Am devenit destul de celebru acum câteva săptămâni în localitatea de baștină, adică în Bistrița, în momentul în care, de-a lungul unor postări video pe TikTok și a unor dezvăluiri făcute pe Strict Secret, newsletterul numărul 1 de investigații din România, cu 300.000 de abonați, am detonat câteva nucleare spre mai marii care conduc acest oraș mic și frumos, ce a rămas mereu în inima mea.
Dar nostalgia e una, ciordeala și scandalurile sexuale sunt alta.
Publicam aici, pe Strict Secret, acum 2 săptămâni și un pic, un caz de justiție futăcioasă la Bistrița: despre amantlâcul imoral și degrabă încălcător de cod de procedură dintre doamna judecătoare Alexandra Cristina Nicolae și avocatul Dan Molnar.
Doi tupeiști de mare angajament care, după ce se cordesc în viața privată, cordesc și codul de procedură când ajung în instanță, Fiindcă el pledează, iar ea, din postura de judecător, îl ajută să câștige.
Vorbeam în articolul respectiv de lipsa de reacție a onorabililor din Tribunalul Bistrița-Năsăud, dar și de lașitatea colegială a Baroului Bistrița, condus de Alin Moruțan.
Spuneam atunci că n-am niciun fel de respect pentru șeful Baroului Bistrița, Alin Moruțan, și nicio așteptare de a lua măsuri împotriva colegului Dan Molnar, pentru că și el este din același aluat sulfuros, ventilând bani ciudați prin firma nevestei, Mihaela Moruțan, mare șefă la Spitalul Județean de Urgență din Bistrița-Năsăud. Care, de exemplu, a încasat în 2024 dividende de 410.000 lei pe o firmă cu un singur angajat și cu o cifră de afaceri praf. Mai mult, cu un obiect de activitate absolut dubios: activități combinate de secretariat.
Deh, Mihaela are acea ambiție de moldoveancă fomistă (și generoasă). N-a crescut musai în lipsuri, taică-său avea școală de șoferi și n-a suferit de foame. Dar ea avea glezna subțire și, după o iubire eșuată cu suferință, după câteva joburi de junior contabil, și-a dat seama că cel mai mare asset al său nu e mintea, că mai erau fete mintoase, ci prezența scenică, hahahahahaha, așa că s-a predat cu aspirații și principii diluate lui Moruțan, pentru care a devenit construcția sa personală. În afara de mici excese de personalitate, cum e alpinismul, fata talentată și bunoacă din trecut s-a transformat într-un soldățel al lui Moruțan și s-a impregnat de mediul bistrițean fetid unde toți sunt mufați la țâța statului.
A meritat pe partea economicǎ, dacă vă uitati la declaratia ei de avere. Pe partea sufletească, ştiți cum e, după un duş bun, e ca nouǎ.
Dar tot eu lansam într-un TikTok, acum 2 săptămâni, o altă nucleară. Și anume că doamna Mihaela Moruțan, în calitate de director managementul calității serviciilor de sănătate de la Spitalul Clinic Județean de Urgență, are o problemă puturoasă de moralitate și incompatibilitate cu soțiorul său, șeful Baroului Bistrița, avocatul Alin Moruțan (foto jos) despre care afirmam că are un contract nesimțit de consultanță juridică chiar cu spitalul unde e șefă nevastă-sa. Spital finanțat din bani publici.
Ieri a venit și confirmarea de la departamentul de comunicare al spitalului. A durat 2 săptămâni până onoratul manager Szekely Paul Gabriel să-mi răspundă la solicitarea făcută în calitate de jurnalist. 2 săptămâni i-a luat.
În care probabil a încercat să mai câștige timp pentru prietenii săi, familia Moruțan, și să-mi trimită un răspuns în dorul lelii. Incomplet, dar totuși relevant.
Comunicatul de dar nu se caută la dinți, ați putea zice. Dar eu sunt nemulțumit, pentru că managerul Szekely Paul Gabriel a omis să-mi răspundă în cazul contractului lui Moruțan: cum a fost făcută achiziția? Acolo a lăsat un gol.
