la surse artistice autohtone și folclorice, mascând o diversiune naționalistă.
Estimând orgoliul său imens și dorința de a ieși în evidență, crengile uscate politice ale lui Ceaușescu i-au făcut lui Adrian Păunescu o ofertă greu de refuzat – să devină vectorul, „îndrumătorul unei mișcări naționale”, care să modeleze o nouă generație.
Astfel apărea, la 17 septembrie 1973, la nici o săptămână după puciul de la Santiago, operațiunea Cenaclul Flacăra, un soi de copie ideologică, artistică a curentului chilian Nueva Canción, demolat decisiv în zilele fierbinți ale acelei veri, când lovitura de stat care l-a instalat pe dictatorul Augusto Pinochet a dus la căderea regimului Allende și la asasinarea pe Stadionul Chile a lui Víctor Jara, vocea cea mai iubită a mișcării. La nici o sǎptǎmânǎ dupǎ ce la Santiago se “împușca” conceptul original, la București se lansa copia de laborator.
Nu e o asociere forțată cea pe care o fac și nici o acuză inedită, și anume că Flacăra a fost un soi de rebranding al mișcării chiliene. Incipiența Cenaclului Flacăra a fost bine documentată în anii trecuți de cercetători importanți precum Mioara Anton sau Bogdan Cristian Iacob, Cosmin Nasui sau Cristian Vasile.
Destul să vă spun că pentru crearea fenomenului Cenaclul Flacăra s-au depus eforturi extraordinare, fiindcă ideea de „om nou” a fost în fapt, la acel moment, cel mai important obiectiv al cizmarului pentru noul proiect societal.
S-au depus eforturi imense de logistică, finanțare și modelare pentru a controla timpul liber, pentru a direcționa lecturile, muzica și informarea „generației tinere”.
Autoritățile comuniste și-au dat seama repede din rapoartele Securității că mai ales curentele pop-rock sunt „ce trebuie” și că se impune să fie în așa fel „amenajate”, prin raportare la cultura oficială, încât să dea impresia tineretului că discutăm despre o nouă cultură recreațională la fel de rebelă și frumoasă, ba chiar la fel de subversivă ca și cea vestică, astfel că muzica pop-rock „nouă” trebuie să fie pentru moment singurul focus al propagandei, pentru tinerii care căutau o alternativă la existența cenușie și plină de restricții din regimul socialist.
Sub aparența unor manifestări locale autentice, cu iz subversiv, evident și el aparent, Securitatea și instituțiile specifice de propagandă coordonau instituțional și logistic totul, până la detalii penibile, mai ales că acum aveau figura impunătoare a lui Adrian Păunescu pe post de dominator histrionic al maselor.
Știa Adrian Păunescu că este un instrument? Îmi e greu să spun, dar revin din nou la contextul temporal, căci el este mereu și mereu important.
Aflat la începutul conducerii sale, în 1972, Ceaușescu nu putea fi considerat musai un dictator comunist sadea, din contră, era chiar o vedetă rebelă a comunismului european.
Cu nici cinci ani în urmă, Ceaușescu comisese un act șocant de sfidare la adresa Uniunii Sovietice, condamnând public invazia Cehoslovaciei și refuzând să trimită trupe, România fiind singurul stat din blocul sovietic care nu a participat la intervenția militară.
Tsunamiul de admirație în plan extern, venit până și de la „dușmanii capitaliști”, a înecat și ultimele îndoieli interne ale poporului despre faptul că Ceaușescu ar fi putut să fie un dictator în devenire.
Exact de asta Cenaclul Flacăra a lovit exact, fiindcă percepția majorității covârșitoare a societății românești era că Ceaușescu e un lider patriot.
Ceaușescu a fost cucerit în prealabil de ideile lui Adrian Păunescu, care petrecuse în 1970 un an în Statele Unite și care povestise în mai multe cercuri despre mișcările culturale ale tineretului de acolo, despre manifestările exterioare ale tinerilor din campusurile americane.
Cel mai probabil că liderului comunist i s-a părut interesant și nimerit să hrănească aparența unui fals festival flower-power, lăsându-i pe artiști să se exprime pe scene cu haine lăbărțate și părul lung, pentru a devia energia și potențialul de rebeliune al unui tineret care ar fi putut deveni o armată adversă.
Chiar cred că lui Ceaușescu i s-a părut un act de rebeliune inclusiv copierea mișcării Nueva Canción, căci această mișcare culturală de masă cu puternic accent socialist, avusese ca efect instalarea la putere a regimului de stânga al lui Salvador Allende, devenit apoi o legendă când a murit în timpul loviturii de stat ce a dus la instalarea dictaturii lui Pinochet. Nueva Canción nu era la acel moment doar un fenomen cultural chilian, ci devenise un fenomen global de influență a culturii de masă, instrumentalizată politic, sigur, cu diferența că ea fusese spontană.
În blocul comunist, evenimentele din Chile erau altfel receptate având în vedere tensiunile din Războiul Rece și mai ales implicarea recunoscută de CIA în lovitura de stat din Chile.
Și din acest punct de vedere, poporul român a fost fermecat.
De aia a „prins” în România un fenomen de renaștere culturală, recuperarea trecutului și folclorului creat în laborator.