Totuși, avem ceva important de scos în față, și care arată câtă putreziciune există în acel spital, câtă delăsare intenționată, care să acopere de fapt golăniile, partipriurile, pilele politice și firmele de casă care sunt înțepate la sistemul de achiziții. Avem o confirmare oficialǎ.
Mi-a fost destul de greu să văd în organigramă câți oameni conține departamentul juridic.
Marele manager Szekely Paul Gabriel a răhățit acolo un PDF cu capul în jos, și dacă vrei să-l citești trebuie să stai în mâini sau să faci flick-flack-uri cu laptopul. Totuși, cu puțină ambiție, am reușit să aflu că departamentul juridic are 3 oameni. Ceea ce, pentru un spital, înseamnă o echipă chiar puternică de profesioniști. Sau cel puțin așa ar trebui să fie: care să vegheze la respectarea legii și, de asemenea, la protejarea spitalului de eventuale procese.
Se pare că cei 3 sunt considerați cel puțin incompetenți.
Eu îi consider oricum pile politice, de vreme ce avem un întreg istoric în ultimii 4 ani în care Spitalul Clinic Județean de Urgență Bistrița apelează la avocați externi pentru a-și apăra interesele.
Moruțan nu este primul care are un contract lunar de servicii juridice. A fost înainte Nicolae Halas cu, 11.000 lei pe lună, bani pe care i-a luat timp de 2 ani. Apoi a resemnat un alt contract pe o sumă puțin mai mare, 11.700 lei - contract care s-a dus bine de tot nişte ani până la momentul la care Mihaela Moruțan a pus chiloții în prag și l-a băgat pe soțul său la cașcavalul lunar.
De azi avem dovada acestei porcării cel puțin imorale. Moruțan suge de 9 luni circa 12.397 lei plus TVA pe lună, pentru consultanță juridică. Desigur, marele manager Szekely nu ne-a furnizat alte date despre felul în care s-a făcut achiziția, cât de lung este contractul. Pentru că bistrițenii sunt cunoscuți pentru ambiția cu care își îndeplinesc obiectivele, o să revin cu o nouă solicitare punctuală pentru acest contract. Ca sǎ “ne” râdem.
Încă un mic comentariu. Spitalul a spart anul trecut peste 100.000 euro pentru servicii juridice, angajându-l ca avocat pe Ciprian Luca Onofrei, din Cluj, într-un dosar cu skepsis, cu despăgubiri de un milion de euro cerute de o familie nemulțumită de ceea ce i s-a întâmplat. Suma este imensă. Dar aici vreau să fiu obiectiv - fiind un caz excepțional de dispută juridică, era cu siguranță nevoie de serviciul unui avocat foarte bun, care să salveze spitalul de despăgubiri de milioane de elei. Mi-este clar că paparicii din departamentul juridic n-aveau ce să caute în instanță pe acest subiect.
Una este această situație excepțională.
Și alta este însă ce face nesimțitul de Alin Moruțan. Bă, cât de bulangiu profesional trebuie să fii, de la înălțimea funcției de șef de barou bistrițean, să te nevoiești practic la un salariu lunar deloc mic, din bani publici, fix de la instituția unde este șefă soția ta? Foarte bulangiu profesional, vă spun eu.
Plin de bășini de imagine, ăsta e șeful Baroului Bistrița-Năsăud. Bre, băiatule, tu ar trebui să fii un exemplu de etică, baaaa, în breaslă, că sărac nu ești, țăran nesimțit. Ar fi trebuit să ai o stare de reținere față de tot ce înseamnă asemenea situații. Dar de unde, bă, principii, în cloaca de partid din Bistrița?
Aplauze pentru toți avocații din Bistrița care tac pe marginea acestui subiect și care acceptă cu lașitate ca Moruțan să fie privilegiat din punct de vedere profesional, folosindu-se de poziția pe care o are în barou, dar și de poziția pe care o are soția lui.
Aplauze pentru toți avocații lași care tac ca vibratorul dintre bucile doctorițelor cordite în sala de operații a Spitalului Județean Bistrița, când știu de situația total flagrantă a avocatului Dan Molnar, care o ciocănește pe judecătoarea unde își duce dosarele.
O să vă prezint în curând și cum se trefilează banii din achiziții publice la acest spital. De ce, de exemplu, firma Elcom câștigă cașcaval cât China, dar și cum, prin diverse cioace, transpiră bănuți către firme de casă ale șefilor de acolo.
Aștept și de la voi, răutăcioșilor, ponturi, ca să ne distrăm măcar, dacă nu putem să-i împiedicăm să fure.
De final, așa cum face orice ziarist serios, iar eu mă consider unul, am consultat și Codul de etică și de conduită profesională al Spitalului Clinic Județean de Urgență Bistrița. Aiii, e ca și cum ți-ai face laba cu prezervativ, așa e și acest cod!
Un cearșaf trântit și el pe site, ca să fie. Creat în 2018, adică pe vremea lui Pazvante Chioru. De atunci și până azi a existat pandemia, s-au întâmplat o grămadă de schimbări în legislația românească vizavi de integritate… Ei bine, citindu-l și pierzându-mi câteva minute din viață, am observat ceva interesant. Codul e întemeiat pe Legea 477 din 2004, abrogată din 2019 de Codul Administrativ, prin Ordonanța de Urgență 57 din 2019. Deci, practic, e un copy-paste de rahat de la alte spitale, semnat și ștampilat ca să fie. Nu înseamnă că codul e anulat. Dar este prăfuit și arată cu ce seriozitate e tratată etica la această instituție.
De cǎtre aştia de mai jos:
Indiferent ce zice acest cod obosit, un lucru e clar: Mihaela Moruțan a avut un interes personal din funcția pe care o ocupă.
Fiindcă ea nu e o angajată oarecare acolo, da? Face parte din echipa managerială, în calitate de director al managementului calității serviciilor de sănătate. Și, după cum vedeți în poza de mai jos, spitalul județean e practic condus de ea, câtă vreme, în afara liderilor administrației locale și județene, ea s-a pozat cu președintele României în prima linie, ca să zic așa, de atac, la inaugurarea recentă a spitalului.
Mulți bistrițeni m-au întrebat cum să mă susțină. E simplu, vă abonați cu 27 de lei pe lună aici, nu știe nimeni, hahaha, căci e anonim și securizat, și aia e:
Ooo, ce frumos! Mafia pocăiților din Bistrița urmeaza şi ea!
Postarea de mai jos mi-a adus aminte că trebuie să intru puțin și în labiștii de liberali bistrițeni, niște otrepe la fel de janghinoase. Curând.
Că avem și despre Ionatan, și despre Tavi Ganea care se crede mare smardoi pe la Cluj, dar și mare strateg politic, hahaha, la peneleii bistrițeni. Ne vom aduce aminte cu drag și de futăciunile lui Nelu Turc pe la cabana lui Monița de la Romuli, că deh, familia nu-l prea mai interesează, cu nevasta farmacistă cam buhăită, și copilul de la Cluj pe care nu îl mai caută decât din an în Paște. Adeline, fiica unui securist, știe și ea cum e Nelu Turc când îi stă deasupra.
Stelică Dolha și datoriile, sau cum a ajuns Sorin Hangan în tabăra pro PSD, despre Jenor, mare fante și el.
Până atunci…
Nu, nu eu sunt proprietarul paginii, dar îmi place.
Eu semnez tot ce scriu, dar inteleg ca in Bistrita aia pentru multi e periculos. Dar asta e semnul meu de sustinere.
Unde s-a rupt firul fotbalului românesc. Sau unde s-a dus pe p ...
Uitându-ne la prima repriză a României din Polonia, în care ba dădeam vina pe arbitru, ba ziceam de cota de piață a unuia, ba continuam obsesia mioritică de a zice despre orice club sau națională că e „a lui X”, într-o mare de știri din sport cu veverițe care jonglează, undeva fotbalul nostru a murit. Și în locul lui a rămas o păpușă condusă de un ventriloc care se dă națională, doar că nu e.