Similaritățile cu Nueva Canción ale Cenaclului Flacăra pot fi considerate cu adevărat un plagiat tehnic ordinar. Nueva Canción recicla muzica populară, instrumentele muzicale tradiționale, recuperând folclorul în cântece folk, toate împachetate și livrate sub aparența rebeliunii maselor tineretului comunist. Asta a făcut și Flacăra.
Așadar ideea Cenaclului Flacăra a fost atât de puternică la lansare, încât a format și influențat, aproape instantaneu din punct de vedere cultural, o generație, căreia i s-a oferit iluzia libertății.
Dacă asta este vina a milioane de români care au participat la aceste manifestări, ei bine, pentru această vină există niște explicații serioase.
Însă nu cred că e o vină cu nimic diferită de vina poporului român de a fi picat, 60 de ani mai târziu, în propaganda altor Cenacluri Flacăra de tipul UNTOLD, Beach, Please!, sau a altor ideologii precum progresismul.
Poate de aia nervii fierbinți ai actualilor promotori ai progresismului, fiindcă un lucru e sigur: Cenaclul Flacăra a amprentat atât de bine generația părinților noștri, încât nostalgia după acele timpuri, acele momente iluzorii de libertate, a rămas solidă și azi.
Sigur că era treaba societății românești, nu numai a IICCMER, ca în ultimii 36 de ani să fi șters cu o cârpă muiată în spirtul realităților istorice uleiul nostalgiei de pe hainele sufletești ale părinților noștri, nu numai prin crearea unui Muzeu al Comunismului, cum există la Praga, ci prin asumarea concretă a trecutului rușinos la care a fost părtaș și poporul în multe momente ale sale.
Să decideți voi dacă a fost mai bine că Ceaușescu i-a mințit pe tinerii de atunci că sunt rebeli, dacă e nociv că Phoenix a reșapat folclorul românesc, sau Iris și Holograf au plagiat hituri internaționale, și dacă e mai bine că „tineretul de azi” ascultă DJ faimoși în timp ce își bagă droguri în venă, susținând că sunt femei în loc de bărbați și câini în loc de oameni, să dați voi cu ciocănelul sentinței care grad de libertate posibilă a fost și e mai mare: atunci sau acum?
Ce sigur se poate remarca în aceste momente de libertate nețărmurită din actualele vremuri este că educația românească e praf și pulbere, cultura românească este inexistentă (nu datorită ei avem două Palme d’Or), că bibliotecile au devenit muzee, iar muzeele și teatrele n-au bani să-și plătească curentul. Și un lucru la fel de cert este că împuțiții de comuniști au găsit resursele financiare și logistice de a crea structuri culturale, evenimente, clădiri, manifestări artistice chiar dacă erau folosite pentru îndoctrinare ideologică.
De la cluburile studențești la Cenaclul Flacăra, de la atelierele școlare la cercurile de pictură și știință, măcar exista o preocupare.
În nici câțiva ani, piticul sinistru Nicolae Ceaușescu avea să inventeze o altă măgărie și anume „generația în blugi”, injectând al doilea val de mizerie propagandistică ascunsă sub expresii pompoase precum „rezistența prin cultură”.
Dar răul fusese deja inoculat și dictatorul începea, la începutul anilor ‘80, deceniul în care nici nu mai avea nevoie să-și mai pună masca manipulării. Submisivi românii tineri „s-au aliniat” structurilor de tipul UASCR, UTC, BTT, „răbdând” inimaginabilele lipsuri fără să crâcnească fiindcă, să fim serioși, la episodul Brașov 1987, poporul s-a ascuns sub pat, și dacă nu exista un ungur episcop reformat să facă gură, cel mai probabil lansat de „agenturili străine”, după plata datoriilor internaționale și moartea cizmarului analfabet, astăzi ne-ar fi condus violatorul Nicu Ceaușescu pe modelul nord-coreean, iar România ar fi avut atâția bani economisiți din foamea și sângele poporului, încât am fi devenit un FMI balcanic de întrajutorare a altor „popoare pretine”.
Vedeți, m-aș fi așteptat de la redactorul-șef al Humanitas la o astfel de abordare în cazul Păunescu, și nu zic asta pentru că ar fi neatacabile toate premisele mele, ci pentru că prin textul de față măcar ofer încă o perspectivă.
Dezamăgirea și nostalgia generației de tineri a anilor ‘70, astăzi aflată la faza finală a senectuții, seamănă unu la unu cu dezamăgirea generației #Rezist, care în 2017–2018 ieșea în stradă, manipulată în același fel ca și părinții noștri, pentru a-și vedea zece ani mai târziu „întinate” „nobilele idealuri” de haosul puturos în care navighează prin România distrusă a anului 2026.
Eu nu-l consider pe tata un fraier al vremurilor, nu o consider pe mama o oaie manipulată și nu pot să condamn cu lejeritate o întreagă generație că are aceste nostalgii inutile, câtă vreme, în ultimele patru decenii „de libertate”, cei care astăzi se dau cocoși arată lumii doar una dintre bucile curului istoriei, aia fără vergeturi.
Închid cu îndemnul de a mă susține în acest proiect editorial, Substackul nr. 1 din România! Doar 26 de lei pe lună!