Poate că este nedrept să judecăm un sfert de secol de fotbal românesc după o repriză. Dar poate că tocmai o astfel de repriză este utilă atunci când vrei să înțelegi ce s-a întâmplat. Pentru că în fotbal, uneori, o repriză proastă nu este doar o repriză proastă. Este rezultatul tuturor lucrurilor pe care le-ai făcut prost înainte să ajungi acolo. Iar dacă te uiți suficient de atent la România din ultimii 25 de ani, începi să vezi că problema nu este nici arbitrul, nici selecționerul, nici faptul că un fotbalist valorează 800.000 în loc de 25 de milioane. Problema este că, undeva între România lui Hagi și România de astăzi, am pierdut mecanismul prin care o țară producea fotbal.
Noi am fost buni. Nu am fost nemiloși, dar am fost ca junghiu ăla de te taie când ți-e lumea mai bună și astea ne-a permis să vorbim la ”pertu” cu ăia mari.
Și poate că cel mai corect loc de unde trebuie început este anul 2000.
România a ajuns atunci în sferturile Campionatului European. A bătut Anglia, a făcut egal cu Germania. Am jucat cu Portugalia, Germania și Anglia în grupă, iar apoi Italia ne-a eliminat în sferturi. Era o echipă cu Hagi, Popescu, Chivu, Contra, Petrescu, Dorinel Munteanu, Mutu, Ilie, Moldovan, Ganea. Era, în fapt, ultima mare producție a unui sistem care încă funcționa aproape fără să ne dăm seama că funcționează.
Aici începe una dintre cele mai mari confuzii ale fotbalului românesc. Am crezut că acea generație reprezintă dovada că sistemul nostru este bun. Nu era. Era dovada că sistemul fusese cândva bun.
Diferența pare mică, dar este enormă.
Generația lui Hagi nu apăruse dintr-un PowerPoint al Federației Române de Fotbal. Nu fusese rezultatul unei strategii de marketing. Nu existase un consultant care să explice cum trebuie produs următorul decar. România avea atunci o bază enormă de copii care jucau fotbal, cluburi multe, competiții, antrenori, terenuri, centre de copii și juniori și, poate cel mai important, o cultură în care fotbalul era practicat în cantități industriale. Copilul juca la club, juca la școală, juca în spatele blocului, juca în curtea școlii și, dacă era suficient de bun, avea o mulțime de drumuri pe care putea să ajungă într-o echipă. Și mai ales, erau ultimii ani în care nu aveai părinți cu gura mare la meciurile celor mici care știau ei mai bine.
După 2000, România a început să piardă exact aceste drumuri. Noi am continuat însă să ne uităm la vârf și să ne întrebăm unde este următorul Hagi. Era ca și cum ai demola maternitatea, școala și universitatea și apoi te-ai întreba de ce nu mai apar medici.
Fotbalul românesc a început să se subțieze de jos în sus. Cluburile au început să dispară. Competițiile au devenit mai sărace. Centrele de copii și juniori au devenit, în multe locuri, anexe ale cluburilor care abia supraviețuiau. Cluburile istorice au intrat în insolvență, faliment sau războaie juridice. Au dispărut echipe, terenuri, antrenori și, odată cu ele, mii de copii pentru care fotbalul nu mai era o posibilitate reală.
O analiză a evoluției fotbalului românesc arată o scădere dramatică a numărului de formații din primele trei eșaloane: de la 264 la finalul anilor ‘80 la puțin peste o sută în perioada recentă. Nu este o statistică interesantă pentru o emisiune de seară. Este una devastatoare pentru cine încearcă să înțeleagă de unde ar trebui să apară fotbaliștii.
Pentru că fiecare club care dispare înseamnă mai mult decât un loc liber în clasament. Înseamnă mai puține echipe de juniori, mai puține meciuri, mai puțini antrenori, mai puține oportunități de selecție și mai puțini copii care intră în contact cu fotbalul organizat. Iar când pierzi sute de cluburi, nu pierzi doar prezentul. Îți tai viitorul. Mulți tineri au luat drumul Vestului și acolo s-au sufocat.
Numai că în anii 2000 nu prea aveam timp să ne ocupăm de viitor.
Aveam patroni. Aveam impresari. Aveam transferuri. Aveam televiziuni. Aveam scandaluri. Aveam „bombe”. Aveam „exclusivități”. Aveam fotbal. Și ne plăcea la nebunie. Ignoram și nevestele doar să auzim cum se bălăcărește patronu nu știu care cu creditoru nu știu cui, în timp ce moderatorul în loc să le taie macaroane le băga clasica ”L-ați auzit, domn x?”.
Dar știți ce nu aveam? Din ce în ce mai puțin aveam construcție.
Fotbalul românesc a intrat într-o perioadă în care clubul a început să fie privit mai degrabă ca o afacere de exploatat decât ca o instituție de construit. Fotbalistul devenise activ. Antrenorul devenise angajat temporar. Academia devenise, acolo unde exista, un instrument de producție. Iar performanța era măsurată prin următorul transfer, nu prin următoarea generație. Nu este întâmplător că, în aceeași perioadă, România a devenit foarte bună la exportul de fotbaliști. Doar că nu unde trebuie. Vestul Europei se închidea cu fiecare zi.
Numai că am ratat întrebarea mai importantă: de ce pleacă atât de repede și de ce sunt atât de puțini cei care ajung să reprezinte o generație întreagă? Pentru că una este să produci un fotbalist bun. Alta este să produci douăzeci de fotbaliști suficient de buni încât selecționerul să aibă probleme reale când face lotul.
România a început să producă excepții.
Asta nu înseamnă sistem. Înseamnă că, într-un sistem din ce în ce mai sărac, unii copii extraordinar de talentați au continuat să supraviețuiască. Și tocmai pentru că acești copii au continuat să apară, am avut impresia că nu este nimic grav.
În 2008 am ajuns din nou la Campionatul European. Am făcut 0-0 cu Franța, 1-1 cu Italia și am fost eliminați după înfrângerea cu Olanda. Privind retrospectiv, EURO 2008 pare mai degrabă ultima fotografie de familie înainte ca fiecare să plece în altă cameră.
Pentru că după aceea începe să se vadă ruptura.
Calificările pentru Mondialul din 2010 sunt un reper excelent. România a terminat cu doar trei victorii în zece meciuri și a primit 18 goluri. Nu este un accident. Nu este un meci prost. Este primul semn clar că echipa națională începea să nu mai fie capabilă să reproducă nivelul generației precedente.
Chivu și Mutu erau încă acolo. Dar în spatele lor nu mai venea aceeași avalanșă.
Aici trebuia să ne oprim. Să spunem: avem o problemă.
N-am spus-o. Am schimbat selecționeri.
Am schimbat sisteme. Am schimbat jucători. Am schimbat discursuri. Am schimbat vinovați.
Dar nu am schimbat mecanismul. Nu am operat cancerul. Și asta avea să devină regula următorilor 15 ani.
Când naționala juca prost, îl schimbam pe selecționer. Când un jucător juca prost, spuneam că nu are valoare. Când pierdeam, dădeam vina pe generație. Când nu ne calificam, spuneam că avem ghinion. Când ne calificam, proclamam renașterea fotbalului românesc.
Nu exista niciodată o problemă structurală. Exista întotdeauna o problemă de moment. Numai că problemele de moment se repetau atât de regulat încât au devenit structură.
În această perioadă, fotbalul românesc a mai primit o lovitură teribilă: insolvența cluburilor. Multe alte cluburi au trecut, în diferite forme și perioade, prin crize financiare, insolvențe, falimente sau conflicte juridice. În anii în care fotbalul european își construia academii, baze de antrenament și departamente de scouting, România își construia dosare de insolvență. Manchester City, mult criticata zilele astea, construia un sistem de copii și juniori care astăzi e în top 3 în lume.
Iar insolvența noastră nu este doar despre bani. Este despre timp. Un club care nu știe dacă va exista peste șase luni nu construiește peste zece ani. Nu investește în juniori pentru 2030 când nu știe dacă poate plăti salariile în decembrie.
Nu cumpără aparatură pentru dezvoltare. Nu angajează specialiști. Nu construiește infrastructură. Încearcă să supraviețuiască. Și nu prea reușește.
Și atunci începi să înțelegi de ce România a devenit atât de dependentă de jucătorul care apare din întâmplare. Pentru că sistemul nu mai producea suficient.
În toată această poveste există însă un om care trebuie menționat fără ironie: Gheorghe Hagi. Cel pe care toți îl acuză în seara asta. Pentru că atunci când o țară întreagă vorbea despre faptul că nu mai produce fotbaliști, Hagi a făcut ceva mult mai simplu decât discursurile despre renaștere: a construit un loc în care copiii puteau fi antrenați.
Academia de la Ovidiu a devenit una dintre cele mai importante surse de fotbaliști români. Ianis Hagi, Răzvan Marin, Florinel Coman, Denis Alibec, Tudor Băluță și mulți alții au trecut prin sistemul Viitorului sau prin structurile sale de formare.
Dar aici apare o altă ironie. În loc să privim Academia Hagi ca pe o dovadă că România trebuie să construiască mai multe asemenea centre, am tratat-o ca pe o anomalie fericită.
„Avem Academia Hagi.”
Da.
Dar dacă o țară de aproape 20 de milioane de oameni se uită la un singur centru și spune „uite, de aici trebuie să vină următoarea generație”, atunci problema nu este centrul.
Problema este restul țării. Hagi nu trebuia să fie sistemul. Hagi trebuia să fie unul dintre sutele de piloni ai sistemului. Pentru că sistemul lui nu a revoluționat țara, ci a dat unele soluții pentru unele momente, care ulterior au dus spre o semifinală de U21.
Aici este una dintre marile diferențe dintre România și țările care au reușit să se reconstruiască. Olanda nu depinde de o singură academie. Germania nu depinde de un singur om. Franța nu depinde de un singur oraș. Belgia nu a devenit competitivă pentru că a găsit un nou Hagi. Au construit infrastructură, metodologie și o cultură comună de dezvoltare.
România a căutat în schimb omul providențial. Și asta spune multe despre noi.
Noi nu construim instituții. Căutăm oameni care să înlocuiască instituțiile.
Nu vrem academii. Vrem Academia Hagi. Nu vrem cluburi stabile. Vrem un patron bun. Nu vrem metodologie. Vrem un antrenor bun. Nu vrem scouting. Vrem un impresar care „știe el”. Nu vrem strategie. Vrem un om care „să pună mâna pe echipă”.
De aceea și fotbalul nostru este permanent „al cuiva”. Este „Rapidul lui Șucu”, „Craiova lui Rotaru”, „naționala lui Hagi”, „Dinamo lui X”. Această obsesie de proprietate este aproape comică. În fotbalul modern, o echipă sănătoasă este o instituție.
La noi este un feud. Ne certăm cine este adevăratul proprietar al trecutului în timp ce alții construiesc viitorul. Poate de aceea am ajuns să avem mai multe procese despre cine deține palmaresul decât proiecte despre cum dezvoltăm un fundaș central de 14 ani.
Și tot aici se află una dintre marile tragedii ale fotbalului românesc: am devenit extraordinar de buni la a vorbi despre fotbal și din ce în ce mai slabi la a-l produce.
Avem televiziuni de sport care emit aproape permanent. Avem zeci de site-uri. Avem podcasturi. Avem experți. Avem foști internaționali. Avem analize. Avem „surse”. Avem breaking news. Un fotbalist poate pune o fotografie pe Instagram și România poate discuta despre ea 24 de ore. Se fac articole pe tema asta.
Dar când vine vorba despre cum se antrenează un copil de 12 ani, câte ore de fotbal face pe săptămână, ce metodologie are clubul lui, ce pregătire are antrenorul, ce infrastructură există, ce analiză video se face și cum este evaluat progresul lui, brusc liniștea devine asurzitoare.
Ne place fotbalul ca spectacol. Mai puțin ne place fotbalul ca știință. Iar fotbalul modern este din ce în ce mai mult știință. Asta explică și de ce un jucător român poate să pară foarte bun în Liga 1 și apoi să aibă probleme într-un campionat occidental. Nu pentru că fotbalistul este prost. Ci pentru că viteza deciziei, intensitatea, poziționarea, presiunea și complexitatea jocului sunt diferite. Un fotbalist poate domina într-un mediu și poate fi mediocru într-un altul fără să se fi schimbat ca talent.
S-a schimbat mediul. Iar noi continuăm să ne uităm la CV și la cota de piață ca și cum fotbalul ar fi o bursă. Asta ne aduce înapoi la Polonia, că s-a făcut 3-0 între timp.
La cota de piață. La arbitrul despre care vorbim înainte să vorbim despre fotbal.
La obsesia de a explica un meci prin lucrurile care se întâmplă în jurul lui.
Este o formă de evadare. Pentru că este mai ușor să spui că arbitrul a greșit decât să întrebi de ce echipa ta a pierdut duelurile. Este mai ușor să spui că adversarul are jucători de 50 de milioane decât să analizezi de ce fundașul tău nu știe să iasă din pressing. Este mai ușor să spui că „ăsta nu are valoare” decât să te întrebi de ce un copil de 18 ani a fost format timp de zece ani într-un sistem care nu i-a cerut niciodată să gândească suficient de repede.
Și este mult mai confortabil să găsești un vinovat decât să admiți că problema este mai mare decât un om. Problema este că n-am schimbat suficient sistemul.
Dar aici intervine nemilosul calendar al fotbalului. Un copil de 10 ani nu devine soluția naționalei în doi ani. Dacă astăzi construiești o academie bună, rezultatele reale apar peste un deceniu. Dacă astăzi formezi un antrenor bun, beneficiile se văd după generații. Fotbalul nu funcționează ca televiziunea.
Nu poți lansa sezonul doi săptămâna viitoare. De aceea și EURO 2024 trebuie privit cu aceeași luciditate. A fost o performanță frumoasă. România a câștigat grupa de calificare fără înfrângere, a bătut Ucraina cu 3-0 și a ajuns în optimile turneului final. A fost una dintre cele mai bune campanii ale naționalei din ultimii ani.
Dar exact aici trebuie să fim atenți.Pentru că noi avem o tradiție periculoasă: atunci când apare un rezultat bun, declarăm că s-a întors fotbalul românesc. Și acum ne conduc polonezii cu 4-0.
Am avut generații care ne-au dat câte ceva. Dar prea rar am avut generații care să ne dea suficient. Și aici este, poate, răspunsul la întrebarea „unde s-a rupt firul?”.
Firul s-a rupt atunci când am încetat să mai producem suficient de mulți fotbaliști încât o generație să o poată înlocui pe cealaltă. Nu a fost un singur an. Nu a fost un singur președinte. Nu a fost un singur selecționer. Nu a fost un singur patron.
A fost o acumulare de compromisuri. Cluburi dispărute. Academii insuficiente.
Terenuri puține. Părinți care au stricat sistemul juvenil. Antrenori formați inegal.
Competiții slăbite. Insolvențe. Conflicte juridice. Transferuri ca obiectiv în sine.
Scandaluri care au ocupat spațiul în care ar fi trebuit să existe dezvoltare.
Și, deasupra tuturor, o cultură care ne-a învățat să explicăm eșecul înainte să încercăm să-l înțelegem.
Poate de aceea România are astăzi o problemă mai mare decât o echipă națională care joacă prost. Are o problemă de memorieÎncă trăim cu impresia că suntem aceeași națiune fotbalistică din 1994.
Nu suntem.
Am fost.
Unde s-a rupt firul? Răspunsul este că nu s-a rupt într-o singură zi.
L-am ros noi, încet, timp de 25 de ani.
Și acum ne mirăm că s-a rupt.
Că e vina noastră cum e și a impostorilor. Și poate când nu o să ne mai mințim poate o să mai avem o șansă, dar probabil e mult prea târziu,